Vroiam să dorm. Călin stătea rezemat de tocul uşii repetând, parcă, un procedeu de spălare pe creier: „- Biata creatură! Metamorfoză, sănătate, prospect, din nou metamorfoză, of biata creatură!”. Tot ce-mi doream era să dorm, iar el, amuzat de starea în care mă aflam, nu mă lăsa, obligându-mă să stau trează şi să-l ascult. Într-un final s-a stins lumina şi s-a făcut linişte. Am stat câteva minute nemişcată, cu toate că îmi doream să mă mişc. Îmi doream... S-a făcut din ce în ce mai linişte şi am simţit o mână vârtoasă şi grea pe stomac. Ombilicul a început să mi se lărgească şi mâna s-a adâncit în mine, cotrobăindu-mi prin stomac, ca într-un sac fără fund. Nu mai eram om, nu mai eram eu. Până şi inima mi s-a oprit pentru o secundă, ca mai apoi să mi se tot umfle, înecându-mă. Toracele meu era plin, se sufoca. În mintea mea urlam după Călin, dar el nu mai era, trântise uşa în urma lui continuându-şi treburile nepăsător. Picioarele mi s-au pironit de pat, grele, aproape moarte. Nici mâinile nu-mi erau mai prejos. Călin nu venea şi eu mă vedeam moartă. Am adormit, cred, două minute şi când am redeschis ochii m-au lovit atât lumina care trecea, din hol în cameră, prin sticla de la uşă cât şi glasul lui stins, îngroşat de fumul tutunului.

  Îi puteam auzi râsul, la fel de şters, ca şi glasul lui, sunetele dezlipindu-i-se sacadat şi trist de pe corzile vocale. Totuşi, în ciuda acestei disfonii, care îmi displăcea, aş fi vrut să-l chem să râdă uşor lângă urechea mea şi gentil să-mi scoată mâna cea vârtoasă din stomac. Încă era acolo! Îi simţeam greutatea în tot trupul. Clipeam. Genele mi se mişcau alene când în jos când în sus. Pentru a doua oară îl strigam pe blestematul de Călin, într-adevăr, îl chemam, urlam din toţi plămânii, dar urlam în interior, căci el nu venea. Mâna din stomacul meu a dispărut brusc şi-n locul ei a apărut o funie groasă care a început să-mi strângă plămânii în încercarea de ai aduce unul peste celălalt. Mi-au amorţit faţa şi limba, iar dinţii... dinţii îmi erau din ciment. Clănţăneau, scoţând un sunet insuportabil. Într-un final, Călin se apropie de mine încercând să îmi ridice trupul istovit din pat.

Aveam impresia că au trecute ore până să-mi trântească oasele în patul meu. El nu avea ce căuta acolo şi era conştient de asta. Nu-l mai vroiam. Cel puţin nu în noaptea aia. Puteam să i-o cer pentru că ajunsese AL MEU în timp. Doar al meu, la modul cel mai serios, egoist şi mizerabil. Eu eram cea egoistă, cea mizerabilă şi îi puteam cere orice.

Lucrurile s-au mai calmat odată ajunsă acasă. Nu mai vedeam nimic deşi eram tot singură. Evident, îmi lipsea beţivanul dar în acelaşi timp uram tot ce era legat de el. Îl zăream peste tot: în fotoliul de pe balcon, la baie, cu mâinile sub jetul de apă, cocoţat între mobilele vechi cu seringa pregătită sau pur şi simplu ticăind prin casă. Îmi imaginam! Era acolo doar că vroiam eu să fie.  Pe dinăuntru plângeam. Îl vroiam pe nebunul meu, aşa mizerabil cum era. Până în clipa aceea nu plecase de lângă mine. Avusesem nopţi peste nopţi împreună, stând întinşi pe jos, goi, ori ţinându-ne în braţe pe fotoliul imens din balcon, cu toate că el rătăcea adesea, cu mintea, în alte sfere.

L-aş fi strâns în braţe şi în acel moment dar nu-l găseam în stare materială. Era un vis, da, un vis, această imagine a lui din loc în loc, făcând aceleaşi lucruri prosteşti. Am adormit spre dimineaţă şi în mijlocul zilei, când m-am trezit, am constatat dezamagită că încă mai simt puterea mâinii din abdomen. Degetele îmi tremurau, stomacul mă înţepa. Stăteam în mijlocul patului, printre perne şi pături, chinuindu-mă să mă ridic, să merg la toaletă. Călin nu mai venise şi-atunci mi-am zis în gând: "Cred că nu are rost să mai aştepţi. Nu mai are rost să-l cauţi cu privirea. Nu-i pe balcon, nici măcar în baie. Nu-i aici."

Am privit în jur cu teamă. Înţelegeam adevăratul sens al vorbelor pe care mi le repetam în cap. În inconştienţa lui m-ar fi dar pe o sticlă de alcool. M-ar fi dat... Mai încercase odată, cândva, nu demult. Văzuse sticla şi îmi dădu drumul. Şovăi pentru câteva clipe, privind-o cu ochi mari şi dulci, apoi se opri se întoarse spre mine şi totul dispăru din ochii lui. Avea privirea goală. Mă vedea pe mine, sau mai bine spus, vedea vidul pe care îl reprezentam în mintea lui. Îmi iubea locul, fotoliul, mobila, mirosul de mucegai din pereţi, apa cu rugină care curgea la robinetul din baie, dar pe mine mă dispreţuia şi încerca să-mi arate asta prin goliciunea din ochii lui, atunci când mă privea.

Nu era un gol simplu. Era ceva atât de puternic în el încât simţeam că mă sfărâm pur şi simplu. Mă vedeam, nu ca într-o oglindă, ci aşa cum vezi pe cineva faţă în faţă, şi ce vedeam mă băga de-a dreptul în sperieţi. Tot trupul mi se subţia, încetul cu încetul, până deveneam o formă. O urmă de schelet. Un schelet din praf. Golul din ochii alcoolicului sufla spre mine şi eu mă prăbuşeam la pământ în milioane de firicele, pe care el, mai apoi, le călca în picioare. Da, într-adevăr mă transformam. Era o metamorfoză groaznică. Durea, şi durea atât de tare încât regretam toată fiinţa mea şi existenţa lui.

Asta făcea el cu mine, mă manipula. Călin nu mai era Călin şi eu nu mai eram eu. Nu mai eram noi. El devenise un om fără margini, eu o marionetă într-un glob de cristal.

După câteva zile auzeam bătăi zgomotoase în uşă şi ştiam că e el, mereu era el. Toţi se întorc într-un fel sau altul, la noi. Venea, de fiecare dată, cu prietenul lui cel mai bun, alcoolul. Îi deschideam pentru că asta ştiam să fac eu cel mai bine. Îi deschideam şi îl priveam cum se aruncă furios, de cele mai multe ori, sau prea nepăsător de tot atâtea ori, pe fotoliul roşu din balcon. Îşi termina sticla şi apoi rămânea ca un chip de lut, cufundat în stofa moale a fotoliului. Rareori se mai ridica şi venea la mine. Nu se întâmpla nimic special. Mă prindea cu palmele de faţă şi mă privea minute în şir în ochi. Nu schiţa nici un gest. Stătea şi mă fixa pentru că ştie că mă doare.

Călin uitase de momentele în care mă cunoscuse cu adevărat. Noaptea aceea în care îmi atingea palmele şi braţele era doar o secvenţă dintr-un film, pentru el. Uitase de ticăit şi de braţele de apă vişinii. Uneori se mai gândea la seringă şi la versurile lui Ozzie. Uitase chiar de el. Nu asta era problema. Ce era trist, de fapt, era că eu vedeam toate astea şi nu făceam nimic. Vroiam dar nu puteam. Felul lui de a fi mă oprea. Îl auzeam în timpanul meu urlând: „- Dispari şi lasă-mă, locul tău nu mai e aici!”. Dar, pentru că uita atâtea, uita şi ceea ce-mi spunea şi mă trezeam cu el lângă mine pe covor, încercând cumva să îmi arate cât de rău îi pare.

Eu plângeam de cele mai multe ori. Plângeam şi el nu înţelegea de ce. Îmi spunea că mă iubeşte şi că nu mai vrea să cadă în nicio prăpastie. Apoi se arunca exact în locul de care fugea. Deşi era la un centimetru de mine îl vedeam cum cade în gol, în timp ce îşi ţinea mâinile strânse pe piept şi întregul lui trup era arcuit înspre exterior. Cădea şi cădea, până se făcea tot mai mic; atât de mic, că dacă ar fi fost în locul meu, şi dacă s-ar fi văzut prin ochii mei, ar fi crezut că e o grămadă de praf, ca cele din trupul meu, pe care el îl înfrângea de atâtea şi atâtea ori, şi s-ar fi strivit sub talpa lui mare şi moale.

Mi-am cufundat capul sub apa fierbinte şi sărată. Abia mai distingeam sunetele melodiei din fundal. Am deschis ochii şi m-am zgîit la tavan minute bune. Cât mucegai! Am stat aşa câteva clipe. Era atât de linişte! Totul era atât de calm! Călin venise. Se pierduse, dar, oarecum, găsise o altă cale de întoarcere. Am simţit o mână pe abdomen şi una pe frunte. Am simţit doar vârfurile degetelor lungi şi schiloade. Îmi mângâiau oasele bătute şi vânătăile dintre coaste.

Nici măcar nu a fost nevoie să scot capul de sub apă. Am ştiut că e el. Acelaşi Călin de altădată. Degetele lui se mişcau tot mai lent. Ușor a început să și le tragă spre suprafață și apa a devenit neagră. Atât de neagră că albul pielii mele a dispărut complet sub lichidul gros ce se întindea între marginile căzii. Șiroaie ca de smoală dansau jucăușe printre coastele mele și-un petec roșu din părul meu plutea deasupra mării tuciurii. Smoala mă orbise, nu îl mai vedeam dar știam că e acolo îi simțeam puterea prin toate celulele din corpul meu.

Atunci, mâna lui s-a apropiat de suprafața apei și trupul meu s-a arcuit spre exterior ca o bucată de sticlă topită. Mă unduiam involuntar și convulsiv sub palma lui încinsă. Într-un final și-a strecurat brațele pe sub mine și m-a ridicat din cadă. Aburul din încăpere era atât de dens încât nu-i distingeam trăsăturile. Buzele lui s-au topit pe fruntea mea. L-am simțit înăuntrul meu ca o furtună. Am scâncit.

Mi-ai otrăvit spiritul cu esența ta. Veninul ce ți se prelingea pe buze era mai dulce ca mierea și nu am făcut diferența. "Privește! mi-ai spus. Energia curge prin noi!". Mincinosule! M-ai golit ca pe un pahar cu apă, lăsând urme pe marginea buzelor mele. Aș fi plâns, aș fi plâns o veșnicie, până când capul meu s-ar fi golit de gânduri și trupul meu s-ar fi uscat ca o stafidă. Te-aș fi luat cu mine, în drumul meu spre căință dar deja dispăruseși, fericit și confuz că ai reușit încă o dată să mă ai.

Totul te fascina. Primeai energia din jur cu brațele deschise, lacom, ai digerat-o ca o felină și-apoi ai zâmbit tăcut. Luna ți-a zâmbit înapoi, puțin mai ștearsă și mai epuizată, ruptă pe din două. Cealaltă jumătate a ei zăcea, acum, în tine. Te-ai lovit cu degetele în piept și mi-ai spus că o simți peste tot, că lumina ei arde în tine mai rău decât pucioasa iadului, că ai împărți-o cu mine dar e prea târziu. Nu era nevoie. Avea să renască a doua noapte la fel de caldă și de inocentă, mai puternică și mai frumoasă asemeni păsării Phoenix.

Renăscuse, deja, prin tine, cu toate că tu credeai că ea e ireală. Îmi spuneai că ea nu e aici dar că, totuși, e aici, oarecum. I-am văzut flacăra în ochii tăi, o flacără colorată cu aripi verzi ca frunzele copacilor din jur, cu nuanțe albastre ca petecele dintre nori și esență mov stoarsă din brândușele proaspăt crescute pe un petec de pământ, undeva între munți.

Nici Prometeu nu ar fi fost în stare să fure focul din ochii tăi. Bolovanul imens pe care-l purta în spate s-a strămutat în pieptul tău și tu l-ai lăsat să cadă și să spulbere făptura înnaripată ce aștepta avidă să te devoreze. Trupul lui Icar s-a zdrobit, şi el, de irisul tău și aripile lui s-au topit sub flacăra păsării Phoenix. Nici măcar pasiunea lui nestavilită pentru zbor nu ar fi putut întrece frumusețea aripilor ce-au renăscut în adâncul ochilor tăi. Erai puternic şi-ţi simţeam şi eu puterea. Mă mângâia pe creştet cu ghearele-i de foc.

Și vântul era cu noi. L-ai lăsat să mă îmbrățișeze cu toată forța lui. Ne-am aruncat împreună, doar eu și vântul într-un dans latent. M-ai privit printre văpăile din ochii tăi și nu m-ai înțeles. Tu mă vedeai arzând. Aripi de foc mi-au străpuns ţesuturile. Erau lungi și frumoase și ardeau zgomotos topindu-mi pielea din jurul omoplaților. Ți-am simțit gelozia în vârfurile degetelor de la picioare. Se cățăra furioasă pe gambele mele mușcând însetată din carnea mea fragedă. Dragul meu Călin, de ce erai gelos? Aveai și tu aripile tale. Nu puteam împărți chiar totul.

 Lumea în care trăiești tu e specială, dar e specială doar în ochii tăi. Fețele oamenilor din jur scuipă ură. Nu vezi? Culoarea de pe obrajii lor e gri și pe zi ce trece se transformă în negru. De ce refuzi să vezi asta? Cu ce ești tu mai special decât restul? Tu nu observi că toți poartă o mască? O porți și tu.

În spatele ochilor tăi nu se ascund nuanțe colorate. Până și tu vezi lumea în alb și negru. Mai mult negru. Te scalzi într-o mare de senzații toate la fel. E ca și atunci când ți-ai dori să te arunci cu brațele deschise spre orizonturi noi și te izbești ca un prost de zidul pe care, tu singur, l-ai ridicat în jurul tău. L-ai clădit atât de bine că atunci când va veni vremea să cadă, trupul și mintea ta vor fi prea ostenite ca să mai facă ceva. Vreau o reacție de la tine. Una umană. Vreau să torni în jurul meu valorile care îți ghidează viața. Îngroapă-mă în filozofiile tale. Aș gusta din fiecare dacă mi-ai oferi lingurița potrivită.

M-ai ridicat în slăvi, mi-ai spus că după norii ăia albi e raiul, doar că ai uitat să mă atenționezi că aripile pe care mi le-ai dăruit sunt ciuntite. Te-aş aplauda dacă nu aş avea palmele retezate şi te-aş lăuda dacă limba mea nu ar fi crestată. Fierbem la foc mocnit. Ţi-e teamă să nu cazi şi tu în oala asta încinsă în care ne ciocnim unii de alţii ca nişte legume. Crezi că braţele lor te poartă spre viaţa eternă? Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele celorlalţi.

Oricât vei încerca să mă găseşti nu vei reuşi căci trupul meu va fi sfrijit şi mutilat şi alte trupuri distorsionate mă vor acoperi cu putreziciunea lor. Ne scăldăm în propria noastră lăcomie, rănim cu zâmbetul pe buze convinşi fiind că ceea ce facem e moral şi corect. Nu am fost pură, orbule! Nicicare nu am fost. Nici la început şi nici acum când căutăm ca lunaticii mântuirea. Iadu-i pe pământ şi pământul ne cheamă la el.

Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele tuturor. Dacă nu ne-am roade oasele unul altuia poate că viaţa ar mai avea o urmă de esenţă. Ăsta nu-i pesimism, se numeşte trezire. Trezeşte-te şi tu! Dă cu capul de zidul din jurul tău până ce şiroaiele de sânge din fruntea ta vor fi albe ca laptele şi întregul tău corp va pulsa de fericire. E atât de uşor! Într-adevăr, ai nevoie de timp; de timpul altora, căci al tău s-a scurs de mult. Acele ceasului pe care-l porţi în tine s-au oprit de mult. S-au ros ca şi colţurile inimii tale. Călin, scumpule, eşti un ciung prins într-un corp de manechin!

Am aşteptat vara asta ca în romanele lui Martin, zeci de luni, scârbită de frigul scurs din sufletele celorlalţi şi de răceala stoarsă din inimile lor îngheţate. Straşnică aşteptare! Şi-am ştiut că e vara în care urma să-l revăd pe Călin, aşa cum am ştiut că mă va goni din aşternuturile lui pentru a nu ştiu câta oară, şi că eu am să plâng la nesfârşit şi lame înroşite-n cărbuni îmi vor străbate pieptul. Nu aş fi putut reacţiona raţional nici dacă „Paznicii”, din romanul lui Zamiatin, m-ar fi vârât în „Maşina Binefăcătorului” ş-apoi sub „Clopot” căci sufletul, numit boală în opera lui, răzbate cumva peste raţiune şi tumultul de trăiri adunate în mine, de-a lungul vremii, nu se pot şterge aşa, cu una, cu două. Partea asta, a gânditului logic răpus de simţăminte, am întâlnit-o şi în „Solaris”, şi într-o altă ecranizare despre androizi ale căror capete erau umplute cu amintirile altcuiva şi care, dezvoltându-şi propriile sentimente, îşi doreau cu ardoare să li se prelungească termenul de viaţă. Ei, dar tema aceasta a fost abordată, însă, în multe alte opere, atât literare, cât şi cinematografice şi cu siguranţă se baza, într-o oare care măsură pe un suport real. De aceea, m-am întrebat de nenumărate ori: dacă oamenii, obsedaţi fiind de controlul fiecărui detaliu din viaţa lor, îşi pot imagina astfel de situaţii, în care gândirea logică e calcată în picioare de sentimente, de ce nu exista o astfel de conjunctură şi în cazul nostru?! Eu mă lăsam purtată de colo-colo în vârtejul ăsta afectiv şi el îmi trântea câte o filozofie de-mi scutura întreaga existenţă.

L-am auzit de foarte multe ori, chemându-mă, dar teama unui nou rămas bun mi-a oprit, de fiecare dată, paşii în faţa uşii de lemn şi tremurul violent de odinioară mi s-a încolăcit pe sub piele, pe ţesuturi, forţându-mă să mă ascund, ruşinată, în salteaua găurită a patului. Nu ştiu cum se face că, mai târziu, m-am trezit alergând ca un copil fericit pe scările din clădirea lui şi am ajuns să dau buzna peste el, exultând, cu zâmbetu-mi întins pe toată faţa şi cu inima-mi neînblânzită sărindu-mi sălbatică printre coaste. L-am găsit stând la măsuţa din bucătărie cu scrumiera în faţă, împresurat de cerculeţe subţiri de fum. Ochii lui m-au măsurat din cap până în picioare, bănuitor, şi abia pe urmă mi-au aprobat starea euforică.

L-am privit, atentă, preţ de câteva secunde realizând că nu zăresc nimic dincolo de pupilele lui colorate. În mintea mea eram un savant renumit şi înţelegeam mecanismul după care funcţiona Călin, căci el, nefericitul, era o maşinărie. Da, da, o maşinărie cu şasiuri, arcuri, şuruburi, piuliţe şi şaibe de toate formele şi mărimile! De fapt, în mintea mea, el era orice altceva decât om. Prindea altă înfăţişare mereu şi întotdeauna punea raţiunea pe primul plan.

Tare mi-ar fi plăcut să mă înţeleagă! Procesul acesta, de pricepere, însă, începea pe neaşteptate, şi era constituit din mai multe etape, ca într-un experiment, unul care eşua de fiecare dată. El îmi punea diverse întrebări, strecurate printre lungile lui discursuri, în timpul cărora îşi flutura braţele frenetic, şi eu tăceam, cu răspunsurile înfipte în vârful limbii. Ce drăcie! Privindu-l mi-am dat seama că devenise atât de singur încât se leaga de orice urmă de gândire logică pentru a nu-şi lăsa descoperită slăbiciunea.

L-aş fi pălit în moalele capului, chiar acolo în mijlocul bucătăriei cu pereţi galbeni, înecaţi în fum de tutun, dacă aş fi avut siguranţa că în urma loviturii s-ar fi trezit ceva în el, orice, un sentiment amabil, nu cel de răzvrătire, nu cel de repulsie pe care îl gustasem în repetate rânduri. Am rupt de pe buzele lui, de prea multe ori, replica asta nelalocul ei : „Lua-v-ar dracu pe toate!”, şi am tăcut deşi aş fi putut să-l întreb ce vină am eu că el mă respingea, de fiecare dată, căutând ceva mai mult decât frumuseţea din interiorul meu şi al tuturor femeilor care trecuseră prin patul lui.

Ţintuindu-l cu privirea, mi-am amintit o sumedenie de momente simple şi frumoase petrecute alături de el, în fortăreaţa lui tăcută. I-aş fi răcnit în faţă tot ce îmi trecea prin cap dacă nu m-ar fi oprit golurile din stomac şi durerea ce-mi străbătea toracele. Nu aş fi putut să-l rănesc deşi, o făceam involuntar, pare-se. Dragul de el!

Studiindu-l îndeaproape am descoperit că nu eram capabilă să trezesc ceva în el, nu eram capabilă să întorc timpul şi să-i arăt cât de frumoşi am fost amândoi, chirciţi între marginile căzii lui, povestind lucruri simple. Cât de frumos a fost el sub loviturile pernelor grele, pe care mi le fluturam deasupra capului, ca săbiile unui Jedi, în timp ce dintre dinţii mei ţâşneau râsete încercând să nu dărâm nimic în jurul meu. Cât de frumoasă am fost eu, în zorii fragezi ai dimineţii, pitită în scaunul din spatele lui, cu lacrimi întinse ca râmele, pe obrajii daţi cu fard, în timp ce el îmi cânta Albatross-ul celor de la Fleetwood Mac. Nu i-aş fi putut explica cu prea multe cuvinte ce însemnătate aveau pentru mine sunetele acelea, şi cum, prinsă în vâltoarea lor mă lepădam de toate regretele şi gândurile dezolante care mă stăpâneau de o vreme.

Habar nu avea cât de plăcut era privirii mele felul în care dormea, cu palmele unite, prinse în cleştele format de genunchii lui albi ca laptele, pentru că eu, în stângăcia mea, îi tulburam dimineţile cu prea multă sporovăială şi îl făceam să-şi piardă cumpătul, îndepărtându-l de cele pe care le simţeam înăuntrul meu. Mi-aş mai fi întins oasele alături de el chiar dacă în toiul nopţii mi-ar fi înfipt, din nou, unghiile în abdomen şi ar fi strâns cu putere, murmurând cuvinte de neînţeles. Le-aş fi făcut pe toate încă o dată şi încă o dată, la nesfârşit, dacă aş fi ştiut că e capabil de a respinge, chiar şi pentru câteva clipe, ideea unei vieţi bazată doar pe raţionament. De unde atâta furie? De unde atâta forţă destinată stopării oricărei urme de afecţiune care răzbătea cu greu printre toate principiile lui, căţărându-se ca o iederă pe scheletul ascuns de trupul lui uscaţiv?!

I le-aş fi spus pe toate, dar m-am muşcat de limbă, şi-am luat-o la fugă, înapoi pe scări, pe trotuarul plin de gropi, coji de seminţe şi chiştoace de ţigări, grăbindu-mă ruşinată, spre patul meu pustiu cu saltea găurită.

Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!

Mă întreb ce ai simţit atunci când ţi-am spus că sunt un copil trist? Nu m-am gândit nicio secundă să îţi ascund adevărul. Deşi am ştiut că nu o să înţelegi nu te-am minţit. Mă întristează atât de mult ce văd în jurul meu încât doare cu adevărat. A doua zi am putut citi pe chipul tău că vorbele mele te-au făcut să suferi. Te-ai întors de la muncă, şi ca de obicei ţi-ai pus geanta în cuierul din hol şi m-ai salutat. De data asta erai diferită. Mai tăcută ca oricând. Te-am găsit în bucătărie stând pe scaun la fel de tăcută. Mi-am dat seama că ai plâns, şi deşi nu ştiam motivul genunchii mi s-au muiat şi în interiorul meu am simţit o durere foarte puternică. Te-am întrebat de ce ai plâns şi parcă am văzut cum ochii ţi s-au umplut din nou cu lacrimi. Mi-ai spus un singur lucru, pe care nu pot să-l uit nicicum. Mi-ai spus, atunci, că tu ai adus pe lume un copil fericit, nicidecum unul trist.

Mă uit în urmă şi mă întreb de ce am ajuns aşa? De ce mă doare pe mine când doi oameni se ceartă? De ce mă doare când majoritatea oamenilor trec nepăsători prin viaţă? De ce mă doare când aud oamenii discutând numai despre bani şi cum să le meargă lor bine? De ce am plâns pentru nişte copii care nu au ce mânca în timp ce alţii nu mai ştiu din ce farfurie să se servească? De ce mă simt atât de singură?

Ştiu că rănesc anumiţi oameni prin simplul fapt că sunt aşa. Şi le citesc pe faţă durerea pe care le-o provoc. Dar, pur şi simplu, nu ştiu cum să fiu altfel. Ştiu doar că într-o zi am realizat că aproape nimeni nu respectă nimic din ce ni s-a dat şi m-am închis în mine. Că lăcomia noastră nu are limite, şi am face orice ca să ne fie bine, orice! Nimic nu pare a fi drept pe lumea asta. Pentru ce ne agităm atât? Nu luăm nimic cu noi şi nici nu putem şti cu siguranţă că celor cărora le lăsăm ceea ce am adunat nu consideră agoniseala noastră un mare nimic. Am de-a face cu oameni a căror ochi au în loc de iris semnul banului, ca în desenele animate şi mă întristează atît de tare încât cred că aş putea plânge zile în şir. Pe mine mă mulţumesc lucrurile mărunte, lucrurile simple: o carte bună, o vorbă bună, sunetele desprinse de pe corzile unei chitări, un film bun, un zâmbet, sinceritatea şi puţinii oameni cu suflet colorat pe care îi cunosc. Restul e gri, ca locul în care mă aflu acum.

Unde am greşit? Mă refer strict la deciziile pe care le-am luat. Poate că ar trebui să pun problema altfel. De ce am înghiţit iluziile pe care mi le-a dăruit Călin? Până într-un anumit punct au fost comestibile, recunosc. Dar pe urmă? Nu m-au dezgustat niciodată, asta pentru că le digeram cu atenţie. La un moment dat însă, mi-am îndreptat gândurile spre altceva şi am înghiţit mizeria lui, pur şi simplu. Chiar aşa! În stomac mi s-a format un bulgăre. Un bulgăre imens şi greu constituit din iluzii încâlcite. Una peste alta, s-au înrădăcinat în pântecul meu şi s-au transformat în boală. Nenorocitul mi-a pasat mie cancerul ce-l măcina pe dinăuntru. Mi l-a oferit în cel mai avansat stadiu şi-a dispărut, fără vreo urmă, înainte să-mi dau seama. Biata de mine!

Se întâmpla ceva. Încă nu-mi dădeam seama ce. Am observat pe noptieră două tuburi goale de pastile. Nu-mi aduc aminte ce erau, cum nu-mi aduc aminte dacă eu le-am pus acolo. Am observat si alte schimbări. Minore, într-adevăr. Pesemne că o luam razna. Eram, deja, de două luni singură. Din noaptea cu telefonul nu am mai primit nici un semn de la el. Unde dormea? Cu cine? Avea un fotoliu doar al lui?

Cancerul din stomac mă ameţeşte. Parcă ar avea o mână puternică şi agresivă care mi se întinde prin plex şi-apoi uşor, pe nesimţite prin esofag, până când, tiptil, îmi ajunge în creier şi mi-l strânge cu putere. Atunci totul se întunecă. O durere îmi străbate tot trupul; începe cu şira spinării şi se termină în vârful degetelor de la picioare şi mâini. Stomacul mi se zbate strângându-se în jurul ghemului de ţepi. Mă trezesc pe jos sau uneori stând la masă cu tuburile alea goale împrăştiate peste tot în faţa mea. Alteori mi se pare că aud paşi, mulţi paşi, ori simt câte-o mână strângându-mă de umăr. Aş vrea să fie el. Dar nu e nimeni. Mă întreb din nou, unde am greşit?

Nici măcar nu îmi aduc aminte cum mă cheamă. Cred că nici lui Călin nu i-am spus numele meu. Sunt un nimeni. O persoană inexistentă, cu un diavol înfipt în pântec. M-am lovit în stomac de cinci sau şase ori. Am dat cât am putut de tare. M-a durut. Până la urmă durerea pe care ţi-o produci singur nu-i la fel de puternică şi insuportabilă ca cea pe care ţi-o produce altcineva. Cel puţin aşa se spune. S-a făcut din nou întuneric. Când m-am trezit o ţigară fumegândă uitată pe masă aprinsese cele câteva coli mâzgâlite de mine. Nu-mi aduc aminte să-mi fi aprins vreuna. De când fumam?

Mi se derulează zeci de episoade în minte, dar mereu mă opresc la acelaşi. Călin stă gol în spatele meu şi mă ţine strâns în braţe. Îmi muşcă lobul urechii şi din când în când îşi trece limba caldă şi umedă pe marginea ei coborând uşor pe gât. Se opreşte şi nu respiră câteva clipe apoi se apropie de urechea mea şi în timp ce mă strânge tot mai tare cu braţele îmi spune că trebuie neapărat să vorbească cu mine, dar că o va face în zori. Dimineaţa a venit de zeci de ori şi dintre buzele lui nu s-a desprins nici cel mai mic suflu. Am aşteptat zile la rând şi când am avut curajul să-l întreb despre ce e vorba, a dispărut.

O lumină slabă îmi străbătea patul. Am simţit o mână caldă apăsându-mă pe frunte. Mi s-a părut că auzisem pe cineva vorbind cu mine. Vocea mi-a spus că trebuie neapărat să-mi iau pastilele. Aceaşi mână mi s-a strecurat sub cap cuprinzându-mă de ceafă. Mi-am simţit capul ridicându-se uşor. Printre buzele vineţi mi s-a prelins un lichid amar. Oare cancerul din stomac dispăruse?

James era un băieţel mărunţel. Era cam cu un cap mai mic decât oricare din colegii lui de la şcoală şi avea şi o mătuşă foarte înaltă. Era atât de micuţ în comparaţie cu ea încât ar fi încăput în şosetele de lână ale bătrânei, unde de altfel şi dormea, atârnat de un cui deasupra patului. Mătuşa Mabel avea cele mai lungi picioare pe care le văzuse băiatul vreodată, deşirate şi subţiri, arătau ca nişte panglici aruncate neglijent într-un colţ. Mătuşa Mabel fiind foarte lungă, toate obiectele din casa ei erau supradimensionate.

James învăţase că dacă vrea să deschidă uşa trebuia să urce pe un scaun şi să apese pe clanţă. La fel proceda şi cu aragazul, sau dacă trebuia să îşi pună apă la încălzit de la chiuvetă. Frigiderul era singurul loc unde James nu trebuia să apeleze la scaun pentru că mătuşa lui îi lăsa tot timpul orezul cu lapte, mâncarea preferată a băiatului pe ultimul raft. Tot timpul pe ultimul raft.

La şcoală James fiind mai mic decât restul colegilor săi şi având o mătuşă atât de mare fusese tot timpul subiectul unor glume care nu-l deranjau foarte mult, dar care uneori erau, să zicem, nesărate. Da, acesta era cuvântul deoarece odată un coleg, Michael, care era cel mai înalt din anul lui (deşi dacă era pus lângă mătuşa Mabel ar fi arătat la fel ca James) i-a pus un pumn de sare în supă. Când James a gustat şi s-a înecat din cauza gustului groaznic Michael i-a strigat pe un ton răutăcios – sarea te face să creşti, mănâncă tot Jumătate de măsură!

James nu s-a supărat foarte tare, mai ales pentru că în aceea zi desertul a fost mâncarea lui preferată, orez cu lapte. Alteori băieţii de la şcoala lui îl agăţau în cuier, dar nu ca mătuşa Mabel în şoseată ci îl lăsau să atârne de gulerul jachetei până trecea vreun profesor care îl dădea jos zâmbindu-o amabil: „- Cine te-a agăţat băiete?” îl întrebu ei iar el le răspundea pe un ton la fel de amabil, nedorind să îşi pârască colegii că nu ştie, sincer nu ştie.

Da, James era un băiat bine crescut, care învăţase că mai bine ignori ce nu îţi place decât să intri în necazuri mai mari. Dar lucrurile aveau să se schimbe total într-o zi de sâmbătă ploioasă. Ziua fusese una plictisitoare. Era zi liberă de la şcoală. James s-a trezit târziu, a mai lenevit puţin în şoseata lui de dormit cu telecomanda inertă în mână în timp ce se uita la canalul 5, unde un bucătare gras prezenta noul set de cuţite magice de la Aircut, cuţite ce, se jura bucătarul, pot tăia chiar şi oţelul. Apoi a mâncat orezul cu lapte preparat de mătuşa lui dimineaţa înainte să plece la lucru (mătuşa lui lucra la un centru de ajutorare socială, deşi James credea că bătrâna fiind atât de înaltă îi ajuta pe oameni să îşi găsească lucrurile pierdute pe dulap). Câteva ore a căutat o carte bună de citit iar când a găsit-o l-a apucat pofta de o gustare cu biscuiţi şi cremă de ciocolată. Şi tocmai se pregătea să scoată biscuiţii din cămară când pe rafturi văzu doi ochi albaştrii strălucitori. Îl priveau insistent din beznă. Fără să clipească sau să se mişte. Se uitau direct în ochii băiatului. James nu s-a speriat foarte tare. Se gândi că s-ar putea să aibe necazuri dacă încearcă să atingă acei ochi şi de aceea se mulţumi să privească liniştit ochii ce îl scrutau în întuneric. Trecuseră minute bune, iar băiatul începu să amorţească. Mişcă din genunchi care îi pocniră zgomotos. În clipa aceea ochii clipiră. Adică dispărură o clipă şi apărură din nou.

• Am amorţit, se trezi el spunând.

Apoi se gândi că e un şobolan. Citise despre şobolani că atacă atunci când te întorci cu spatele. Făcu un pas micuţ înapoi pe scaun. Simţi cu marginea călcâielor capătul scaunului şi aproape se dezechilibră.

• Ai grijă! Poate te loveşti!

James auzi clar vocea. Venea din spatele ochilor. Era normală, a unui bărbat tânăr. O voce caldă, plăcută care părea puţin îngrijorată. Băiatul se trase mai în faţă cu călcâiele şi în acelaşi timp rosti:

• Ieşi de acolo, poate ai amorţit şi tu, realiza că a spus tu deşi nu ştia cu cine vorbeşte. Ce cauţi acolo?

• Mă ascund, spuse scurt apoi adăugă, în spatele borcanului de gem. Izbucni în râs. Mă simt înghesuit, cred că ar trebui să ies, nu îmi mai simt deloc picioarele.

• Să îţi întind o mână?

• Nu e nevoie, cred că mă descurc. Stai o secundă.

Raftul începu să se zguduie. Borcanele săreau pe loc cu un clinchet greoi, O mână răsări din întuneric şi se prinse de marginea de lemn. Era învelită într-o apărătoare de piele arsă. Degetele erau negre de fum şi împrăştiau un miros înţepător de fum şi noroi.

Textul nu este scris de mine. Probabil că, în acest caz, apare un semn de întrebare. De ce aş posta textele altcuiva? Păi ia să vedem:

1. Povestea începe foarte interesant.

2. Încă din primele rânduri mi-a câştigat atenţia.

3. Am observat de la o poştă talentul celui care a scris acest fragment.

4. Povestea trebuie să continue.

5. Trebuie să-l fac pe Cristi să termine ce a început. Am încredere că, la sfârşit, îmi voi dori să recitesc aceste rânduri.

Am văzut-o în ochii lor. Pe chipul lor. E mai mult decât o durere. O durere ce s-a preschimbat în timp în ură. Nu vorbesc despre o poveste fără sfârşit între două persoane, vorbesc despre o zi obişnuită într-un autobuz. Despre o poveste nesfârşită între milioane de oameni. Mă rezum doar la două fiinţe, altfel s-ar complica totul. I-am văzut. Stăteau pe cele două scaune neclintiţi cu privirile aţintite înainte. Ploaia şiroia pe geamurile autobuzului, maşinile se înghesuiau pe strada îngustă, lumea se grăbea neinteresată spre cine-ştie-unde. Ei doi stăteau nemişcaţi. Nu îndrăzneau să se privească. Mândria era de vină, sau poate durerea, sau poate ura, asta nu am reuşit să o aflu. Ei doi, ele două - un contrast superb. Doi oameni frumoşi, unul cu pielea albă ca laptele, altul cu pielea ciocolatie. Alţi doi, puţin mai în spate. Câteva scaune s-au eliberat şi contrastul şi-a pierdut magia. Evident, s-au separat unii de alţii într-o parte şi-n alta a autobuzului. Mă întreb de ce? Eu nu sunt cu nimic mai superior decât tine, şi învers. Regula asta ar trebui să se aplice în cazul tuturor. Nu sunt "mai cu moţ" decât nimeni. Dacă anumite persoane ţi-au făcut rău ţie şi celor din rasa ta, nu-i arunca pe toţi în aceaşi oală. Suntem milioane de oameni şi suntem toţi diferiţi. Îţi iubesc culoarea pielii, oricare ar fi aia, îmi trezeşti interes pentru simplul fapt că eşti OM, şi mă gândesc că sub toată seriozitatea de care dai dovadă, sau în spatele fiecărei stări pe care o ai se ascunde ceva frumos şi minunat. Îmi e ruşine să mă uit la tine şi să spun: "Ah, ăsta/asta are altă culoare a pielii decât a mea, deci e un/o răufăcător/oare, e un/o nenorocit/ă". Pe cât de mult iubesc oamenii, pe atât sunt de dezgustată. Asta e lumea în care trăim şi probabil situaţia aceasta veche de când pământul, va continua şi numai noi suntem de vină.

Dacă vă întrebaţi ce e asta, o să vă răspund. E o frustrare de-a mea, dar mai mult decât atât, e lumea pe care o văd zi de zi în drum spre muncă. În fiecare zi aceaşi poveste dar cu oameni diferiţi. Da, o trăiesc aproape zilnic, nu doar eu, ci şi alţii, indiferent de culoarea pielii lor.

E frig. Foarte frig. Lumea mișună când încoace, când în colo. De pe fereastră văd doar vârfurile umbrelelor colorate, acoperite de fulgii proaspeți de zăpadă. E sfârșit de noiembrie și iarna începe să-și arate mustățile tot mai mult. E atât de liniște pe strada mea! Rareori mai trece câte-un om, grăbit. Priveliștea ce mi se întinde în fața ochilor e tristă. Aceleași case ,identince, așteaptă zi de zi, să-mi fac apariția în spatele geamului. Nici măcar nu am un deal doldora de zăpadă pe care să mă dau cu sania. Nici măcar nu am o sanie. Mi-e dor de colina din spatele blocului, și de pârtiile ei. Parcă și fulgii erau altfel acasă. Se așezau peste case, pe șosea, pe dealuri, așteptându-ne să îi bătătorim sub tălpile metalice ale săniilor noastre. Scoteam capul pe balcon să văd dacă mai am loc pe pârtie și-apoi o zbugheam pe ușă, lăsând-o pe mama în urmă, strigând: ”Să te întorci pentru masă și să ai grijă.” Mă prindea seara în zăpadă. Îl vedeam pe tata cum se apropia greoi de marginea colinei, știam că urmează să mă fluiere. Nici nu era nevoie. Coboram cu sania, urlând:”Pârtieeeeeeeee!”, și mă rugam să mai țină zăpada înc-o zi.

The day tried to eat the night, but the night was faster.

Yeah, true story. I saw everything from the plane. The night and the day were fighting, but the plane was rising higher and higher. So I heard everything. I heard their screams, I saw their faces, but none of them was angry. The night was beautiful with her stars, and that long black hair, and the day was pure, with her white skin and blonde hair. I discovered the true reason. It was time`s fault. The night and the day were fighting because each of them desired to stay longer above the earth to watch over it. Well, the night won, because I arrived in London, and the sky was still black.

Mai sunt două zile. DOUĂ zile!!! Şi pentru că nu mă îndrept către un oraş în care nu ai ce vedea, m-am gândit că e necesar să îmi fac o listă cu locuri interesante pe care le-aş putea vizita în Londra. Deci, cafeaua-i lângă mine, buna dispoziție și-a ocupat teritoriul, curiozitatea e la ea acasă și internetul e nerăbdător să-i dau de lucru. Pe lângă British Museum şi Madame Tussauds am găsit o mulţime de alte locuri, demne de atenție, care nu necesită nici un bănuţ din buzunarul meu. Aşadar, mi-au atras atenţia:

• Ceremonia destinată schimbării gărzilor de la Palatul Buckingham;

• Hogarth`s House

• Sir John Soane`s Museum

• The Geffrye Museum

• Kenwood House

• Royal Air Force Museum

Asta înseamnă că nu mă voi plictisi. Și cum Londra e destul de mare încât să adune la un loc o mulțime de MINUNĂȚII care merită văzute, m-am gândit să arunc o privire și asupra locațiilor care costă totuși ceva. Le vreau pe toate! Vreau parcurile, vreau aglomerația, arhitectura, arta și tot ceea ce-mi poate sătura setea de cunoaștere. Timp și bani să fie! See you soon!

Personalize funny videos and birthday eCards at JibJab!

• Ni s-a scurs timpul... Îţi respect decizia dar cred că greşeşti. Nu în privinţa pedepsei ci în privinţa noastră. Nu am crezut vreodată că îţi voi da drumul din cauza unui gând pe care nici măcar nu am reuşit să îl termin. Te las şi sper că te voi găsi la fel. Te voi aştepta în calitate de frate doar după ce am să te sărut pentru ultima oară.

• Alex...!

Tare mi-aş fi dorit să nu-mi apară ideea respectivă în minte. A fost mai dureros ca momentul în care am murit. Mai dureros decât actul pe care mi l-au desfăşurat ei doi prin faţa ochiilor. Am apucat să-i ating buzele şi-apoi s-a smucit. I-am simţit obrazul neted şi rece pe fruntea-mi încălzită de sângele proaspăt. Nu şi-a mai ridicat privirea din podea. I-am încătuşat tăcerea în mormântul rece în care urma să îşi petreacă anii ce aveau să vină. În aceeşi noapte mi-am văzut de drum. Atât Cristi, cât şi Merius mă eliberaseră. Cos a rămas în mansardă zugrăvindu-mi paşii singuratici pe suprafaţa întinsă a pânzei. Mi-am închipuit imaginea dezolantă, ce a luat naştere din mâinile lui, simţindu-i durerea. Era primul meu copil iar eu îl abandonam, aşa cum îmi abandonam „părintele” între cei patru pereţi, ai carcerei, înghiţiţi de întuneric. După drumul lung paşii mi s-au oprit în faţa casei din Madrid. Nu am găsit puterea să intru, mi-am plecat privirea îndreptându-mi tălpile spre necunoscut.

Nu am mai scris de ceva vreme... Nici la Călin, nici pe blog. Mi-a pierit cheful luptându-mă cu vara. Prea lungă, prea fierbinte, prea tristă. Am citit în schimb nenumărate cărţi, sărind de la romanele lui Bukowski, la Dracula lui Bram Stoker, de la 1984 a lui Orwell la Winnetou a lui Karl May şi-apoi la Ivanhoe. Sute de pagini şi câteva sesiuni de filme bune v-au ţinut locul vara asta. But it`s all gone now! Încă puţin şi voi pleca de la toamna avansată de aici la toamna târzie, ce abia îngălbeneşte frunzele copacilor ce mărginesc străzile Londrei. Îl las pe Călin în urmă, cu speranţa că-l voi găsi la fel de frumos, la final.

Te provoc!
Împrumută-mi ochii tăi pentru o clipă,
Sunt curioasă cum mă vezi.
Îţi cer...
Să-mi dai buzele tale, doar un minut,
Să ştiu ce e adevărat din tot ce-mi spui.
Te rog...!
Fă schimb de inimă cu mine,
Mă macină ceea ce simţi atunci când mă priveşti.
Nu crede c-am să-nlocuiesc ceva la tine.
Te vreau intact, exact aşa cum eşti.
Oferă-mi tot şi îţi promit,
Te voi recompensa numaidecât,
Dar după schimb, aş vrea să rămâi tu, acelaşi tu,
Nu eu, o manipulatoare a sufletului tău pierdut.

Pentru Cristi G., it was fun back then! Enjoy my thoughts!

- Nu am rămas cu nimic din ceea ce mi-au oferit toți. Am un perete plin de amintiri, și zeci de imagini imprimate pe retină. Le schimb ca pe niște diapozitive și îmi dau seama că sunt goală. Nu lipsită de sentimente, ci lipsită de căldura pe care am aşteptat-o într-o vară ce a dispărut de lângă mine încă dinainte să realizez că venise. Da, fiecare vrea câte o bucățică din mine, și eu nu le-o pot da, nu mă pot descompune. Nu aș mai fi eu. Am pus punct și am plecat mai departe. E târziu acum să încerci să tragi de mine, s-ar putea să mă sfărâmi și atunci ai pierde tot. Într-adevăr, nu sunt nimic mai mult decât o marionetă. Dar una incontrolabilă, sforile s-au ros cu timpul și tu, de lene, ai uitat să le schimbi. Tot ce fac este să privesc dintr-un colț. Privesc și analizez. Îmi place să observ, și tot ce mă mai controlează acum sunt doar trăirile pe care vi le fur vouă fără să realizați. Sunt o hoață și voi nu mă puteți prinde. Nu aveți dovezi. Nici măcar tu Călin. Am luat totul din ființa ta. Mi-am săturat setea ce-mi mistuia sufletul și la sfârșit te-am învinuit tot pe tine. Nu sunt o marionetă cuminte. At fi trebuit să vezi asta chiar dacă mereu ți-ai acoperit ochii cu palmele. Ar fi trebuit să auzi ceea ce aveam, de fapt, de spus chiar dacă îți acopereai urechile cu degetele tale lungi și subțiri. Nu are rost să îți consumi timpul încercând să găsești un răspuns. Nu-ți vreau nici regretele. Ai avut ocazia să accepți ceea ce ți-am oferit. Greșeala ta. Îți spun adio, și te lipesc, sub forma unei amintiri șterse, pe albul imaculat al peretelui meu.