A fost o vară, demult, când ți-ai înfipt arătătoarele în colțurile buzelor și le-ai modelat în așa fel încât să prindă formă în ochii mei goliți de viață. Zâmbetul tău, de atunci, nu îmi era destinat mie, cel puțin nu așa cum credeam eu. Mi-am numărat degetele de la mâini de milioane de ori până să realizez că surâsul tău se afla în locul nepotrivit. Ţi-ar fi plăcut să îl agăţi de colţurile buzelor mele dar ai ştiut că nu se potrivea cu gura mea. Ar fi trebuit să învăţ, ar fi trebuit să ţi-l smulg de pe faţă şi să îl lipesc pe a mea dar mi-a fost teamă că mi-l vor lua. Mi-l mai omorâseră de câteva ori, crud şi meschin. Am uitat să îţi mulţumesc pentru strădanie şi m-am împăcat cu umbra ta care se îndepărta de mine, pe o bicicletă veche, sub lampadarele sobre, în ultima mea noapte de vară pe malul apei. Ştiam că încă zâmbeşti, din asta erai făcut şi-am zâmbit şi eu în urma ta, prea târziu.

Mi-am reproşat că te-am lăsat să pleci, şi-am plâns crezând că eşti unul dintre cei care au adus un strop de culoare în existenţa mea şi pe care urma să nu-l mai revăd. Am plâns şi după ce ţi-am simţit degetele pe mâna mea slăbănoagă, într-o toamnă târzie şi tăcută. Am plâns de fericire, de fericire că urma să te am aproape pentru totdeauna chiar dacă am fi fost muţi, orbi şi fără simţăminte, pentru că ne lega o vară zâmbitoare şi pentru că ne-am fi găsit drumul unul spre celălalt indiferent de situaţie. Aveai să mă faci să râd cu adevărat şi aveai să îmi faci inima să tresară. La fel cum, ani după aceea îţi smulgeai din glas întrebarea despre cărămizile colorate pe care singur le-ai clădit în sufletul meu, întrebare a cărui răspuns îl aveai deja. Ai ştiut ce faci şi ai reuşit căci buzele mele s-au deformat într-un surâs aievea ce nu avea nevoie de propte ca să rămână pe chipul meu.

Knitted phone case with beads.

                     The first one ever made. I had a lot of fun doing it.

Squares and circles

 

ArTcOmPeTiTiOn

                     Take a look into your soul, forget about the prize!

"Button"fly

                                      

                           "She will sing for you over and over again
                            Surrender, befriend her and fight to the end
                            If the rhyme is your treason
                            She must be your friend"

Un episod nou din mini-seria ”Aventurile lui Gogu pe meleagurile încețoșate ale Marii Britanii” găsiți  = >AICI

Cold autumn morning

I followed the colors till I found the blue sky.

Time is not waiting for us!

Lonely morning

Free falling

Empty

The lucky one is there, somewhere!

Finger  knitted hand warmers

Knitted flower pot cover

Decor bow pillow

Book cover

Storage box (it used to be a cookie tin )

"Dacă m-ar fi întrebat cineva acum câţiva ani ce vreau să mă fac când voi fi mare, probabil că le-aş fi răspuns ca toţi copilaşii visători, de altfel, că vreau să mă fac „doctoriţă, vedetă de cinema, cântăreaţă, astronaut, arheolog, poliţist, cercetător”, ceva care, vorba vine, ar ajuta la evoluţia omenirii. Dacă m-ar întreba cineva acum ce aş vrea să devin în următorii doi, poate trei ani, i-aş răspunde cu zâmbetul pe buze, că m-aş face un fel de călău, un asupritor mai mic al multora din neamul meu, care nu au învăţat nimic în urma regimului politic sever în care au trăit bunicii şi părinţii noştri vreme îndelungată şi pare-se în care trăim şi noi şi care e asemenea unui cadou împachetat frumos, al cărui conţinut e nefolositor, un miraj, o oază într-un deşert nesfârşit. Şi uite aşa, mi-aş amenaja un fel de „Palatul Chelfănelii” în care i-aş bate cu joarda la fund pe toţi cei care dau un exemplu de inteligenţă maximă celor care sunt locuitori de drept ai Regatului Minunat." 

Continuarea AICI <== Click!

Vroiam să dorm. Călin stătea rezemat de tocul uşii repetând, parcă, un procedeu de spălare pe creier: „- Biata creatură! Metamorfoză, sănătate, prospect, din nou metamorfoză, of biata creatură!”. Tot ce-mi doream era să dorm, iar el, amuzat de starea în care mă aflam, nu mă lăsa, obligându-mă să stau trează şi să-l ascult. Într-un final s-a stins lumina şi s-a făcut linişte. Am stat câteva minute nemişcată, cu toate că îmi doream să mă mişc. Îmi doream... S-a făcut din ce în ce mai linişte şi am simţit o mână vârtoasă şi grea pe stomac. Ombilicul a început să mi se lărgească şi mâna s-a adâncit în mine, cotrobăindu-mi prin stomac, ca într-un sac fără fund. Nu mai eram om, nu mai eram eu. Până şi inima mi s-a oprit pentru o secundă, ca mai apoi să mi se tot umfle, înecându-mă. Toracele meu era plin, se sufoca. În mintea mea urlam după Călin, dar el nu mai era, trântise uşa în urma lui continuându-şi treburile nepăsător. Picioarele mi s-au pironit de pat, grele, aproape moarte. Nici mâinile nu-mi erau mai prejos. Călin nu venea şi eu mă vedeam moartă. Am adormit, cred, două minute şi când am redeschis ochii m-au lovit atât lumina care trecea, din hol în cameră, prin sticla de la uşă cât şi glasul lui stins, îngroşat de fumul tutunului.

  Îi puteam auzi râsul, la fel de şters, ca şi glasul lui, sunetele dezlipindu-i-se sacadat şi trist de pe corzile vocale. Totuşi, în ciuda acestei disfonii, care îmi displăcea, aş fi vrut să-l chem să râdă uşor lângă urechea mea şi gentil să-mi scoată mâna cea vârtoasă din stomac. Încă era acolo! Îi simţeam greutatea în tot trupul. Clipeam. Genele mi se mişcau alene când în jos când în sus. Pentru a doua oară îl strigam pe blestematul de Călin, într-adevăr, îl chemam, urlam din toţi plămânii, dar urlam în interior, căci el nu venea. Mâna din stomacul meu a dispărut brusc şi-n locul ei a apărut o funie groasă care a început să-mi strângă plămânii în încercarea de ai aduce unul peste celălalt. Mi-au amorţit faţa şi limba, iar dinţii... dinţii îmi erau din ciment. Clănţăneau, scoţând un sunet insuportabil. Într-un final, Călin se apropie de mine încercând să îmi ridice trupul istovit din pat.

Aveam impresia că au trecute ore până să-mi trântească oasele în patul meu. El nu avea ce căuta acolo şi era conştient de asta. Nu-l mai vroiam. Cel puţin nu în noaptea aia. Puteam să i-o cer pentru că ajunsese AL MEU în timp. Doar al meu, la modul cel mai serios, egoist şi mizerabil. Eu eram cea egoistă, cea mizerabilă şi îi puteam cere orice.

Lucrurile s-au mai calmat odată ajunsă acasă. Nu mai vedeam nimic deşi eram tot singură. Evident, îmi lipsea beţivanul dar în acelaşi timp uram tot ce era legat de el. Îl zăream peste tot: în fotoliul de pe balcon, la baie, cu mâinile sub jetul de apă, cocoţat între mobilele vechi cu seringa pregătită sau pur şi simplu ticăind prin casă. Îmi imaginam! Era acolo doar că vroiam eu să fie.  Pe dinăuntru plângeam. Îl vroiam pe nebunul meu, aşa mizerabil cum era. Până în clipa aceea nu plecase de lângă mine. Avusesem nopţi peste nopţi împreună, stând întinşi pe jos, goi, ori ţinându-ne în braţe pe fotoliul imens din balcon, cu toate că el rătăcea adesea, cu mintea, în alte sfere.

L-aş fi strâns în braţe şi în acel moment dar nu-l găseam în stare materială. Era un vis, da, un vis, această imagine a lui din loc în loc, făcând aceleaşi lucruri prosteşti. Am adormit spre dimineaţă şi în mijlocul zilei, când m-am trezit, am constatat dezamagită că încă mai simt puterea mâinii din abdomen. Degetele îmi tremurau, stomacul mă înţepa. Stăteam în mijlocul patului, printre perne şi pături, chinuindu-mă să mă ridic, să merg la toaletă. Călin nu mai venise şi-atunci mi-am zis în gând: "Cred că nu are rost să mai aştepţi. Nu mai are rost să-l cauţi cu privirea. Nu-i pe balcon, nici măcar în baie. Nu-i aici."

Am privit în jur cu teamă. Înţelegeam adevăratul sens al vorbelor pe care mi le repetam în cap. În inconştienţa lui m-ar fi dar pe o sticlă de alcool. M-ar fi dat... Mai încercase odată, cândva, nu demult. Văzuse sticla şi îmi dădu drumul. Şovăi pentru câteva clipe, privind-o cu ochi mari şi dulci, apoi se opri se întoarse spre mine şi totul dispăru din ochii lui. Avea privirea goală. Mă vedea pe mine, sau mai bine spus, vedea vidul pe care îl reprezentam în mintea lui. Îmi iubea locul, fotoliul, mobila, mirosul de mucegai din pereţi, apa cu rugină care curgea la robinetul din baie, dar pe mine mă dispreţuia şi încerca să-mi arate asta prin goliciunea din ochii lui, atunci când mă privea.

Nu era un gol simplu. Era ceva atât de puternic în el încât simţeam că mă sfărâm pur şi simplu. Mă vedeam, nu ca într-o oglindă, ci aşa cum vezi pe cineva faţă în faţă, şi ce vedeam mă băga de-a dreptul în sperieţi. Tot trupul mi se subţia, încetul cu încetul, până deveneam o formă. O urmă de schelet. Un schelet din praf. Golul din ochii alcoolicului sufla spre mine şi eu mă prăbuşeam la pământ în milioane de firicele, pe care el, mai apoi, le călca în picioare. Da, într-adevăr mă transformam. Era o metamorfoză groaznică. Durea, şi durea atât de tare încât regretam toată fiinţa mea şi existenţa lui.

Asta făcea el cu mine, mă manipula. Călin nu mai era Călin şi eu nu mai eram eu. Nu mai eram noi. El devenise un om fără margini, eu o marionetă într-un glob de cristal.

După câteva zile auzeam bătăi zgomotoase în uşă şi ştiam că e el, mereu era el. Toţi se întorc într-un fel sau altul, la noi. Venea, de fiecare dată, cu prietenul lui cel mai bun, alcoolul. Îi deschideam pentru că asta ştiam să fac eu cel mai bine. Îi deschideam şi îl priveam cum se aruncă furios, de cele mai multe ori, sau prea nepăsător de tot atâtea ori, pe fotoliul roşu din balcon. Îşi termina sticla şi apoi rămânea ca un chip de lut, cufundat în stofa moale a fotoliului. Rareori se mai ridica şi venea la mine. Nu se întâmpla nimic special. Mă prindea cu palmele de faţă şi mă privea minute în şir în ochi. Nu schiţa nici un gest. Stătea şi mă fixa pentru că ştie că mă doare.

Călin uitase de momentele în care mă cunoscuse cu adevărat. Noaptea aceea în care îmi atingea palmele şi braţele era doar o secvenţă dintr-un film, pentru el. Uitase de ticăit şi de braţele de apă vişinii. Uneori se mai gândea la seringă şi la versurile lui Ozzie. Uitase chiar de el. Nu asta era problema. Ce era trist, de fapt, era că eu vedeam toate astea şi nu făceam nimic. Vroiam dar nu puteam. Felul lui de a fi mă oprea. Îl auzeam în timpanul meu urlând: „- Dispari şi lasă-mă, locul tău nu mai e aici!”. Dar, pentru că uita atâtea, uita şi ceea ce-mi spunea şi mă trezeam cu el lângă mine pe covor, încercând cumva să îmi arate cât de rău îi pare.

Eu plângeam de cele mai multe ori. Plângeam şi el nu înţelegea de ce. Îmi spunea că mă iubeşte şi că nu mai vrea să cadă în nicio prăpastie. Apoi se arunca exact în locul de care fugea. Deşi era la un centimetru de mine îl vedeam cum cade în gol, în timp ce îşi ţinea mâinile strânse pe piept şi întregul lui trup era arcuit înspre exterior. Cădea şi cădea, până se făcea tot mai mic; atât de mic, că dacă ar fi fost în locul meu, şi dacă s-ar fi văzut prin ochii mei, ar fi crezut că e o grămadă de praf, ca cele din trupul meu, pe care el îl înfrângea de atâtea şi atâtea ori, şi s-ar fi strivit sub talpa lui mare şi moale.

Mi-am cufundat capul sub apa fierbinte şi sărată. Abia mai distingeam sunetele melodiei din fundal. Am deschis ochii şi m-am zgîit la tavan minute bune. Cât mucegai! Am stat aşa câteva clipe. Era atât de linişte! Totul era atât de calm! Călin venise. Se pierduse, dar, oarecum, găsise o altă cale de întoarcere. Am simţit o mână pe abdomen şi una pe frunte. Am simţit doar vârfurile degetelor lungi şi schiloade. Îmi mângâiau oasele bătute şi vânătăile dintre coaste.

Nici măcar nu a fost nevoie să scot capul de sub apă. Am ştiut că e el. Acelaşi Călin de altădată. Degetele lui se mişcau tot mai lent. Ușor a început să și le tragă spre suprafață și apa a devenit neagră. Atât de neagră că albul pielii mele a dispărut complet sub lichidul gros ce se întindea între marginile căzii. Șiroaie ca de smoală dansau jucăușe printre coastele mele și-un petec roșu din părul meu plutea deasupra mării tuciurii. Smoala mă orbise, nu îl mai vedeam dar știam că e acolo îi simțeam puterea prin toate celulele din corpul meu.

Atunci, mâna lui s-a apropiat de suprafața apei și trupul meu s-a arcuit spre exterior ca o bucată de sticlă topită. Mă unduiam involuntar și convulsiv sub palma lui încinsă. Într-un final și-a strecurat brațele pe sub mine și m-a ridicat din cadă. Aburul din încăpere era atât de dens încât nu-i distingeam trăsăturile. Buzele lui s-au topit pe fruntea mea. L-am simțit înăuntrul meu ca o furtună. Am scâncit.

Mi-ai otrăvit spiritul cu esența ta. Veninul ce ți se prelingea pe buze era mai dulce ca mierea și nu am făcut diferența. "Privește! mi-ai spus. Energia curge prin noi!". Mincinosule! M-ai golit ca pe un pahar cu apă, lăsând urme pe marginea buzelor mele. Aș fi plâns, aș fi plâns o veșnicie, până când capul meu s-ar fi golit de gânduri și trupul meu s-ar fi uscat ca o stafidă. Te-aș fi luat cu mine, în drumul meu spre căință dar deja dispăruseși, fericit și confuz că ai reușit încă o dată să mă ai.

Totul te fascina. Primeai energia din jur cu brațele deschise, lacom, ai digerat-o ca o felină și-apoi ai zâmbit tăcut. Luna ți-a zâmbit înapoi, puțin mai ștearsă și mai epuizată, ruptă pe din două. Cealaltă jumătate a ei zăcea, acum, în tine. Te-ai lovit cu degetele în piept și mi-ai spus că o simți peste tot, că lumina ei arde în tine mai rău decât pucioasa iadului, că ai împărți-o cu mine dar e prea târziu. Nu era nevoie. Avea să renască a doua noapte la fel de caldă și de inocentă, mai puternică și mai frumoasă asemeni păsării Phoenix.

Renăscuse, deja, prin tine, cu toate că tu credeai că ea e ireală. Îmi spuneai că ea nu e aici dar că, totuși, e aici, oarecum. I-am văzut flacăra în ochii tăi, o flacără colorată cu aripi verzi ca frunzele copacilor din jur, cu nuanțe albastre ca petecele dintre nori și esență mov stoarsă din brândușele proaspăt crescute pe un petec de pământ, undeva între munți.

Nici Prometeu nu ar fi fost în stare să fure focul din ochii tăi. Bolovanul imens pe care-l purta în spate s-a strămutat în pieptul tău și tu l-ai lăsat să cadă și să spulbere făptura înnaripată ce aștepta avidă să te devoreze. Trupul lui Icar s-a zdrobit, şi el, de irisul tău și aripile lui s-au topit sub flacăra păsării Phoenix. Nici măcar pasiunea lui nestavilită pentru zbor nu ar fi putut întrece frumusețea aripilor ce-au renăscut în adâncul ochilor tăi. Erai puternic şi-ţi simţeam şi eu puterea. Mă mângâia pe creştet cu ghearele-i de foc.

Și vântul era cu noi. L-ai lăsat să mă îmbrățișeze cu toată forța lui. Ne-am aruncat împreună, doar eu și vântul într-un dans latent. M-ai privit printre văpăile din ochii tăi și nu m-ai înțeles. Tu mă vedeai arzând. Aripi de foc mi-au străpuns ţesuturile. Erau lungi și frumoase și ardeau zgomotos topindu-mi pielea din jurul omoplaților. Ți-am simțit gelozia în vârfurile degetelor de la picioare. Se cățăra furioasă pe gambele mele mușcând însetată din carnea mea fragedă. Dragul meu Călin, de ce erai gelos? Aveai și tu aripile tale. Nu puteam împărți chiar totul.

 Lumea în care trăiești tu e specială, dar e specială doar în ochii tăi. Fețele oamenilor din jur scuipă ură. Nu vezi? Culoarea de pe obrajii lor e gri și pe zi ce trece se transformă în negru. De ce refuzi să vezi asta? Cu ce ești tu mai special decât restul? Tu nu observi că toți poartă o mască? O porți și tu.

În spatele ochilor tăi nu se ascund nuanțe colorate. Până și tu vezi lumea în alb și negru. Mai mult negru. Te scalzi într-o mare de senzații toate la fel. E ca și atunci când ți-ai dori să te arunci cu brațele deschise spre orizonturi noi și te izbești ca un prost de zidul pe care, tu singur, l-ai ridicat în jurul tău. L-ai clădit atât de bine că atunci când va veni vremea să cadă, trupul și mintea ta vor fi prea ostenite ca să mai facă ceva. Vreau o reacție de la tine. Una umană. Vreau să torni în jurul meu valorile care îți ghidează viața. Îngroapă-mă în filozofiile tale. Aș gusta din fiecare dacă mi-ai oferi lingurița potrivită.

M-ai ridicat în slăvi, mi-ai spus că după norii ăia albi e raiul, doar că ai uitat să mă atenționezi că aripile pe care mi le-ai dăruit sunt ciuntite. Te-aş aplauda dacă nu aş avea palmele retezate şi te-aş lăuda dacă limba mea nu ar fi crestată. Fierbem la foc mocnit. Ţi-e teamă să nu cazi şi tu în oala asta încinsă în care ne ciocnim unii de alţii ca nişte legume. Crezi că braţele lor te poartă spre viaţa eternă? Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele celorlalţi.

Oricât vei încerca să mă găseşti nu vei reuşi căci trupul meu va fi sfrijit şi mutilat şi alte trupuri distorsionate mă vor acoperi cu putreziciunea lor. Ne scăldăm în propria noastră lăcomie, rănim cu zâmbetul pe buze convinşi fiind că ceea ce facem e moral şi corect. Nu am fost pură, orbule! Nicicare nu am fost. Nici la început şi nici acum când căutăm ca lunaticii mântuirea. Iadu-i pe pământ şi pământul ne cheamă la el.

Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele tuturor. Dacă nu ne-am roade oasele unul altuia poate că viaţa ar mai avea o urmă de esenţă. Ăsta nu-i pesimism, se numeşte trezire. Trezeşte-te şi tu! Dă cu capul de zidul din jurul tău până ce şiroaiele de sânge din fruntea ta vor fi albe ca laptele şi întregul tău corp va pulsa de fericire. E atât de uşor! Într-adevăr, ai nevoie de timp; de timpul altora, căci al tău s-a scurs de mult. Acele ceasului pe care-l porţi în tine s-au oprit de mult. S-au ros ca şi colţurile inimii tale. Călin, scumpule, eşti un ciung prins într-un corp de manechin!

Am aşteptat vara asta ca în romanele lui Martin, zeci de luni, scârbită de frigul scurs din sufletele celorlalţi şi de răceala stoarsă din inimile lor îngheţate. Straşnică aşteptare! Şi-am ştiut că e vara în care urma să-l revăd pe Călin, aşa cum am ştiut că mă va goni din aşternuturile lui pentru a nu ştiu câta oară, şi că eu am să plâng la nesfârşit şi lame înroşite-n cărbuni îmi vor străbate pieptul. Nu aş fi putut reacţiona raţional nici dacă „Paznicii”, din romanul lui Zamiatin, m-ar fi vârât în „Maşina Binefăcătorului” ş-apoi sub „Clopot” căci sufletul, numit boală în opera lui, răzbate cumva peste raţiune şi tumultul de trăiri adunate în mine, de-a lungul vremii, nu se pot şterge aşa, cu una, cu două. Partea asta, a gânditului logic răpus de simţăminte, am întâlnit-o şi în „Solaris”, şi într-o altă ecranizare despre androizi ale căror capete erau umplute cu amintirile altcuiva şi care, dezvoltându-şi propriile sentimente, îşi doreau cu ardoare să li se prelungească termenul de viaţă. Ei, dar tema aceasta a fost abordată, însă, în multe alte opere, atât literare, cât şi cinematografice şi cu siguranţă se baza, într-o oare care măsură pe un suport real. De aceea, m-am întrebat de nenumărate ori: dacă oamenii, obsedaţi fiind de controlul fiecărui detaliu din viaţa lor, îşi pot imagina astfel de situaţii, în care gândirea logică e calcată în picioare de sentimente, de ce nu exista o astfel de conjunctură şi în cazul nostru?! Eu mă lăsam purtată de colo-colo în vârtejul ăsta afectiv şi el îmi trântea câte o filozofie de-mi scutura întreaga existenţă.

L-am auzit de foarte multe ori, chemându-mă, dar teama unui nou rămas bun mi-a oprit, de fiecare dată, paşii în faţa uşii de lemn şi tremurul violent de odinioară mi s-a încolăcit pe sub piele, pe ţesuturi, forţându-mă să mă ascund, ruşinată, în salteaua găurită a patului. Nu ştiu cum se face că, mai târziu, m-am trezit alergând ca un copil fericit pe scările din clădirea lui şi am ajuns să dau buzna peste el, exultând, cu zâmbetu-mi întins pe toată faţa şi cu inima-mi neînblânzită sărindu-mi sălbatică printre coaste. L-am găsit stând la măsuţa din bucătărie cu scrumiera în faţă, împresurat de cerculeţe subţiri de fum. Ochii lui m-au măsurat din cap până în picioare, bănuitor, şi abia pe urmă mi-au aprobat starea euforică.

L-am privit, atentă, preţ de câteva secunde realizând că nu zăresc nimic dincolo de pupilele lui colorate. În mintea mea eram un savant renumit şi înţelegeam mecanismul după care funcţiona Călin, căci el, nefericitul, era o maşinărie. Da, da, o maşinărie cu şasiuri, arcuri, şuruburi, piuliţe şi şaibe de toate formele şi mărimile! De fapt, în mintea mea, el era orice altceva decât om. Prindea altă înfăţişare mereu şi întotdeauna punea raţiunea pe primul plan.

Tare mi-ar fi plăcut să mă înţeleagă! Procesul acesta, de pricepere, însă, începea pe neaşteptate, şi era constituit din mai multe etape, ca într-un experiment, unul care eşua de fiecare dată. El îmi punea diverse întrebări, strecurate printre lungile lui discursuri, în timpul cărora îşi flutura braţele frenetic, şi eu tăceam, cu răspunsurile înfipte în vârful limbii. Ce drăcie! Privindu-l mi-am dat seama că devenise atât de singur încât se leaga de orice urmă de gândire logică pentru a nu-şi lăsa descoperită slăbiciunea.

L-aş fi pălit în moalele capului, chiar acolo în mijlocul bucătăriei cu pereţi galbeni, înecaţi în fum de tutun, dacă aş fi avut siguranţa că în urma loviturii s-ar fi trezit ceva în el, orice, un sentiment amabil, nu cel de răzvrătire, nu cel de repulsie pe care îl gustasem în repetate rânduri. Am rupt de pe buzele lui, de prea multe ori, replica asta nelalocul ei : „Lua-v-ar dracu pe toate!”, şi am tăcut deşi aş fi putut să-l întreb ce vină am eu că el mă respingea, de fiecare dată, căutând ceva mai mult decât frumuseţea din interiorul meu şi al tuturor femeilor care trecuseră prin patul lui.

Ţintuindu-l cu privirea, mi-am amintit o sumedenie de momente simple şi frumoase petrecute alături de el, în fortăreaţa lui tăcută. I-aş fi răcnit în faţă tot ce îmi trecea prin cap dacă nu m-ar fi oprit golurile din stomac şi durerea ce-mi străbătea toracele. Nu aş fi putut să-l rănesc deşi, o făceam involuntar, pare-se. Dragul de el!

Studiindu-l îndeaproape am descoperit că nu eram capabilă să trezesc ceva în el, nu eram capabilă să întorc timpul şi să-i arăt cât de frumoşi am fost amândoi, chirciţi între marginile căzii lui, povestind lucruri simple. Cât de frumos a fost el sub loviturile pernelor grele, pe care mi le fluturam deasupra capului, ca săbiile unui Jedi, în timp ce dintre dinţii mei ţâşneau râsete încercând să nu dărâm nimic în jurul meu. Cât de frumoasă am fost eu, în zorii fragezi ai dimineţii, pitită în scaunul din spatele lui, cu lacrimi întinse ca râmele, pe obrajii daţi cu fard, în timp ce el îmi cânta Albatross-ul celor de la Fleetwood Mac. Nu i-aş fi putut explica cu prea multe cuvinte ce însemnătate aveau pentru mine sunetele acelea, şi cum, prinsă în vâltoarea lor mă lepădam de toate regretele şi gândurile dezolante care mă stăpâneau de o vreme.

Habar nu avea cât de plăcut era privirii mele felul în care dormea, cu palmele unite, prinse în cleştele format de genunchii lui albi ca laptele, pentru că eu, în stângăcia mea, îi tulburam dimineţile cu prea multă sporovăială şi îl făceam să-şi piardă cumpătul, îndepărtându-l de cele pe care le simţeam înăuntrul meu. Mi-aş mai fi întins oasele alături de el chiar dacă în toiul nopţii mi-ar fi înfipt, din nou, unghiile în abdomen şi ar fi strâns cu putere, murmurând cuvinte de neînţeles. Le-aş fi făcut pe toate încă o dată şi încă o dată, la nesfârşit, dacă aş fi ştiut că e capabil de a respinge, chiar şi pentru câteva clipe, ideea unei vieţi bazată doar pe raţionament. De unde atâta furie? De unde atâta forţă destinată stopării oricărei urme de afecţiune care răzbătea cu greu printre toate principiile lui, căţărându-se ca o iederă pe scheletul ascuns de trupul lui uscaţiv?!

I le-aş fi spus pe toate, dar m-am muşcat de limbă, şi-am luat-o la fugă, înapoi pe scări, pe trotuarul plin de gropi, coji de seminţe şi chiştoace de ţigări, grăbindu-mă ruşinată, spre patul meu pustiu cu saltea găurită.