A fost o vară, demult, când ți-ai înfipt arătătoarele în colțurile buzelor și le-ai modelat în așa fel încât să prindă formă în ochii mei goliți de viață. Zâmbetul tău, de atunci, nu îmi era destinat mie, cel puțin nu așa cum credeam eu. Mi-am numărat degetele de la mâini de milioane de ori până să realizez că surâsul tău se afla în locul nepotrivit. Ţi-ar fi plăcut să îl agăţi de colţurile buzelor mele dar ai ştiut că nu se potrivea cu gura mea. Ar fi trebuit să învăţ, ar fi trebuit să ţi-l smulg de pe faţă şi să îl lipesc pe a mea dar mi-a fost teamă că mi-l vor lua. Mi-l mai omorâseră de câteva ori, crud şi meschin. Am uitat să îţi mulţumesc pentru strădanie şi m-am împăcat cu umbra ta care se îndepărta de mine, pe o bicicletă veche, sub lampadarele sobre, în ultima mea noapte de vară pe malul apei. Ştiam că încă zâmbeşti, din asta erai făcut şi-am zâmbit şi eu în urma ta, prea târziu.

Mi-am reproşat că te-am lăsat să pleci, şi-am plâns crezând că eşti unul dintre cei care au adus un strop de culoare în existenţa mea şi pe care urma să nu-l mai revăd. Am plâns şi după ce ţi-am simţit degetele pe mâna mea slăbănoagă, într-o toamnă târzie şi tăcută. Am plâns de fericire, de fericire că urma să te am aproape pentru totdeauna chiar dacă am fi fost muţi, orbi şi fără simţăminte, pentru că ne lega o vară zâmbitoare şi pentru că ne-am fi găsit drumul unul spre celălalt indiferent de situaţie. Aveai să mă faci să râd cu adevărat şi aveai să îmi faci inima să tresară. La fel cum, ani după aceea îţi smulgeai din glas întrebarea despre cărămizile colorate pe care singur le-ai clădit în sufletul meu, întrebare a cărui răspuns îl aveai deja. Ai ştiut ce faci şi ai reuşit căci buzele mele s-au deformat într-un surâs aievea ce nu avea nevoie de propte ca să rămână pe chipul meu.

Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!