Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!

Unde am greşit? Mă refer strict la deciziile pe care le-am luat. Poate că ar trebui să pun problema altfel. De ce am înghiţit iluziile pe care mi le-a dăruit Călin? Până într-un anumit punct au fost comestibile, recunosc. Dar pe urmă? Nu m-au dezgustat niciodată, asta pentru că le digeram cu atenţie. La un moment dat însă, mi-am îndreptat gândurile spre altceva şi am înghiţit mizeria lui, pur şi simplu. Chiar aşa! În stomac mi s-a format un bulgăre. Un bulgăre imens şi greu constituit din iluzii încâlcite. Una peste alta, s-au înrădăcinat în pântecul meu şi s-au transformat în boală. Nenorocitul mi-a pasat mie cancerul ce-l măcina pe dinăuntru. Mi l-a oferit în cel mai avansat stadiu şi-a dispărut, fără vreo urmă, înainte să-mi dau seama. Biata de mine!

Se întâmpla ceva. Încă nu-mi dădeam seama ce. Am observat pe noptieră două tuburi goale de pastile. Nu-mi aduc aminte ce erau, cum nu-mi aduc aminte dacă eu le-am pus acolo. Am observat si alte schimbări. Minore, într-adevăr. Pesemne că o luam razna. Eram, deja, de două luni singură. Din noaptea cu telefonul nu am mai primit nici un semn de la el. Unde dormea? Cu cine? Avea un fotoliu doar al lui?

Cancerul din stomac mă ameţeşte. Parcă ar avea o mână puternică şi agresivă care mi se întinde prin plex şi-apoi uşor, pe nesimţite prin esofag, până când, tiptil, îmi ajunge în creier şi mi-l strânge cu putere. Atunci totul se întunecă. O durere îmi străbate tot trupul; începe cu şira spinării şi se termină în vârful degetelor de la picioare şi mâini. Stomacul mi se zbate strângându-se în jurul ghemului de ţepi. Mă trezesc pe jos sau uneori stând la masă cu tuburile alea goale împrăştiate peste tot în faţa mea. Alteori mi se pare că aud paşi, mulţi paşi, ori simt câte-o mână strângându-mă de umăr. Aş vrea să fie el. Dar nu e nimeni. Mă întreb din nou, unde am greşit?

Nici măcar nu îmi aduc aminte cum mă cheamă. Cred că nici lui Călin nu i-am spus numele meu. Sunt un nimeni. O persoană inexistentă, cu un diavol înfipt în pântec. M-am lovit în stomac de cinci sau şase ori. Am dat cât am putut de tare. M-a durut. Până la urmă durerea pe care ţi-o produci singur nu-i la fel de puternică şi insuportabilă ca cea pe care ţi-o produce altcineva. Cel puţin aşa se spune. S-a făcut din nou întuneric. Când m-am trezit o ţigară fumegândă uitată pe masă aprinsese cele câteva coli mâzgâlite de mine. Nu-mi aduc aminte să-mi fi aprins vreuna. De când fumam?

Mi se derulează zeci de episoade în minte, dar mereu mă opresc la acelaşi. Călin stă gol în spatele meu şi mă ţine strâns în braţe. Îmi muşcă lobul urechii şi din când în când îşi trece limba caldă şi umedă pe marginea ei coborând uşor pe gât. Se opreşte şi nu respiră câteva clipe apoi se apropie de urechea mea şi în timp ce mă strânge tot mai tare cu braţele îmi spune că trebuie neapărat să vorbească cu mine, dar că o va face în zori. Dimineaţa a venit de zeci de ori şi dintre buzele lui nu s-a desprins nici cel mai mic suflu. Am aşteptat zile la rând şi când am avut curajul să-l întreb despre ce e vorba, a dispărut.

O lumină slabă îmi străbătea patul. Am simţit o mână caldă apăsându-mă pe frunte. Mi s-a părut că auzisem pe cineva vorbind cu mine. Vocea mi-a spus că trebuie neapărat să-mi iau pastilele. Aceaşi mână mi s-a strecurat sub cap cuprinzându-mă de ceafă. Mi-am simţit capul ridicându-se uşor. Printre buzele vineţi mi s-a prelins un lichid amar. Oare cancerul din stomac dispăruse?

Nu am mai scris de ceva vreme... Nici la Călin, nici pe blog. Mi-a pierit cheful luptându-mă cu vara. Prea lungă, prea fierbinte, prea tristă. Am citit în schimb nenumărate cărţi, sărind de la romanele lui Bukowski, la Dracula lui Bram Stoker, de la 1984 a lui Orwell la Winnetou a lui Karl May şi-apoi la Ivanhoe. Sute de pagini şi câteva sesiuni de filme bune v-au ţinut locul vara asta. But it`s all gone now! Încă puţin şi voi pleca de la toamna avansată de aici la toamna târzie, ce abia îngălbeneşte frunzele copacilor ce mărginesc străzile Londrei. Îl las pe Călin în urmă, cu speranţa că-l voi găsi la fel de frumos, la final.

- Nu am rămas cu nimic din ceea ce mi-au oferit toți. Am un perete plin de amintiri, și zeci de imagini imprimate pe retină. Le schimb ca pe niște diapozitive și îmi dau seama că sunt goală. Nu lipsită de sentimente, ci lipsită de căldura pe care am aşteptat-o într-o vară ce a dispărut de lângă mine încă dinainte să realizez că venise. Da, fiecare vrea câte o bucățică din mine, și eu nu le-o pot da, nu mă pot descompune. Nu aș mai fi eu. Am pus punct și am plecat mai departe. E târziu acum să încerci să tragi de mine, s-ar putea să mă sfărâmi și atunci ai pierde tot. Într-adevăr, nu sunt nimic mai mult decât o marionetă. Dar una incontrolabilă, sforile s-au ros cu timpul și tu, de lene, ai uitat să le schimbi. Tot ce fac este să privesc dintr-un colț. Privesc și analizez. Îmi place să observ, și tot ce mă mai controlează acum sunt doar trăirile pe care vi le fur vouă fără să realizați. Sunt o hoață și voi nu mă puteți prinde. Nu aveți dovezi. Nici măcar tu Călin. Am luat totul din ființa ta. Mi-am săturat setea ce-mi mistuia sufletul și la sfârșit te-am învinuit tot pe tine. Nu sunt o marionetă cuminte. At fi trebuit să vezi asta chiar dacă mereu ți-ai acoperit ochii cu palmele. Ar fi trebuit să auzi ceea ce aveam, de fapt, de spus chiar dacă îți acopereai urechile cu degetele tale lungi și subțiri. Nu are rost să îți consumi timpul încercând să găsești un răspuns. Nu-ți vreau nici regretele. Ai avut ocazia să accepți ceea ce ți-am oferit. Greșeala ta. Îți spun adio, și te lipesc, sub forma unei amintiri șterse, pe albul imaculat al peretelui meu.

Plecase de tot. Nu mai avea de gând să se întoarcă. Asta fusese tot ceea ce îmi putuse oferi. M-am resemnat cu gândurile astea până într-o noapte când am primit un telefon. Câteva secunde persoana de la celălalt capăt nu a spus nimic. I-am auzit doar respiraţia grea ciocnindu-se de receptor.
- Călin, tu eşti?
- Alo? Călin, tu eşti? Dacă tu eşti într-adevăr, te rog vorbeşte!
Într-un final mi-a răspuns. Era băut.
- Da, eu sunt. Aş vrea să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. Te doresc. Nu înţeleg. Nu înţeleg... Ştii, nu-mi pot explica mie, darămite ţie. Sunt sigur doar de faptul că te doresc.
- Aş vrea să îţi pot răspunde la fel. Nu mai pot. Poate dacă te-ai fi răzgândit în momentul în care te-ai ridicat de lângă mine şi ai plecat. Am încetat să mai fiu aşternutul tău. Nu mai pot. Îmi pare rău Călin.
- Nu-mi închide. Vorbeşte măcar cu mine.
Pentru un moment am vrut să închid şi să-mi leg firul telefonului în jurul gâtului să-mi sufoce orice cuvânt, dar mi-am dat seama că adoram vocea blestematului meu Călin şi discuţiile cu el.
- Dacă ai şti cât de mult aş vrea să-ţi explic. Dar mă chinui de ceva vreme să găsesc un răspuns şi nu reuşesc să dau de el. Te vreau lângă mine. Să ştii!
- Cred că trebuie să te oprești. Eu am luat de la tine ce am vrut. Știu că sună foarte egoist, dar așa este. Am luat.
- Şi eu ce am luat? Din câte ştiu eu la piaţă e 50-50. Dai şi iei.
- Asta-i drept. Dar ai avut ocazia să te opreşti. Să mă opreşti.
- N-am făcut-o.
- Atunci nu mă mai priveşte pe mine. Oricum într-un final tot aici s-a ajuns. Prefer să las discuţiile inutile deoparte.
- Vreau să vin la tine.
- N-ai s-o faci!
- Dar vreau. Te doresc, ţi-am spus.
- Nu mai contează.
- Nu mai insist. Te las, dar trebuie să-mi promiţi că în noaptea asta o să visezi la mine
- Am visat odată. Asta a fost tot Călin. Uite cum facem, vino noaptea asta, dar pe urmă vreau să dispari.
Receptorul s-a izbit brusc de furcă. Nu se inchisese. Îl puteam auzi încă pe Călin cum alerga prin cameră şi repeta: "Doar noaptea asta şi-apoi dispar, promit. Doar noaptea asta."
Îmi părea rău de bietul nefericit. Am închis telefonul şi l-am aşteptat. În frigider aveam o doză de bere. Am desfăcut-o şi am dat-o pe gât. Toate au un început. Am aprins lampa din cameră şi m-am dus în balcon. Eram agitată. Trecuseră zile bune de când nu-l mai văzusem. Îmi lipsea dar trebuia să se sfârşească. M-am cuibărit în fotoliul vişiniu cu o ţigară între degete. Cât îmi lipsea nefericitul! Era vorba doar de o noapte. O ultimă noapte. Am tras un fum adânc în piept. Între degetele mâinii stângi am strâns puternic catifeaua de pe braţul fotoliului. Fumul se rostogolea în zeci de cercuri în lumina fadă ce străbătea fereastra balconului.
Era atât de linişte. Până să ajungă Călin am stat ghemuită pe fotoliu tremurând încontinuu. O muscă mi s-a aşezat pe braţ. Uitasem de ţigară. Mi-am mişcat mâna uşor şi scrumul s-a prăbuşit pe pământ lăsând pe catifeaua fotoliului bucăţi mărunte de tutun şi foiţă arsă. Începuse să bată vântul. Perdeaua ce atârna spânzurată pe un fir subţire de aţă s-a desprins şi m-a acoperit cu totul. Am rămas nemişcată cu perdeaua făcută ghem peste mine. Călin bătea la uşă. Soneria începuse să urle. Alte ciocănituri. Din nou soneria. Mi-l imaginam foarte beat, cu fruntea rezemată de vizor şi cu mâna blocată pe butonul soneriei. Am stins toate luminile mai puţin lampa, m-am îndreptat spre uşă şi-am deschis. Stătea în faţa mea cu braţele sprijinite de tocul acesteia.
- Intră!
Niciun cuvânt nu s-a mai spus apoi. Nici măcar unul. Am stins lampa din dormitor şi m-am cuibărit în pat. Încă tremuram. Călin s-a aşezat la picioarele mele. Ţinea capul plecat. Cu o mână mi-a prins glezna. Mă strângea. Am tresărit dar nu mi-am tras piciorul. Eram curioasă ce avea să urmeze. Călin s-a ridicat brusc şi-a lăsat hainele pe jos şi s-a lungit deasupra mea strângându-mă puternic în braţe. Mi-ar fi plăcut să mă lase fără suflare. Rapid, acolo în braţele lui. Nu era criminal. În schimb, m-a eliberat puţin din strânsoare şi s-a lungit spre gâtul meu atingându-mi lobul urechii cu limba. Tremurul a devenit şi mai puternic iar el m-a eliberat răsucindu-se, lângă mine, pe spate. Mi-am aruncat şi eu hainele pe jos şi m-am lipit de el. Nici măcar o vorbă nu a stat între noi. I-am fixat privirea cu ochii în timp ce îmi plimbam degetele pe abdomenul lui supt. Am stat aşa acele câteva ore care mai rămăseseră din noapte. Dimineaţă când m-am trezit dispăruse.

Aburii de alcool s-au ridicat tot mai sus plutind leneşi pe tavan. Ne lăsaserăm de băut. Acum făceam o excepţie. Una neînsemnată. Hamei, vodkă şi suc de portocale peste tot. Pe colţul mesei zăcea o scrumieră ciobită îndesată cu mucuri pe jumătate stinse. Lumea se agita fericită în jurul nostru. Mi-aş fi dorit să mă pot mişca să-l strâng de mână. Era mult prea tăcut, ori prea distras de râsetele şi cuvintele celorlaţi. Se învârteau cu toţii subordonaţi alcoolului, ca într-un carusel. Călin stătea în mijlocul lor şi zâmbea. Ochii lui ţintuiseră bătătura din fire înnodate a covorului. Zâmbea. Dar cui?

Un pahar s-a răsturnat şi mi-a înecat vârfurile degetelor în vodkă rece. M-am ridicat cuprinsă de ameţeală. Ştiam încotro vroiam s-o apuc, dar ştiam că nu vroiam să ajung acolo singură. Într-un final mi-am rezemat spatele de betonul rece al balconului. Deasupra mea se învârtea lent cerul. Uşa balconului s-a închis în urma mea şi vocile au dispărut înghiţite fiind de muzică. Fiecare sunet care ajungea la urechile mele se scurgea de pe corzile unei chitări bătrâne. M-am gândit că ar fi frumos să număr petele de lumină care se jucau pe retina mea. Una câte una. Prea multe, miliarde chiar, şi prea îndepărtate. Mi-am dorit preţ de o clipă să închid ochii şi să mă trezesc peste câţiva ani, cu mintea limpede şi cu toate gândurile şterse. Vise.

• Ce faci aici?

Nu auzisem uşa balconului deschizându-se. Nu mai auzeam nimic. Cerul mă absorbise cu totul. Aveam senzaţia că pe gresia rece a rămas doar umbra mea. Am crezut chiar că e o greşeală şi aud voci. Întrebarea s-a repetat, pe acelaşi ton calm.

• Ce faci aici?

• Ascult noaptea.

• De una singură?

• O înţeleg mai bine aşa.

Aceaşi palmă, care îmi acoperise trupul de atâtea ori, s-a lipit de umărul meu. M-am trezit sufocată într-o îmbrăţişare puternică. Toate sunetele au amuţit. A urmat un monolog, nu al meu, desigur. Nu-mi doream să-l mai aud. Era acelaşi de prea mult timp. Unul înregistrat pe o bandă de magnetofon care nu se vroia şters. Nu mă săturasem de el, dar obosisem să-l ascult şi să-i caut ascunzişurile, să-i dezleg enigmele.

• Ştiu, sunt simplu. Văd totul cu aceeaşi ochi şi nu mă chinui să înţeleg esenţa lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Le iau aşa cum le primesc. Probabil că o să pot cândva să fac ceea ce aştepţi tu, dar nu acum. Am nevoie de timp. Prea mult timp. Poate că o să fie prea târziu. Realizez asta, dar timpul le rezolvă pe toate. Tu, poate că vei rămâne la fel. Vei rămâne de fapt, ştiu sigur. E singurul lucru pe care-l pot susţine cu tărie, dar nu garantez că mă vei mai accepta atunci.

Câteva clipe şi-a fixat privirea pe faţa mea. Aş fi vrut să-i pot spune ceva. În adâncul meu ştiam că avea dreptate. Îmi era prea frică să recunosc. Fuga nu-i o rezolvare. Nu am găsit-o niciodată potrivită în niciun fel de situaţie. Aici însă se potrivea ca o mănuşă. Ştiam însă că dacă i-aş retezat discursul cu replica ce mă muşca violent de limbă Călin s-ar fi stins. Nu tot deodată, dar încet, bucată cu bucată. Îl cunoşteam prea bine. O dâră de sentiment lăsasem în el. Nu era de piatră. Era chiar prea plin de sentimente. Prea plin şi prea dezorientat, prea derutat ca să poată să şi le exprime. Tăcerea s-a rupt în momentul în care ochii lui mi i-a descoperit pe ai mei în bezna nopţii.

• Mă întreb ce o să faci atunci. Ştiu şi asta. O să mă goneşti. Ar fi corect.

Mi-am dorit în momentul ăla să-i înăbuş cuvintele abia desprinse de pe cele două bucăţi proeminente şi cărnoase ce-i mărgineau gura, cu buzele mele. Mi-am întors faţa spre el. Era la mai puţin de cinci centimetri de mine. Lumina proaspăt aprinsă de la geamul de vis-a-vis i-a scânteiat în privire. M-am oprit. Prea multe minciuni.

• Întotdeauna vei fi Călinul meu, doar al meu şi n-am să-ţi spun în cel mai grosonal mod să dispari. Asta niciodată. Într-adevăr am obosit. Şi oboseala asta mă macină. Îmi roade oasele cu nişte dinţi imenşi şi ascuţiţi de oţel. Îmi sfârtecă pielea şi-mi smulge carnea din trup. Înăuntru e gol deja. S-a făcut linişte.

Călin s-a ridicat agitat şi şi-a sprijinit mâinile de balustrada rece. Nu a mai spus nimic. Nici atunci şi nici când s-a întors pentru ultima oară să mă îmbrăţişeze. Braţele mele s-au încolăcit impulsiv în jurul piciorului său. Mi-am lăsat capul să-i cadă pe pulpă. S-a sfârşit repede. El şi-a şters lacrimile ce îi inundaseră piciorul cu părul meu şi-a plecat. Eu am aşteptat soarele să mă ardă. Ne-a mistuit totuşi pe amândoi. Pe mine pentru că m-a golit de puteri şi de sentimente şi pe el pentru că l-a şters din viaţa mea şi a încetat să mai fie Călinul meu.

Aveam o nouă sofa, una care nu reuşea să înlocuiască nicicum "minunea" mea roşie. M-am aruncat obosită pe salteaua deloc moale. Aş fi preferat să cad, în schimb, în braţele catifelate ale canapelei mele roşii, dar nu o mai aveam. Totuşi, m-am lăsat pe spate. În cădere am remarcat un puf de praf jucăuş care zbura pe lângă mine "nepăsător". Mirosea a lemn proaspăt. Aveam în faţa ochilor o singură imagine, o iluzie creată de mirosul înfricoşător de minunat. Eu, înfiptă în salteaua tare fără suflare, deloc moartă, chiar foarte vie, o sculptură a cărei esenţă s-a închegat într-o formă umană nemişcată.
Aveam totul, mai puţin lumea, Nici aşa, ruptă de realitate nu-mi puteam smulge din cap ideea că mă luptam cu un vid. Mă agitam în gol şi asta mă sfărâma. Cu cât dădeam mai mult cu atât realizam că celor cărora le ofeream nu erau capabili să întoarcă favoarea sau pur şi simplu nu ştiau ce li se oferea şi treceau cu vederea peste.
În Călin am găsit totul. E perfect; mai perfect decât orice moment de linişte în timpuri agitate, mai perfect ca o gură de apă rece în călduri insuportabile, mai perfect decât lumina după prea mult întuneric.

- Ştii ce nu înţeleg eu? De ce îţi tot repeţi că eşti ciudată, când tu pur şi simplu ai un dar pe care foarte puţini îl au. Simţi, ştii ce simţi şi ştii să exprimi foarte bine sentimentele astea. Plus că mai ai şi curajul să o spui. Mulţi ar vrea să aibă chestia asta şi nu o au şi probabil nu o vor avea niciodată, îmi spuse Călin dintr-o dată.

Aş fi vrut să ştiu despre ce vorbeşte. De ce să mint, de fapt, ştiam. Decât să tacă preferam să îmi vorbească din senin. Era un exerciţiu bun, cu toate că, nici aşa, nu m-ar fi ajuns niciodată. Mă bucuram, totuşi, că încerca să mă răsplătească pentru că eram o visătoare. Încerca să îmi arate că mă apreciază şi că ar fi gustat oricând din lumea în care pluteam eu zilnic. Cu afirmaţia lui venea ca o furtună într-o zi toridă de vară. Îmi limpezea toate gândurile, îmi curăţa fiinţa şi mă făcea să zâmbesc.
- Eşti aşa cum trebuie să fie un om. Unul care ştie să spună ce simte. Dacă stau să mă gândesc bine, în capul tutror e haos. Lumea e incapabilă să simtă, sau simte dar nu ştie exact ce şi nu ştie să explice. Oamenii ăştia nu vor găsi niciodată cuvintele potrivite nici pentru ei şi nici pentru cei de lângă ei.
Pledoaria lui se încheie brusc. Mi-aş fi dorit să am un cleşte imens în mână cu care să-i smulg toate cuvintele din cap. Aş fi vrut să aud tot ce avea de spus, nu doar câteva fraze. Le-aş fi cules pe toate şi aş fi capitonat pereţii camerei mele cu ele. Nu pentru mine, eu ştiam unde mă aflu; pentru el, cel care nu-şi găsea ideile. Pentru el, cel care îmi spunea mie cum sunt şi care se ascundea în spatele sentimentelor mele doar pentru că nu avea curajul să vizualizeze cum este el de fapt. Nu avea curajul să sape înăuntrul lui şi să descopere că viaţa nu se rezumă la fiecare persoană în parte şi la toate nimicurile, ci la un univers întreg de sentimente oferite nouă spre a le împărtăşi, nu spre a le îngropa într-un colţ, până sufletul nostru ar seca de tot.

I-am văzut umbra pe peretele alb. M-am apropiat şi i-am contemplat în tăcere mâna cu degete acelea lungi. Aveam o fixaţie. O făceam mai tot timpul. Nu se supăra niciodată, deşi se vedea pe el că se simţea stânjenit. Lenevea, în fotoliul vişiniu cu un zâmbet natural pe buze. Aveam impresia că nu mă vede. Se uita prin mine, nemişcat, tăcut, zâmbitor. Am văzut totul în ochii lui. Nu mi-am permis să omit nimic. Nici cel mai nesemnificativ vis al lui. Aveam impresia că de la un timp încerca să îmi arate tot ceea ce conta pentru el. În fotoliul vişiniu, ghemuită ca un copil în pântecul lui, făceam parte din visele ce-i umpleau ochii. Odată separaţi, pieream. Imaginea mea pierea. Rămâneam o schiţă difuză. Am ştiut că ăsta va fi primul nostru sfârşit. Urmau multe altele şi asta pentru că devenise indispensabil pentru mine. Contau prea mult discuţiile, privirile noastre ciocnindu-se, în lumina slabă din balcon, studiul meu asupra a tot ceea ce însemna el, orice detaliu care-l implica. Eram bolnavă, pentru că aveam o maladie foarte rar întâlnită, numită SIMŢIRE! Grea boală! Mult prea mulţi s-au tratat împotriva ei şi au sfârşit măcinaţi de INDIFERENŢĂ. Dacă ar fi ştiut, totuşi, că ceea ce simt eu nu e doar un stereotip îndesat în capul meu de lumea perfectă redată în filme... Totul era real şi asta mă făcea să mă întreb cum ar fi fost Călin, dacă eu uitam să fiu OM şi ce s-ar fi întâmplat cu legătura specială care exista între noi? El era prea simplu (în ochii lui) ca să înţeleagă. Cineva avea de pierdut. Eu nu pierdeam nimic, Călin era al meu pentru totdeauna, doar că el nu ştia asta!

Nu aveam de gând să împărtăşesc nici un strop din EL...dar vi-l ofer în toată frumuseţea lui.

• Te gândești vreodată la mine așa cum sunt eu de fapt?

• Ce te face să crezi că nu știu cum ești tu de fapt Aida? Poate că te-am văzut întotdeauna așa cum ești.

• Poate. De cele mai multe ori am impresia că nu mă cunoști deloc. Că nu mă înțelegi deloc. Care crezi că sunt temerile mele? Cum mă vezi de fapt?

• Temerile tale...

• Da, temerile mele. Sunt om, mă înspăimântă multe lucruri.

• Cred că cea mai mare frică a ta e să nu rămâi singură. Ți-e frică să spui anumite lucruri oamenilor pentru că nu știi cum vor reacționa. Te temi că vei muri tânără și bolnavă și nimeni nu va fi lângă tine. Câteodată te sperie gândul că nicio persoană nu te va accepta așa cum ești.

• Cum anume sunt?

• Ești minunată. Ești o persoană deosebită, frumoasă. Atât de frumoasă când ții ochii închiși și zâmbești. Sensibilă și finuță. Deși sub toate astea se ascunde o altă parte a ta, puțin mai răutăcioasă. O altă Aida, le fel de frumoasă și de specială. Nu ai nevoie de nimic altceva decât de gândurile oamenilor și tot ceea ce se ascunde în sufletul lor atunci când îți vorbesc. Te frământă tăcerea lor și modul în care își ascund sentimentele. În oala asta mă regăsesc și eu.

• De ce?

• Pentru că te văd cum aștepți de la mine mai mult. Vrei să îți arăt mai mult să îți vorbesc mai mult deși tu știi ceea ce ascund în mine. Știi ceea ce gândesc, și ești conștientă că nu îți pot arăta mai mult de atât. Mă simți totuși. Te hrănești cu asta. Și ești fericită pentru simplu fapt că sunt aici și nu în altă parte. Prezența mea te mulțumește îndeajuns și te sperie tot atât de mult.

• Ai dreptate. Dar...

• Nu există niciun „dar” în conversația asta. Am știut întotdeauna că eu îți sunt de ajuns prin tăcerea mea. Mă ai așa cum mă știi și mă știi exact așa cum mă și ai. Mă privești cu aceeași ochii și atunci când te nemulțumesc. Cu aceeși ochi când fug de tine și mă ascund. Niciodată nu ți-am spus că mă tem să mă uit în ochii tăi. Nu suport să te uiți la mine, în modul în care te uiți și acum. Nu-i nimic rău în privirea ta. Doar că îmi citești în suflet. Mă simt transparent când faci asta. Mă cutremur pentru că știu că vezi dincolo de corpul meu. Vezi prin carne și oase. Mi-e frică uneori să te întreb unde sunt eu pentru tine, cum mă vezi tu, ce aștepți de la mine. Mă tem pentru că știu că nu voi fi niciodată la nivelul așteptărilor tale.

• Te înșeli. Ești acolo unde trebuie să fii. Ai spus-o și tu, îmi ești de ajuns prin prezența ta. Dacă m-ai înțelege cu adevărat, ceea ce cred că tocmai ai și făcut, aș fi cea mai fericită pesoană din lume. Da, mă hrănesc cu ce simți tu. Doar că, uneori și ție îți este frică să îmi vorbești și să îmi spui ceea ce simți cu adevărat și crezi despre anumite lucruri. În momentul în care vei ajunge să treci peste asta față de mine, eu voi fi undeva departe desprinsă de pământ și voi avea nevoie de tine să mă prinzi, pentru a nu ajunge mult prea sus.

• Poetic, foarte frumos spus.

• Nu e nimic poetic, e doar felul meu de a privi lucrurile. Simpla ta prezență mă umple de bucurie. În gramul ăla de fericire pe care îl primesc atunci, zac 10000 mii de gânduri. Gânduri care mă atacă și mă iau prin surprindere și, deși, știu că ești o parte din mine, îmi vine să te cuprind și să te țin atât de strâns încât să simți și tu unde îți este locul. Să nu te mai îndoiești niciodată. Dar dacă aș face asta s-ar pierde frumusețea tuturor sentimentelor pe care le am.

• Asta așa e. Câteodată simt că altă persoană e mai mult mai aproape de tine decât sunt eu.

• Să nu-mi mai spui asta niciodată.

• Aveam oarecum nevoie de o confirmare. Deși imi imaginam că eu sunt cel care face cel mai mult parte din tine. Simțeam asta. O bănuiam. M-am temut însă de un răspun negativ. De asta am ezitat să te întreb.

• Să nu mai eziți niciodată. Mă vei primi exact așa cum mă știi.

• Acum că am aflat asta trebuie doar să mă obișnuiesc.

• Și o vei face. Îți voi spune și de ce Călin? Pentru că ești convins că asta mă ține în viață, asta e tot ceea ce mă motivează, tot ceea ce îmi doresc. Iar acum tu ești părtaș și oarecum totul cade în spatele tău. Iar dacă te va speria, nu fugii, amintește-ți cum sunt și de ce sunt așa. Întoarce-ți fața spre mine, zâmbește-mi și ia-mă așa cum mi te ofer. Nu vei avea nimic de pierdut. Vei fi chiar mai câșigat. Mai luminat. Vei găsi un sens în toate. Și dacă nu îmi voi face apariția printre gândurile tale când te vei întreba anumite lucruri, înseamnă că nu cauți răspunsul unde trebuie. Acum că știi unde te afli față de mine, și ce ești tu, voi putea închide ochii liniștită pentru a zâmbi. Și tu mă vei găsi la fel, de fiecare dată.

Cred că era vară. Nu-mi mai amintesc exact. Am început să îl conturez în minte, fiind convinsă că urma să fie exact ceea ce îmi doream. Mi-am zis : De ce nu aş face asta, în fond, sunt una cu stiloul. Încet încet a început să capete formă. Am rupt din mine şi l-am creat. I-am dat o bucăţică din minte, o părticică din personalitate, un strop din suflet. I-am dat o înfăţişare şi un suflu. Şi dacă am fost visătoare, am fost din cauza lui. Dacă am fost fericită sau pur şi simplu bucuroasă, tot lui i-o datorez. Dacă am fost tristă, tot la el m-am întors. Când am fost supărată, el m-a liniştit. Singurătatea el mi-a fugărit-o, întotdeauna. În el mă regăsesc, în el am pus tot ce aveam mai bun din mine. L-am avut, l-am iubit, l-am plâns, i-am zâmbit, i-am sărit în ajutor, l-am fugărit, l-am acceptat. În fond, eu sunt el şi invers. Wellcome in my life!

În colţul ochiului stâng mi-a apărut o lacrima. Nu ştiam că fluturii au lacrimi. Am observat totuşi printr-o palmă de ceaţă densă culoarile aripilor, dar nu am găsit în trupu-mi firav nici un loc ascuns în care să se cuibărească o lacrimă. M-am temut pentru o clipă ca nu cumva eu să fiu zeul şi Călin o fiinţă a cărei existenţă să se şteargă în fiecare zi. Există însă vreun fluture a cărui prezenţă să fie mai lungă de 24 de ore? Cu sigutanţă NU, acesta idee mi-a fixat în minte doar un singur verdict. Călin este mereu aici...deci este o excepţie. El e fluturele care se naşte în fiecare zi, apoi moare pentru ca în următoarea dimineaţă să se nască şi să-şi ocupe locul pe piedestal. Se presupune că zeii şi muritorii comunică doar prin semne...dar noi doi ne atingem doar palmele şi fiecare gând pe care îl avem se transmite, nu prin pielea noastra care intra în contact ci prin sutele de vase de sânge înghesuite sub stratul de membrană care ne acoperă mâinile. De ce îşi ating oamenii aceste membre? De ce se iau de mână de fapt? De ce se iau de mână!? Probabil nu reprezintă ceva special, dar o uniune între două suflete diametral opuse creează o conexiune paradisiacă. Călin gustă , se înfruptă cu lăcomie din porţia mea infinită de cunoaştere. Mă apucă de mână fără a se întreba de ce face acest gest. Papilele gustative îi sunt atacate de o explozie a cărei scântei sunt asfixiate de cunoaşterea primordială. Se hrăneşte cu mine. Reprezint esenţa vitală...substanţa fără de care el îşi pierde controlul asupra întregii fiinţe. Dacă nu muşcă din mine ochii îi devin brusc secătuiţi de viaţă, trupul lui se manifestă mai grav decât atunci când e încolţit de sevraj, mintea lui nu mai conştientizează realul ci zburdă pe o câmpie ireală, fără graniţe. Cum mă prinde de mână, stărea lui se stabilizează. Reprezint efectul unei resurscitări repetate la nesfârşit. Clepsidra şi-a uitat ultimul fir de nisip pe sticla eterată şi timpul s-a oprit în loc. Călin are la dispoziţie o eternitate să îşi aleagă soarta. Predestinarea sa e o miza prea mare, dar asta nu contează pentru el, căci a descoperit elixirul vieţii şi acesta nu însemnă un lichid, o substanţă cu limită ci o unire de tegumente. O atingere generatoare de simţuri denaturate. O schiţă a nemărginitului care îi umple întreaga făptură cu judecăţi. Asta îl sătură. Se spune că zeii nu se odihnesc niciodată pentru că nu sunt obosiţi. Să priveşti oamenii şi tot ceea ce realizează ei nu înseamnă oboseală, doar rutină. Pe mine mă oboseşte lăcomia lui Călin de a-şi înfrupta mintea. De fiecare dată când pun capul pe pernă simt o mână osoasă cu pielea aspră care mă atacă încercând să-mi scurgă prin venele albăstrui de la suprafaţă, mult râvnitul elixir…cunoaşterea. Fară vlagă, cu venele-mi supte mă las cuprinsă de somn. Este imposibil să fiu un zeu, pentru că zeii nu dorm…