- Ştii ce nu înţeleg eu? De ce îţi tot repeţi că eşti ciudată, când tu pur şi simplu ai un dar pe care foarte puţini îl au. Simţi, ştii ce simţi şi ştii să exprimi foarte bine sentimentele astea. Plus că mai ai şi curajul să o spui. Mulţi ar vrea să aibă chestia asta şi nu o au şi probabil nu o vor avea niciodată, îmi spuse Călin dintr-o dată.

Aş fi vrut să ştiu despre ce vorbeşte. De ce să mint, de fapt, ştiam. Decât să tacă preferam să îmi vorbească din senin. Era un exerciţiu bun, cu toate că, nici aşa, nu m-ar fi ajuns niciodată. Mă bucuram, totuşi, că încerca să mă răsplătească pentru că eram o visătoare. Încerca să îmi arate că mă apreciază şi că ar fi gustat oricând din lumea în care pluteam eu zilnic. Cu afirmaţia lui venea ca o furtună într-o zi toridă de vară. Îmi limpezea toate gândurile, îmi curăţa fiinţa şi mă făcea să zâmbesc.
- Eşti aşa cum trebuie să fie un om. Unul care ştie să spună ce simte. Dacă stau să mă gândesc bine, în capul tutror e haos. Lumea e incapabilă să simtă, sau simte dar nu ştie exact ce şi nu ştie să explice. Oamenii ăştia nu vor găsi niciodată cuvintele potrivite nici pentru ei şi nici pentru cei de lângă ei.
Pledoaria lui se încheie brusc. Mi-aş fi dorit să am un cleşte imens în mână cu care să-i smulg toate cuvintele din cap. Aş fi vrut să aud tot ce avea de spus, nu doar câteva fraze. Le-aş fi cules pe toate şi aş fi capitonat pereţii camerei mele cu ele. Nu pentru mine, eu ştiam unde mă aflu; pentru el, cel care nu-şi găsea ideile. Pentru el, cel care îmi spunea mie cum sunt şi care se ascundea în spatele sentimentelor mele doar pentru că nu avea curajul să vizualizeze cum este el de fapt. Nu avea curajul să sape înăuntrul lui şi să descopere că viaţa nu se rezumă la fiecare persoană în parte şi la toate nimicurile, ci la un univers întreg de sentimente oferite nouă spre a le împărtăşi, nu spre a le îngropa într-un colţ, până sufletul nostru ar seca de tot.

Mi-ai oferit un cuvânt
Nu tot deodată.
Fiecare literă la timpul ei.
Am murit înainte să primesc totul.
Norocul meu a fost mintea ta,
Ca o poartă deschisă.
Aveai mai multe să îmi spui.
Le-am furat în grămadă,
Şi n-am înţeles nimic.
Prea mult egoism,
Prea multă lăcomie.
Ţi-am luat cuvintele
Şi le-am dat foc.
Prea multă căldură,
Prea mult fum,
Prea multe litere
Făcute scrum,
Prea mult din mine.
Focul tău mă aşteaptă.

Păşeam pe muzică. Era modul meu de a vedea lucrurile. Modul meu de a trăi clipa şi de a simţi viaţa. Ne-am ciocnit undeva la mijloc. Tu, acelaşi, eu probabil alta. Te-am privit şi mi-am adus aminte de dimineaţa aia în care m-ai urcat pe scări în spate. Nu îţi eram povară. La un moment dat am început să fac parte din tine. Te strângeam puternic de piept. Eram în siguranţă. Ne-am întâlnit mult mai târziu pe aceleaşi scări. Te-ai uitat la mine de parcă atunci m-ai văzut pentru prima oară cu adevărat. Erai obişnuit cu mine dar asta se întâmpla deja de prea mult timp. Acum eram chiar EU în faţa ta. Eu care am un stilou ca prelungire a mâinii mele. Cea care îşi aşterne patul pe un braţ de hârtii goale. Tot eu, cea care umple colile în somn, cu vise. Eu, cea construită din cuvinte. Cea care caută sentimente şi trăiri în sunetele scoase de corzile unei chitări. Probabil că erai pe cale să îţi pierzi vederea. Sau poate că încercai să vezi numai ce vrei tu. Ce se întâmpla, atunci, cu ideile mele? Nu le puteam îngropa. Ele sunt mai puternice ca orice altceva. Sunt cuvinte rupte din tine, din toţi ceilalţi care contează. Am vrut să te condamn, dar am tăcut. Nu erai tu de vină. Eu eram aia. Am rupt în trecut prea multe cuvinte din tine şi acum ai început să te dărâmi. Literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie. Probabil că astă e răspunsul. M-am folosit de cuvintele tale şi tu ai rămas pustiu. Ţi-aş cere iertare, dar mă tem că ţi-am furat şi cuvintele : "Te iert!". Te-aş îmbrăţişa dar sunt sigură că nu ai conştientiza, pentru că tot ce se află în îmbrăţişarea mea se numeşte fericire, pe care tot eu ţi-am furat-o. Aşa că te las. Te las cu aminitirea a două palme strângându-ţi puternic pieptul, într-un dans ameţitor pe nişte trepte interminabile şi cu dimineaţa în care noi doi, am devenit EU.

Tac. Am încercat sa îmi ascund cuvintele în punga de plastic din cămară. Cuvintele mi se băteau cap în cap, dar eu am ales să rămân mută. Am căutat un loc în care să mi le îngrop, şi-au evadat. Nu văd. Lumina ochilor mei s-a scurs la fel ca petele de culoare de pe un tablou ud. Mi-am aruncat privirea la coşul de gunoi şi-am rămas oarbă. Nu aud. Mi-am lipit urechile cu bandă adezivă şi-am tras de ea. Am rămas surdă. Nu merg. Picioarele mi s-au rupt din şolduri şi-au rămas lipite de asfaltul înecat în mucuri de ţigară şi scuipat. Am rămas oloagă. Nu simt. Nu vreau. În mine, în şoaptă...am murit.