Mă întreb ce ai simţit atunci când ţi-am spus că sunt un copil trist? Nu m-am gândit nicio secundă să îţi ascund adevărul. Deşi am ştiut că nu o să înţelegi nu te-am minţit. Mă întristează atât de mult ce văd în jurul meu încât doare cu adevărat. A doua zi am putut citi pe chipul tău că vorbele mele te-au făcut să suferi. Te-ai întors de la muncă, şi ca de obicei ţi-ai pus geanta în cuierul din hol şi m-ai salutat. De data asta erai diferită. Mai tăcută ca oricând. Te-am găsit în bucătărie stând pe scaun la fel de tăcută. Mi-am dat seama că ai plâns, şi deşi nu ştiam motivul genunchii mi s-au muiat şi în interiorul meu am simţit o durere foarte puternică. Te-am întrebat de ce ai plâns şi parcă am văzut cum ochii ţi s-au umplut din nou cu lacrimi. Mi-ai spus un singur lucru, pe care nu pot să-l uit nicicum. Mi-ai spus, atunci, că tu ai adus pe lume un copil fericit, nicidecum unul trist.

Mă uit în urmă şi mă întreb de ce am ajuns aşa? De ce mă doare pe mine când doi oameni se ceartă? De ce mă doare când majoritatea oamenilor trec nepăsători prin viaţă? De ce mă doare când aud oamenii discutând numai despre bani şi cum să le meargă lor bine? De ce am plâns pentru nişte copii care nu au ce mânca în timp ce alţii nu mai ştiu din ce farfurie să se servească? De ce mă simt atât de singură?

Ştiu că rănesc anumiţi oameni prin simplul fapt că sunt aşa. Şi le citesc pe faţă durerea pe care le-o provoc. Dar, pur şi simplu, nu ştiu cum să fiu altfel. Ştiu doar că într-o zi am realizat că aproape nimeni nu respectă nimic din ce ni s-a dat şi m-am închis în mine. Că lăcomia noastră nu are limite, şi am face orice ca să ne fie bine, orice! Nimic nu pare a fi drept pe lumea asta. Pentru ce ne agităm atât? Nu luăm nimic cu noi şi nici nu putem şti cu siguranţă că celor cărora le lăsăm ceea ce am adunat nu consideră agoniseala noastră un mare nimic. Am de-a face cu oameni a căror ochi au în loc de iris semnul banului, ca în desenele animate şi mă întristează atît de tare încât cred că aş putea plânge zile în şir. Pe mine mă mulţumesc lucrurile mărunte, lucrurile simple: o carte bună, o vorbă bună, sunetele desprinse de pe corzile unei chitări, un film bun, un zâmbet, sinceritatea şi puţinii oameni cu suflet colorat pe care îi cunosc. Restul e gri, ca locul în care mă aflu acum.

- Ştii ce nu înţeleg eu? De ce îţi tot repeţi că eşti ciudată, când tu pur şi simplu ai un dar pe care foarte puţini îl au. Simţi, ştii ce simţi şi ştii să exprimi foarte bine sentimentele astea. Plus că mai ai şi curajul să o spui. Mulţi ar vrea să aibă chestia asta şi nu o au şi probabil nu o vor avea niciodată, îmi spuse Călin dintr-o dată.

Aş fi vrut să ştiu despre ce vorbeşte. De ce să mint, de fapt, ştiam. Decât să tacă preferam să îmi vorbească din senin. Era un exerciţiu bun, cu toate că, nici aşa, nu m-ar fi ajuns niciodată. Mă bucuram, totuşi, că încerca să mă răsplătească pentru că eram o visătoare. Încerca să îmi arate că mă apreciază şi că ar fi gustat oricând din lumea în care pluteam eu zilnic. Cu afirmaţia lui venea ca o furtună într-o zi toridă de vară. Îmi limpezea toate gândurile, îmi curăţa fiinţa şi mă făcea să zâmbesc.
- Eşti aşa cum trebuie să fie un om. Unul care ştie să spună ce simte. Dacă stau să mă gândesc bine, în capul tutror e haos. Lumea e incapabilă să simtă, sau simte dar nu ştie exact ce şi nu ştie să explice. Oamenii ăştia nu vor găsi niciodată cuvintele potrivite nici pentru ei şi nici pentru cei de lângă ei.
Pledoaria lui se încheie brusc. Mi-aş fi dorit să am un cleşte imens în mână cu care să-i smulg toate cuvintele din cap. Aş fi vrut să aud tot ce avea de spus, nu doar câteva fraze. Le-aş fi cules pe toate şi aş fi capitonat pereţii camerei mele cu ele. Nu pentru mine, eu ştiam unde mă aflu; pentru el, cel care nu-şi găsea ideile. Pentru el, cel care îmi spunea mie cum sunt şi care se ascundea în spatele sentimentelor mele doar pentru că nu avea curajul să vizualizeze cum este el de fapt. Nu avea curajul să sape înăuntrul lui şi să descopere că viaţa nu se rezumă la fiecare persoană în parte şi la toate nimicurile, ci la un univers întreg de sentimente oferite nouă spre a le împărtăşi, nu spre a le îngropa într-un colţ, până sufletul nostru ar seca de tot.

Nu mă mai vezi
Ți-ai acoperit ochii cu mâinile
Ai fi vrut să mă uiți,
Dar ți-am rămas întipărită pe retină.
Ultimul meu zâmbet
Ți s-a scurs pe chip.
Ultimele-mi cuvinte ți-au scăpat printre buze.
Suspinul meu tăcut
L-ai urlat din suflet.
M-ai căutat cu privirea
M-ai avut, m-ai ales, m-ai plâns.
Nici un regret nu-şi mai are locul
Eşti plin de mine.
Sunt goală.
M-ai avut.
Poate că, mă mai ai.
Niciodată nu va mai fi la fel.
Două pete negre, rupte dintr-un vis color,
Hârtia şi stiloul, cuvintele şi tăcerea
Le-am scris,
Tu le-ai acceptat şi m-ai pierdut