Un avion a tăiat în două cerul aflat deasupra noastră, măturând cu aripile lui norii îngrămădiți. Am întors capetele fascinați și-am urmărit atent cum micul aparat de zbor gonea grăbit spre centrul soarelui. Încă ne țineam de mână, lumea se liniștise și degetul tău se mișca lent pe marginile pălmii mele. M-ai tras tot mai aproape de tine, atât de aproape încât cine și-ar fi lăsat privirea asupra noastră nu ar fi știut să spună dacă suntem doi sau doar unul. Brațele ți s-au împreunat pe spatele meu și m-au strâns ca și cum s-ar fi temut că mulțimea ar fi putut să mă înghită. Nimănui nu-i păsa, ei nu aveau habar de existența noastră acolo. Ți-am simțit obrazul pe gât, aspru și fierbinte. Buzele ți s-au mișcat încet șoptindu-mi să nu dispar. Nu aveam de gând. Ușurat, ți-ai lăsat una dintre palmele calde și transpirate să-mi alunece pe picior. Cealaltă încă mă ținea lipită de tine. Erai fericit, eram fericită și sufletele noastre dansau împreună. Dansau pe muzica ale cărei versuri mi le-ai dedicat într-o dimineață târzie de toamnă. Mi-ai spus atunci că mă vrei cu adevărat, că sunt frumoasă și tot ceea ce se revarsă din mine e la fel de frumos. Mi-ai povestit cât de mult îți dorești să mă vezi și cum m-ai vrea numai pentru tine. Mi-ai mai șoptit printre altele că ți-ar plăcea să mă ți de mână tot timpul, că ți-ai dori să mă ai în brațe și eu să-ți zâmbesc mereu. Visai frumos și inocent uitându-te în mine ca și cum știai că va fi ultima oară. Era atât de plăcut și de calm în preajma ta și te iubisem și te iubeam pentru că erai singurul dintre oameni care și-a întins brațele spre mine atunci când am strigat după ajutor. Ai ales să te izolezi între zidurile mele, de dragul meu și deși știai că nu vei poposi prea mult m-ai ajutat să astup toate crăpăturile, prin care ei ajungeau la mine, pentru că nu voiai să ne găsească nimeni. Zilele și nopțile ar fi trecut nepăsătoare peste noi, dar tu mi-ai dărâmat blocurile de piatră, într-un moment de neatenție, când inima mea clădea altceva pentru tine.

Aveam în jur de zece ani când m-am hotărât să ascult, cu adevărat,ceea ce punea tata la pick-up. Nu mi-a plăcut. Pentru mine nu era decât zgomot. Trânteam uşile, nervoasă, spunându-i că aia nu e muzică şi ar face bine să dea volumul la minimum. Ce asculta el ERA muzică, chiar mai mult de atât. Era un soi de magie, în ale cărei pânze am căzut mult mai târziu.

Îi făcea plăcere să deschidă ferestrele să dea volumul pe cât de tare posibil şi apoi să-şi rezeme coatele pe marginea ferestrei şi să privească lumea. Nu îl prea înţelegeam. Mă chinuia teribil zgomotul şi de fiecare dată fugeam uşurată afară unde, spre surprinderea mea, nu scapam de piesele lui. Scotea boxele pe fereastră şi-mi spunea râzând: „Nu vrei să asculţi în casă, asculţi afară, nicio problemă!”

Prima oară când am auzit „Shine on you crayz diamond” l-am întrebat amuzată dacă nu ar vrea totuşi să îşi schimbe gusturile. Câtă răbdare avea cu mine: „Ei tată, nu ştii tu ce e cu muzica asta, aşa ceva nu va mai fi niciodată.” Avea dreptate. Nu am crezut nicicând că voi ajunge să mă îndrăgostesc de-a dreptul de Pink Floyd, cum nu am crezut că voi avea ocazia să şi văd unul dintre membrii trupei, în concert, ani mai tarziu. Primul meu concert adevărat, pe un stadion imens, plin de oameni ca mine şi ca tatăl meu. Mi-aş fi dorit să fie acolo cu mine să mă ajute să car sacul de emoţii pe care îl purtam în spate.

Am măsurat lumea cu privirea şi mi-a plăcut ceea ce am văzut. Mi-a plăcut gagica slăbuţă care avea tatuate pe încheietura mâinii stângi cele două ciocane din „The Wall”. Mi-a fost drag şi bătrânul pletos care voia să pară de gaşcă în ochii fiului şi bătrâna, fără de stare, care m-a sufocat mai bine de jumătate de concert cu gluga ei cu puf roz. Mi-a fost pe plac şi senzaţia pe care am avut-o când nenea Roger făcea ultima verificare a sunetului. Am ajuns undeva la cinci metri de scenă şi am rămas cu privirea pe uniforma aşezată în faţa microfonului. Încă nu îmi venea să cred. Nu mi-a venit să cred nici atunci când am auzit primul acord de chitară. Pentru câteva minute am rămas nemişcată cu mâinile împreunate pe buze. Era prea mult. Mereu a fost, încă de prima oară când am simţit ceea ce cântau ei.

Mi-am amintit de nopţile petrecute pe întuneric, în garsoniera de lângă stadionul „Dan Păltinişanu”, de mocheta pe care ne întindeam cu toţii, trăgând cu lene din ţigări, de râsetele şi poveştile fiecăruia şi de toate albumele Pink Floyd care răsunau din boxele de pe birou. Mi i-aş fi dorit pe toţi lângă mine în momentele alea când mă copleşeau atâtea emoţii şi amintiri.

Roger Waters cânta, eu visam şi zidul se construia în faţa ochilor noştri. Zidul lui, al meu, al băiatului ce-mi făcea cu ochiul, al grupului vesel cu creierele amorţite, al persoanelor decedate, ale căror fotografii au acoperit fiecare cărămidă din peretele alb şi al Verei care se mângâia lasciv înaintea tuturor.

Imaginile s-au derulat exact ca în peliculă şi iată, camera lui Pink, cu veioza lui cu picior înalt, cu măsuţa pe care era aşezată ditamai bucata de haşiş şi cu fotoliul lui confortabil în care stătea Roger de data asta. Deodată parcă l-am văzut, prin sticla uşii de la baie, fără păr, cu faţa rasă şi fără sprâncene, plin de tăieturi. Atunci l-am auzit din nou pe tata oferindu-mi un răspuns, râzând, la dilema mea copilărească: „ Dar de ce s-a ras nenea ăsta peste tot, e bolnav?” Nu, nu era, era doar un film prea greu de înţeles pentru un copil. Şi acum mă înfricoşează dar măcar acum îl înţeleg.

M-am simţit goală şi vulnerabilă şi m-am regăsit între toţi cei paranoici şi pierduţi despre care ne cânta domnul Waters. Mi-am promis că nu am să plâng şi am făcut-o pentru că nimeni nu mi-a putut răspunde la întrebarea: „Is there anybody out there?”; nici măcar el care îmi cânta, nici băiatul care-mi trimitea semnale din priviri, absolut nici un om, pentru că nu era nimeni acolo, nu în adevăratul sens al cuvântului.

M-am întrebat câţi din cei prezenţi au simţit ceva asemănător cu ceea ce am trăit eu lăuntric? În fond, asta era şi ideea, să simţi ceva, orice. Câţi au dat atenţie valului de fotografii cu cei decedaţi, câţi au tresărit, câţi au simţit fiori, pe câţi i-a durut şi câţi au înţeles sensul gloanţelor imaginare care curgeau din mitraliera lui Roger Waters?!

Îmi doresc ca acel concert să nu fi fost doar un simplu concert pentru cei aflaţi acolo. Pentru mine sigur nu a fost şi l-aş repeta pentru totdeauna, pentru toate cele pe care mi le-a readus între simţurile mele demult amorţite.