- Nu am rămas cu nimic din ceea ce mi-au oferit toți. Am un perete plin de amintiri, și zeci de imagini imprimate pe retină. Le schimb ca pe niște diapozitive și îmi dau seama că sunt goală. Nu lipsită de sentimente, ci lipsită de căldura pe care am aşteptat-o într-o vară ce a dispărut de lângă mine încă dinainte să realizez că venise. Da, fiecare vrea câte o bucățică din mine, și eu nu le-o pot da, nu mă pot descompune. Nu aș mai fi eu. Am pus punct și am plecat mai departe. E târziu acum să încerci să tragi de mine, s-ar putea să mă sfărâmi și atunci ai pierde tot. Într-adevăr, nu sunt nimic mai mult decât o marionetă. Dar una incontrolabilă, sforile s-au ros cu timpul și tu, de lene, ai uitat să le schimbi. Tot ce fac este să privesc dintr-un colț. Privesc și analizez. Îmi place să observ, și tot ce mă mai controlează acum sunt doar trăirile pe care vi le fur vouă fără să realizați. Sunt o hoață și voi nu mă puteți prinde. Nu aveți dovezi. Nici măcar tu Călin. Am luat totul din ființa ta. Mi-am săturat setea ce-mi mistuia sufletul și la sfârșit te-am învinuit tot pe tine. Nu sunt o marionetă cuminte. At fi trebuit să vezi asta chiar dacă mereu ți-ai acoperit ochii cu palmele. Ar fi trebuit să auzi ceea ce aveam, de fapt, de spus chiar dacă îți acopereai urechile cu degetele tale lungi și subțiri. Nu are rost să îți consumi timpul încercând să găsești un răspuns. Nu-ți vreau nici regretele. Ai avut ocazia să accepți ceea ce ți-am oferit. Greșeala ta. Îți spun adio, și te lipesc, sub forma unei amintiri șterse, pe albul imaculat al peretelui meu.

- Ştii ce nu înţeleg eu? De ce îţi tot repeţi că eşti ciudată, când tu pur şi simplu ai un dar pe care foarte puţini îl au. Simţi, ştii ce simţi şi ştii să exprimi foarte bine sentimentele astea. Plus că mai ai şi curajul să o spui. Mulţi ar vrea să aibă chestia asta şi nu o au şi probabil nu o vor avea niciodată, îmi spuse Călin dintr-o dată.

Aş fi vrut să ştiu despre ce vorbeşte. De ce să mint, de fapt, ştiam. Decât să tacă preferam să îmi vorbească din senin. Era un exerciţiu bun, cu toate că, nici aşa, nu m-ar fi ajuns niciodată. Mă bucuram, totuşi, că încerca să mă răsplătească pentru că eram o visătoare. Încerca să îmi arate că mă apreciază şi că ar fi gustat oricând din lumea în care pluteam eu zilnic. Cu afirmaţia lui venea ca o furtună într-o zi toridă de vară. Îmi limpezea toate gândurile, îmi curăţa fiinţa şi mă făcea să zâmbesc.
- Eşti aşa cum trebuie să fie un om. Unul care ştie să spună ce simte. Dacă stau să mă gândesc bine, în capul tutror e haos. Lumea e incapabilă să simtă, sau simte dar nu ştie exact ce şi nu ştie să explice. Oamenii ăştia nu vor găsi niciodată cuvintele potrivite nici pentru ei şi nici pentru cei de lângă ei.
Pledoaria lui se încheie brusc. Mi-aş fi dorit să am un cleşte imens în mână cu care să-i smulg toate cuvintele din cap. Aş fi vrut să aud tot ce avea de spus, nu doar câteva fraze. Le-aş fi cules pe toate şi aş fi capitonat pereţii camerei mele cu ele. Nu pentru mine, eu ştiam unde mă aflu; pentru el, cel care nu-şi găsea ideile. Pentru el, cel care îmi spunea mie cum sunt şi care se ascundea în spatele sentimentelor mele doar pentru că nu avea curajul să vizualizeze cum este el de fapt. Nu avea curajul să sape înăuntrul lui şi să descopere că viaţa nu se rezumă la fiecare persoană în parte şi la toate nimicurile, ci la un univers întreg de sentimente oferite nouă spre a le împărtăşi, nu spre a le îngropa într-un colţ, până sufletul nostru ar seca de tot.

Aud aceaşi întrebare zi de zi. Nu ştiu ce vreau să fac. Sau poate că ştiu şi dacă v-aş zice aţi crede că sunt nebună. Vreau să plec, să scriu de peste tot unde ajung. Asta vreau să fac pentru că I am really made of dreams, şi altceva mai bun decât asta nu am. De acolo vin toate. Pentru că îmi permit să visez, pot scrie, pot crea lucruri, pot avea sentimente puternice pe care unii ajung să le cunoască şi să se sperie de ele sau pe care nu au habar cum să le aprecieze. Pentru că mi-am permis să visez, tot ceea ce s-a întâmplat în jur a prins culoare în ochii mei. Am cunoscut oameni, am cunoscut locuri. Am văzut pasiunea lor pentru scris. Şi asta m-a întărâtat şi mai tare să plec şi să fac ceea ce vreau. M-am pierdut pe drum, însă. Nu ştiu de ce, dar am făcut-o şi mi-am dat seama că nu voi reuşi să realizez ceea ce mi-am dorit pentru că din ochii mei s-au şters culorile, şi tot ce înşir pe foaie sunt nişte trăiri, nişte frânturi de vis pe care tu le vizualizezi pentru simplul fapt că eu vreau asta şi îţi dau voie. Sunt o laşă. O naivă. Cred...în nimicuri, în vise nerealizabile, în vorbe fără însemnătate. Doar cuvintele pe care le pun pe hârtie mă liniştesc. Acolo totul este aşa cum vreau eu să fie. Acolo, culorile de ieri revin şi mă despart pentru câteva clipe de sepia care mă împrejmuieşte azi.