Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!

Aud aceaşi întrebare zi de zi. Nu ştiu ce vreau să fac. Sau poate că ştiu şi dacă v-aş zice aţi crede că sunt nebună. Vreau să plec, să scriu de peste tot unde ajung. Asta vreau să fac pentru că I am really made of dreams, şi altceva mai bun decât asta nu am. De acolo vin toate. Pentru că îmi permit să visez, pot scrie, pot crea lucruri, pot avea sentimente puternice pe care unii ajung să le cunoască şi să se sperie de ele sau pe care nu au habar cum să le aprecieze. Pentru că mi-am permis să visez, tot ceea ce s-a întâmplat în jur a prins culoare în ochii mei. Am cunoscut oameni, am cunoscut locuri. Am văzut pasiunea lor pentru scris. Şi asta m-a întărâtat şi mai tare să plec şi să fac ceea ce vreau. M-am pierdut pe drum, însă. Nu ştiu de ce, dar am făcut-o şi mi-am dat seama că nu voi reuşi să realizez ceea ce mi-am dorit pentru că din ochii mei s-au şters culorile, şi tot ce înşir pe foaie sunt nişte trăiri, nişte frânturi de vis pe care tu le vizualizezi pentru simplul fapt că eu vreau asta şi îţi dau voie. Sunt o laşă. O naivă. Cred...în nimicuri, în vise nerealizabile, în vorbe fără însemnătate. Doar cuvintele pe care le pun pe hârtie mă liniştesc. Acolo totul este aşa cum vreau eu să fie. Acolo, culorile de ieri revin şi mă despart pentru câteva clipe de sepia care mă împrejmuieşte azi.