A fost o vară, demult, când ți-ai înfipt arătătoarele în colțurile buzelor și le-ai modelat în așa fel încât să prindă formă în ochii mei goliți de viață. Zâmbetul tău, de atunci, nu îmi era destinat mie, cel puțin nu așa cum credeam eu. Mi-am numărat degetele de la mâini de milioane de ori până să realizez că surâsul tău se afla în locul nepotrivit. Ţi-ar fi plăcut să îl agăţi de colţurile buzelor mele dar ai ştiut că nu se potrivea cu gura mea. Ar fi trebuit să învăţ, ar fi trebuit să ţi-l smulg de pe faţă şi să îl lipesc pe a mea dar mi-a fost teamă că mi-l vor lua. Mi-l mai omorâseră de câteva ori, crud şi meschin. Am uitat să îţi mulţumesc pentru strădanie şi m-am împăcat cu umbra ta care se îndepărta de mine, pe o bicicletă veche, sub lampadarele sobre, în ultima mea noapte de vară pe malul apei. Ştiam că încă zâmbeşti, din asta erai făcut şi-am zâmbit şi eu în urma ta, prea târziu.

Mi-am reproşat că te-am lăsat să pleci, şi-am plâns crezând că eşti unul dintre cei care au adus un strop de culoare în existenţa mea şi pe care urma să nu-l mai revăd. Am plâns şi după ce ţi-am simţit degetele pe mâna mea slăbănoagă, într-o toamnă târzie şi tăcută. Am plâns de fericire, de fericire că urma să te am aproape pentru totdeauna chiar dacă am fi fost muţi, orbi şi fără simţăminte, pentru că ne lega o vară zâmbitoare şi pentru că ne-am fi găsit drumul unul spre celălalt indiferent de situaţie. Aveai să mă faci să râd cu adevărat şi aveai să îmi faci inima să tresară. La fel cum, ani după aceea îţi smulgeai din glas întrebarea despre cărămizile colorate pe care singur le-ai clădit în sufletul meu, întrebare a cărui răspuns îl aveai deja. Ai ştiut ce faci şi ai reuşit căci buzele mele s-au deformat într-un surâs aievea ce nu avea nevoie de propte ca să rămână pe chipul meu.

Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!

Aburii de alcool s-au ridicat tot mai sus plutind leneşi pe tavan. Ne lăsaserăm de băut. Acum făceam o excepţie. Una neînsemnată. Hamei, vodkă şi suc de portocale peste tot. Pe colţul mesei zăcea o scrumieră ciobită îndesată cu mucuri pe jumătate stinse. Lumea se agita fericită în jurul nostru. Mi-aş fi dorit să mă pot mişca să-l strâng de mână. Era mult prea tăcut, ori prea distras de râsetele şi cuvintele celorlaţi. Se învârteau cu toţii subordonaţi alcoolului, ca într-un carusel. Călin stătea în mijlocul lor şi zâmbea. Ochii lui ţintuiseră bătătura din fire înnodate a covorului. Zâmbea. Dar cui?

Un pahar s-a răsturnat şi mi-a înecat vârfurile degetelor în vodkă rece. M-am ridicat cuprinsă de ameţeală. Ştiam încotro vroiam s-o apuc, dar ştiam că nu vroiam să ajung acolo singură. Într-un final mi-am rezemat spatele de betonul rece al balconului. Deasupra mea se învârtea lent cerul. Uşa balconului s-a închis în urma mea şi vocile au dispărut înghiţite fiind de muzică. Fiecare sunet care ajungea la urechile mele se scurgea de pe corzile unei chitări bătrâne. M-am gândit că ar fi frumos să număr petele de lumină care se jucau pe retina mea. Una câte una. Prea multe, miliarde chiar, şi prea îndepărtate. Mi-am dorit preţ de o clipă să închid ochii şi să mă trezesc peste câţiva ani, cu mintea limpede şi cu toate gândurile şterse. Vise.

• Ce faci aici?

Nu auzisem uşa balconului deschizându-se. Nu mai auzeam nimic. Cerul mă absorbise cu totul. Aveam senzaţia că pe gresia rece a rămas doar umbra mea. Am crezut chiar că e o greşeală şi aud voci. Întrebarea s-a repetat, pe acelaşi ton calm.

• Ce faci aici?

• Ascult noaptea.

• De una singură?

• O înţeleg mai bine aşa.

Aceaşi palmă, care îmi acoperise trupul de atâtea ori, s-a lipit de umărul meu. M-am trezit sufocată într-o îmbrăţişare puternică. Toate sunetele au amuţit. A urmat un monolog, nu al meu, desigur. Nu-mi doream să-l mai aud. Era acelaşi de prea mult timp. Unul înregistrat pe o bandă de magnetofon care nu se vroia şters. Nu mă săturasem de el, dar obosisem să-l ascult şi să-i caut ascunzişurile, să-i dezleg enigmele.

• Ştiu, sunt simplu. Văd totul cu aceeaşi ochi şi nu mă chinui să înţeleg esenţa lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Le iau aşa cum le primesc. Probabil că o să pot cândva să fac ceea ce aştepţi tu, dar nu acum. Am nevoie de timp. Prea mult timp. Poate că o să fie prea târziu. Realizez asta, dar timpul le rezolvă pe toate. Tu, poate că vei rămâne la fel. Vei rămâne de fapt, ştiu sigur. E singurul lucru pe care-l pot susţine cu tărie, dar nu garantez că mă vei mai accepta atunci.

Câteva clipe şi-a fixat privirea pe faţa mea. Aş fi vrut să-i pot spune ceva. În adâncul meu ştiam că avea dreptate. Îmi era prea frică să recunosc. Fuga nu-i o rezolvare. Nu am găsit-o niciodată potrivită în niciun fel de situaţie. Aici însă se potrivea ca o mănuşă. Ştiam însă că dacă i-aş retezat discursul cu replica ce mă muşca violent de limbă Călin s-ar fi stins. Nu tot deodată, dar încet, bucată cu bucată. Îl cunoşteam prea bine. O dâră de sentiment lăsasem în el. Nu era de piatră. Era chiar prea plin de sentimente. Prea plin şi prea dezorientat, prea derutat ca să poată să şi le exprime. Tăcerea s-a rupt în momentul în care ochii lui mi i-a descoperit pe ai mei în bezna nopţii.

• Mă întreb ce o să faci atunci. Ştiu şi asta. O să mă goneşti. Ar fi corect.

Mi-am dorit în momentul ăla să-i înăbuş cuvintele abia desprinse de pe cele două bucăţi proeminente şi cărnoase ce-i mărgineau gura, cu buzele mele. Mi-am întors faţa spre el. Era la mai puţin de cinci centimetri de mine. Lumina proaspăt aprinsă de la geamul de vis-a-vis i-a scânteiat în privire. M-am oprit. Prea multe minciuni.

• Întotdeauna vei fi Călinul meu, doar al meu şi n-am să-ţi spun în cel mai grosonal mod să dispari. Asta niciodată. Într-adevăr am obosit. Şi oboseala asta mă macină. Îmi roade oasele cu nişte dinţi imenşi şi ascuţiţi de oţel. Îmi sfârtecă pielea şi-mi smulge carnea din trup. Înăuntru e gol deja. S-a făcut linişte.

Călin s-a ridicat agitat şi şi-a sprijinit mâinile de balustrada rece. Nu a mai spus nimic. Nici atunci şi nici când s-a întors pentru ultima oară să mă îmbrăţişeze. Braţele mele s-au încolăcit impulsiv în jurul piciorului său. Mi-am lăsat capul să-i cadă pe pulpă. S-a sfârşit repede. El şi-a şters lacrimile ce îi inundaseră piciorul cu părul meu şi-a plecat. Eu am aşteptat soarele să mă ardă. Ne-a mistuit totuşi pe amândoi. Pe mine pentru că m-a golit de puteri şi de sentimente şi pe el pentru că l-a şters din viaţa mea şi a încetat să mai fie Călinul meu.

Păşeam pe muzică. Era modul meu de a vedea lucrurile. Modul meu de a trăi clipa şi de a simţi viaţa. Ne-am ciocnit undeva la mijloc. Tu, acelaşi, eu probabil alta. Te-am privit şi mi-am adus aminte de dimineaţa aia în care m-ai urcat pe scări în spate. Nu îţi eram povară. La un moment dat am început să fac parte din tine. Te strângeam puternic de piept. Eram în siguranţă. Ne-am întâlnit mult mai târziu pe aceleaşi scări. Te-ai uitat la mine de parcă atunci m-ai văzut pentru prima oară cu adevărat. Erai obişnuit cu mine dar asta se întâmpla deja de prea mult timp. Acum eram chiar EU în faţa ta. Eu care am un stilou ca prelungire a mâinii mele. Cea care îşi aşterne patul pe un braţ de hârtii goale. Tot eu, cea care umple colile în somn, cu vise. Eu, cea construită din cuvinte. Cea care caută sentimente şi trăiri în sunetele scoase de corzile unei chitări. Probabil că erai pe cale să îţi pierzi vederea. Sau poate că încercai să vezi numai ce vrei tu. Ce se întâmpla, atunci, cu ideile mele? Nu le puteam îngropa. Ele sunt mai puternice ca orice altceva. Sunt cuvinte rupte din tine, din toţi ceilalţi care contează. Am vrut să te condamn, dar am tăcut. Nu erai tu de vină. Eu eram aia. Am rupt în trecut prea multe cuvinte din tine şi acum ai început să te dărâmi. Literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie. Probabil că astă e răspunsul. M-am folosit de cuvintele tale şi tu ai rămas pustiu. Ţi-aş cere iertare, dar mă tem că ţi-am furat şi cuvintele : "Te iert!". Te-aş îmbrăţişa dar sunt sigură că nu ai conştientiza, pentru că tot ce se află în îmbrăţişarea mea se numeşte fericire, pe care tot eu ţi-am furat-o. Aşa că te las. Te las cu aminitirea a două palme strângându-ţi puternic pieptul, într-un dans ameţitor pe nişte trepte interminabile şi cu dimineaţa în care noi doi, am devenit EU.