Ni s-a scurs timpul... Îţi respect decizia dar cred că greşeşti. Nu în privinţa pedepsei ci în privinţa noastră. Nu am crezut vreodată că îţi voi da drumul din cauza unui gând pe care nici măcar nu am reuşit să îl termin. Te las şi sper că te voi găsi la fel. Te voi aştepta în calitate de frate doar după ce am să te sărut pentru ultima oară.
Alex...!
Tare mi-aş fi dorit să nu-mi apară ideea respectivă în minte. A fost mai dureros ca momentul în care am murit. Mai dureros decât actul pe care mi l-au desfăşurat ei doi prin faţa ochiilor. Am apucat să-i ating buzele şi-apoi s-a smucit. I-am simţit obrazul neted şi rece pe fruntea-mi încălzită de sângele proaspăt. Nu şi-a mai ridicat privirea din podea. I-am încătuşat tăcerea în mormântul rece în care urma să îşi petreacă anii ce aveau să vină. În aceeşi noapte mi-am văzut de drum. Atât Cristi, cât şi Merius mă eliberaseră. Cos a rămas în mansardă zugrăvindu-mi paşii singuratici pe suprafaţa întinsă a pânzei. Mi-am închipuit imaginea dezolantă, ce a luat naştere din mâinile lui, simţindu-i durerea. Era primul meu copil iar eu îl abandonam, aşa cum îmi abandonam „părintele” între cei patru pereţi, ai carcerei, înghiţiţi de întuneric. După drumul lung paşii mi s-au oprit în faţa casei din Madrid. Nu am găsit puterea să intru, mi-am plecat privirea îndreptându-mi tălpile spre necunoscut.
Plecase de tot. Nu mai avea de gând să se întoarcă. Asta fusese tot ceea ce îmi putuse oferi. M-am resemnat cu gândurile astea până într-o noapte când am primit un telefon. Câteva secunde persoana de la celălalt capăt nu a spus nimic. I-am auzit doar respiraţia grea ciocnindu-se de receptor. - Călin, tu eşti? - Alo? Călin, tu eşti? Dacă tu eşti într-adevăr, te rog vorbeşte! Într-un final mi-a răspuns. Era băut. - Da, eu sunt. Aş vrea să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. Te doresc. Nu înţeleg. Nu înţeleg... Ştii, nu-mi pot explica mie, darămite ţie. Sunt sigur doar de faptul că te doresc. - Aş vrea să îţi pot răspunde la fel. Nu mai pot. Poate dacă te-ai fi răzgândit în momentul în care te-ai ridicat de lângă mine şi ai plecat. Am încetat să mai fiu aşternutul tău. Nu mai pot. Îmi pare rău Călin. - Nu-mi închide. Vorbeşte măcar cu mine. Pentru un moment am vrut să închid şi să-mi leg firul telefonului în jurul gâtului să-mi sufoce orice cuvânt, dar mi-am dat seama că adoram vocea blestematului meu Călin şi discuţiile cu el. - Dacă ai şti cât de mult aş vrea să-ţi explic. Dar mă chinui de ceva vreme să găsesc un răspuns şi nu reuşesc să dau de el. Te vreau lângă mine. Să ştii! - Cred că trebuie să te oprești. Eu am luat de la tine ce am vrut. Știu că sună foarte egoist, dar așa este. Am luat. - Şi eu ce am luat? Din câte ştiu eu la piaţă e 50-50. Dai şi iei. - Asta-i drept. Dar ai avut ocazia să te opreşti. Să mă opreşti. - N-am făcut-o. - Atunci nu mă mai priveşte pe mine. Oricum într-un final tot aici s-a ajuns. Prefer să las discuţiile inutile deoparte. - Vreau să vin la tine. - N-ai s-o faci! - Dar vreau. Te doresc, ţi-am spus. - Nu mai contează. - Nu mai insist. Te las, dar trebuie să-mi promiţi că în noaptea asta o să visezi la mine - Am visat odată. Asta a fost tot Călin. Uite cum facem, vino noaptea asta, dar pe urmă vreau să dispari. Receptorul s-a izbit brusc de furcă. Nu se inchisese. Îl puteam auzi încă pe Călin cum alerga prin cameră şi repeta: "Doar noaptea asta şi-apoi dispar, promit. Doar noaptea asta." Îmi părea rău de bietul nefericit. Am închis telefonul şi l-am aşteptat. În frigider aveam o doză de bere. Am desfăcut-o şi am dat-o pe gât. Toate au un început. Am aprins lampa din cameră şi m-am dus în balcon. Eram agitată. Trecuseră zile bune de când nu-l mai văzusem. Îmi lipsea dar trebuia să se sfârşească. M-am cuibărit în fotoliul vişiniu cu o ţigară între degete. Cât îmi lipsea nefericitul! Era vorba doar de o noapte. O ultimă noapte. Am tras un fum adânc în piept. Între degetele mâinii stângi am strâns puternic catifeaua de pe braţul fotoliului. Fumul se rostogolea în zeci de cercuri în lumina fadă ce străbătea fereastra balconului. Era atât de linişte. Până să ajungă Călin am stat ghemuită pe fotoliu tremurând încontinuu. O muscă mi s-a aşezat pe braţ. Uitasem de ţigară. Mi-am mişcat mâna uşor şi scrumul s-a prăbuşit pe pământ lăsând pe catifeaua fotoliului bucăţi mărunte de tutun şi foiţă arsă. Începuse să bată vântul. Perdeaua ce atârna spânzurată pe un fir subţire de aţă s-a desprins şi m-a acoperit cu totul. Am rămas nemişcată cu perdeaua făcută ghem peste mine. Călin bătea la uşă. Soneria începuse să urle. Alte ciocănituri. Din nou soneria. Mi-l imaginam foarte beat, cu fruntea rezemată de vizor şi cu mâna blocată pe butonul soneriei. Am stins toate luminile mai puţin lampa, m-am îndreptat spre uşă şi-am deschis. Stătea în faţa mea cu braţele sprijinite de tocul acesteia. - Intră! Niciun cuvânt nu s-a mai spus apoi. Nici măcar unul. Am stins lampa din dormitor şi m-am cuibărit în pat. Încă tremuram. Călin s-a aşezat la picioarele mele. Ţinea capul plecat. Cu o mână mi-a prins glezna. Mă strângea. Am tresărit dar nu mi-am tras piciorul. Eram curioasă ce avea să urmeze. Călin s-a ridicat brusc şi-a lăsat hainele pe jos şi s-a lungit deasupra mea strângându-mă puternic în braţe. Mi-ar fi plăcut să mă lase fără suflare. Rapid, acolo în braţele lui. Nu era criminal. În schimb, m-a eliberat puţin din strânsoare şi s-a lungit spre gâtul meu atingându-mi lobul urechii cu limba. Tremurul a devenit şi mai puternic iar el m-a eliberat răsucindu-se, lângă mine, pe spate. Mi-am aruncat şi eu hainele pe jos şi m-am lipit de el. Nici măcar o vorbă nu a stat între noi. I-am fixat privirea cu ochii în timp ce îmi plimbam degetele pe abdomenul lui supt. Am stat aşa acele câteva ore care mai rămăseseră din noapte. Dimineaţă când m-am trezit dispăruse.
Aburii de alcool s-au ridicat tot mai sus plutind leneşi pe tavan. Ne lăsaserăm de băut. Acum făceam o excepţie. Una neînsemnată. Hamei, vodkă şi suc de portocale peste tot. Pe colţul mesei zăcea o scrumieră ciobită îndesată cu mucuri pe jumătate stinse. Lumea se agita fericită în jurul nostru. Mi-aş fi dorit să mă pot mişca să-l strâng de mână. Era mult prea tăcut, ori prea distras de râsetele şi cuvintele celorlaţi. Se învârteau cu toţii subordonaţi alcoolului, ca într-un carusel. Călin stătea în mijlocul lor şi zâmbea. Ochii lui ţintuiseră bătătura din fire înnodate a covorului. Zâmbea. Dar cui?
Un pahar s-a răsturnat şi mi-a înecat vârfurile degetelor în vodkă rece. M-am ridicat cuprinsă de ameţeală. Ştiam încotro vroiam s-o apuc, dar ştiam că nu vroiam să ajung acolo singură. Într-un final mi-am rezemat spatele de betonul rece al balconului. Deasupra mea se învârtea lent cerul. Uşa balconului s-a închis în urma mea şi vocile au dispărut înghiţite fiind de muzică. Fiecare sunet care ajungea la urechile mele se scurgea de pe corzile unei chitări bătrâne. M-am gândit că ar fi frumos să număr petele de lumină care se jucau pe retina mea. Una câte una. Prea multe, miliarde chiar, şi prea îndepărtate. Mi-am dorit preţ de o clipă să închid ochii şi să mă trezesc peste câţiva ani, cu mintea limpede şi cu toate gândurile şterse. Vise.
Ce faci aici?
Nu auzisem uşa balconului deschizându-se. Nu mai auzeam nimic. Cerul mă absorbise cu totul. Aveam senzaţia că pe gresia rece a rămas doar umbra mea. Am crezut chiar că e o greşeală şi aud voci. Întrebarea s-a repetat, pe acelaşi ton calm.
Ce faci aici?
Ascult noaptea.
De una singură?
O înţeleg mai bine aşa.
Aceaşi palmă, care îmi acoperise trupul de atâtea ori, s-a lipit de umărul meu. M-am trezit sufocată într-o îmbrăţişare puternică. Toate sunetele au amuţit. A urmat un monolog, nu al meu, desigur. Nu-mi doream să-l mai aud. Era acelaşi de prea mult timp. Unul înregistrat pe o bandă de magnetofon care nu se vroia şters. Nu mă săturasem de el, dar obosisem să-l ascult şi să-i caut ascunzişurile, să-i dezleg enigmele.
Ştiu, sunt simplu. Văd totul cu aceeaşi ochi şi nu mă chinui să înţeleg esenţa lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Le iau aşa cum le primesc. Probabil că o să pot cândva să fac ceea ce aştepţi tu, dar nu acum. Am nevoie de timp. Prea mult timp. Poate că o să fie prea târziu. Realizez asta, dar timpul le rezolvă pe toate. Tu, poate că vei rămâne la fel. Vei rămâne de fapt, ştiu sigur. E singurul lucru pe care-l pot susţine cu tărie, dar nu garantez că mă vei mai accepta atunci.
Câteva clipe şi-a fixat privirea pe faţa mea. Aş fi vrut să-i pot spune ceva. În adâncul meu ştiam că avea dreptate. Îmi era prea frică să recunosc. Fuga nu-i o rezolvare. Nu am găsit-o niciodată potrivită în niciun fel de situaţie. Aici însă se potrivea ca o mănuşă. Ştiam însă că dacă i-aş retezat discursul cu replica ce mă muşca violent de limbă Călin s-ar fi stins. Nu tot deodată, dar încet, bucată cu bucată. Îl cunoşteam prea bine. O dâră de sentiment lăsasem în el. Nu era de piatră. Era chiar prea plin de sentimente. Prea plin şi prea dezorientat, prea derutat ca să poată să şi le exprime. Tăcerea s-a rupt în momentul în care ochii lui mi i-a descoperit pe ai mei în bezna nopţii.
Mă întreb ce o să faci atunci. Ştiu şi asta. O să mă goneşti. Ar fi corect.
Mi-am dorit în momentul ăla să-i înăbuş cuvintele abia desprinse de pe cele două bucăţi proeminente şi cărnoase ce-i mărgineau gura, cu buzele mele. Mi-am întors faţa spre el. Era la mai puţin de cinci centimetri de mine. Lumina proaspăt aprinsă de la geamul de vis-a-vis i-a scânteiat în privire. M-am oprit. Prea multe minciuni.
Întotdeauna vei fi Călinul meu, doar al meu şi n-am să-ţi spun în cel mai grosonal mod să dispari. Asta niciodată. Într-adevăr am obosit. Şi oboseala asta mă macină. Îmi roade oasele cu nişte dinţi imenşi şi ascuţiţi de oţel. Îmi sfârtecă pielea şi-mi smulge carnea din trup. Înăuntru e gol deja. S-a făcut linişte.
Călin s-a ridicat agitat şi şi-a sprijinit mâinile de balustrada rece. Nu a mai spus nimic. Nici atunci şi nici când s-a întors pentru ultima oară să mă îmbrăţişeze. Braţele mele s-au încolăcit impulsiv în jurul piciorului său. Mi-am lăsat capul să-i cadă pe pulpă. S-a sfârşit repede. El şi-a şters lacrimile ce îi inundaseră piciorul cu părul meu şi-a plecat. Eu am aşteptat soarele să mă ardă. Ne-a mistuit totuşi pe amândoi. Pe mine pentru că m-a golit de puteri şi de sentimente şi pe el pentru că l-a şters din viaţa mea şi a încetat să mai fie Călinul meu.
Flăcările dansau vioaie şi se înălţau spre întunericul ce se întindea deasupra noastră. Era frig dar căldura focului ne învăluise pe toţi. Puţin mai încolo, pe fâşia nesfârşită de nisip şi scoici măcinate de valuri creşteau alte focuri, unele mai mici, altele mai mari. Sunetele scăpate printre degete de corzile unei chitări erau înăbuşite de valurile care nu conteneau să se rostogolească spre mal. În lumina jucăuşă a flăcărilor eram o arapcă lascivă, care se unduia uşor pe ritmurile de jazz fredonate de mare. Aveam totul. Lucruri mărunte şi veşnice. Nisipul fin îmi mângâia picioarele grele. Nu era ireal. Se întindea de la noi până la capătul întunecat unde era înghiţit de mare. Aş fi vrut să mai întârzii o clipă acolo, dar picurii ploii începuseră să se joace prin părul meu. Ce vis! Mirosul algelor mi-a împânzit pentru o secundă plămânii. I-am auzit vocea pentru a mia oară în noaptea aia. Venea când alene, când grăbită de parcă ar fi vrut să mă ingere şi pe mine şi să mă adăpostească în profunzimea ei printre alge şi peşti. Mi-ar fi plăcut, dar nisipul din jurul focului a rămas pustiu. Nici focul nu mai era. Un braţ de lemne, pe jumătate arse, trândăveau în jăratec. Încă nu se făcuse linişte. Pe cer nici urmă de lumină. Am rămas în întuneric şi am murmurat împreună cântecul acelui început de vară. Vocea mea şi vocea ei solemnă, unite într-o melopee nesfârşită. Ploua mărunt.
