Flăcările dansau vioaie şi se înălţau spre întunericul ce se întindea deasupra noastră. Era frig dar căldura focului ne învăluise pe toţi. Puţin mai încolo, pe fâşia nesfârşită de nisip şi scoici măcinate de valuri creşteau alte focuri, unele mai mici, altele mai mari. Sunetele scăpate printre degete de corzile unei chitări erau înăbuşite de valurile care nu conteneau să se rostogolească spre mal. În lumina jucăuşă a flăcărilor eram o arapcă lascivă, care se unduia uşor pe ritmurile de jazz fredonate de mare. Aveam totul. Lucruri mărunte şi veşnice. Nisipul fin îmi mângâia picioarele grele. Nu era ireal. Se întindea de la noi până la capătul întunecat unde era înghiţit de mare. Aş fi vrut să mai întârzii o clipă acolo, dar picurii ploii începuseră să se joace prin părul meu. Ce vis! Mirosul algelor mi-a împânzit pentru o secundă plămânii. I-am auzit vocea pentru a mia oară în noaptea aia. Venea când alene, când grăbită de parcă ar fi vrut să mă ingere şi pe mine şi să mă adăpostească în profunzimea ei printre alge şi peşti. Mi-ar fi plăcut, dar nisipul din jurul focului a rămas pustiu. Nici focul nu mai era. Un braţ de lemne, pe jumătate arse, trândăveau în jăratec. Încă nu se făcuse linişte. Pe cer nici urmă de lumină. Am rămas în întuneric şi am murmurat împreună cântecul acelui început de vară. Vocea mea şi vocea ei solemnă, unite într-o melopee nesfârşită. Ploua mărunt.
