Cu siguranţă nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Să ridice mâna cei care au avut de-a face cu proprietari neserioşi, care s-au lovit de vorbe în loc de contracte, care s-au trezit în faţa apartamentului închiriat, cu lucrurile în stradă, fără bani de chirie şi fără un acoperiş deasupra capului. Eram sigură ! Unu, doi, trei... Patruzeci.

Imaginaţi-vă patru studenţi, un proprietar neinteresat şi-o canapea. E foarte simplu - o adevărată fotografie de familie. O zi însorită de primăvară, un parc drăguţ şi, în mijlocul lui, o canapea roşie cu patru studenţi ghinionişti. Lumea trece, se amuză, face fotografii. Tu ai lucrurile împrăştiate pe la toate cunoştinţele, îţi plimbi mobila dintr-un parc într-altul şi te gândeşti unde vei dormi la noapte.

Ce-i de făcut? Îţi iei telefonul mobil şi îţi suni un prieten, care îşi sună prietenul, care îşi sună prietenul... şi tot aşa, timp de câteva zile în care îţi încarci şi descarci creditul de mobil cu viteza luminii. Până la urmă, unul dintre prietenii prietenilor vine cu o idee de chirie care face ravagii prin buzunarul tau, dar pe care o accepţi cu resemnarea studentului aflat în impas. Ajungi în apartamentul cu pricina, îi plăteşti proprietarului chiria pe trei luni şi după două săptămâni te dă afară pentru că ai un acvariu cu un peştişor auriu despre care el nu ştia.

Din nou în stradă, aceiaşi patru studenţi cărând o canapea. De data asta, am dezvoltat muşchi şi ceva mai multă minte. Accesăm imobiliare.ro, selectăm ofertele ce ne convin, vizităm apartamente, alegem unul, încheiem un contract prin care păstrăm şi acvariul, şi peştişorul auriu. Răsuflăm uşuraţi... De 10 luni, stăm în acelaşi apartament, patru studenţi şi o canapea roşie. Şi ne e bine.

“Alexandra Manuela Leunosă ”

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

În timp ce unii visează cu ochii larg deschişi la covoraşul magic al lui Alladin, alţii, mai săraci din fire, se mulţumesc cu micuţa pată de culoare roşie pe care sunt nevoiţi să o poarte după ei mult prea des. Că, deh...! La urma urmei chiar merită! Vorba Biencuţei, e roşie, e mare, e mătăsoasă, o vrei, te vrea, e a ta. Deja îmi imaginez, şi văd prin ochii voştri minunea ce vi se afişează în faţă. Ooo, sărăcuţii de voi.  E ceva mult mai mult de atât. O vezi şi îţi întinzi mâinile după ea, exact ca un copil prost crescut care  tânjeşte după un pumn de bomboane, sau o "junk"ărie mai specială, abia ieşită pe piaţă. Şi totuşi, să fim puţin realişti, e maaaareeee....dar tu o vrei şi te zbaţi pentru ea. E atât de roşie că îţi ia privirea şi ţi-o ascunde printre  firele ei minuscule de puf. O atingi şi ştii că doar pe tine te doreşte,chiar foarte  mult, altfel nu ar mai sta aşa îndrăzneţ, în aceeaşi poziţie, pregătită să o mângâi. În sfârşit, după certuri interminabile cu mama sau tata, gen : "Nu e de tine, nu o vreau în casă" sau "Fetiţo, bagă-ţi minţile în cap", o duci la tine în cameră. Ah! E atât de frumoasă. Îţi zâmbeşte. Îi  zâmbeşti. Îi zâmbeşti şi apoi te cufunzi în ea, fără remuşări. Până şi părinţii tăi încep să o iubească. E unică. Ea e singura alături de care, îţi poţi petrece zilele prin parc. E singura alături de care oamenii sunt dornici să te fotografieze. E singura care îndură vântul şi ploaia numai pentru tine. Te urmează ca un căţeluş în lesă, dacă are 8 mâini lipite de ea, dornice să o ridice cât mai sus să o vadă lumea. Cred şi eu. E alintată. Ah! Ce vis frumos.  E roşie. E mare. E mătăsoasă. O vreau. Mă vrea. E a mea....Canapeaua mea....