Mă întreb ce ai simţit atunci când ţi-am spus că sunt un copil trist? Nu m-am gândit nicio secundă să îţi ascund adevărul. Deşi am ştiut că nu o să înţelegi nu te-am minţit. Mă întristează atât de mult ce văd în jurul meu încât doare cu adevărat. A doua zi am putut citi pe chipul tău că vorbele mele te-au făcut să suferi. Te-ai întors de la muncă, şi ca de obicei ţi-ai pus geanta în cuierul din hol şi m-ai salutat. De data asta erai diferită. Mai tăcută ca oricând. Te-am găsit în bucătărie stând pe scaun la fel de tăcută. Mi-am dat seama că ai plâns, şi deşi nu ştiam motivul genunchii mi s-au muiat şi în interiorul meu am simţit o durere foarte puternică. Te-am întrebat de ce ai plâns şi parcă am văzut cum ochii ţi s-au umplut din nou cu lacrimi. Mi-ai spus un singur lucru, pe care nu pot să-l uit nicicum. Mi-ai spus, atunci, că tu ai adus pe lume un copil fericit, nicidecum unul trist.

Mă uit în urmă şi mă întreb de ce am ajuns aşa? De ce mă doare pe mine când doi oameni se ceartă? De ce mă doare când majoritatea oamenilor trec nepăsători prin viaţă? De ce mă doare când aud oamenii discutând numai despre bani şi cum să le meargă lor bine? De ce am plâns pentru nişte copii care nu au ce mânca în timp ce alţii nu mai ştiu din ce farfurie să se servească? De ce mă simt atât de singură?

Ştiu că rănesc anumiţi oameni prin simplul fapt că sunt aşa. Şi le citesc pe faţă durerea pe care le-o provoc. Dar, pur şi simplu, nu ştiu cum să fiu altfel. Ştiu doar că într-o zi am realizat că aproape nimeni nu respectă nimic din ce ni s-a dat şi m-am închis în mine. Că lăcomia noastră nu are limite, şi am face orice ca să ne fie bine, orice! Nimic nu pare a fi drept pe lumea asta. Pentru ce ne agităm atât? Nu luăm nimic cu noi şi nici nu putem şti cu siguranţă că celor cărora le lăsăm ceea ce am adunat nu consideră agoniseala noastră un mare nimic. Am de-a face cu oameni a căror ochi au în loc de iris semnul banului, ca în desenele animate şi mă întristează atît de tare încât cred că aş putea plânge zile în şir. Pe mine mă mulţumesc lucrurile mărunte, lucrurile simple: o carte bună, o vorbă bună, sunetele desprinse de pe corzile unei chitări, un film bun, un zâmbet, sinceritatea şi puţinii oameni cu suflet colorat pe care îi cunosc. Restul e gri, ca locul în care mă aflu acum.

Flăcările dansau vioaie şi se înălţau spre întunericul ce se întindea deasupra noastră. Era frig dar căldura focului ne învăluise pe toţi. Puţin mai încolo, pe fâşia nesfârşită de nisip şi scoici măcinate de valuri creşteau alte focuri, unele mai mici, altele mai mari. Sunetele scăpate printre degete de corzile unei chitări erau înăbuşite de valurile care nu conteneau să se rostogolească spre mal. În lumina jucăuşă a flăcărilor eram o arapcă lascivă, care se unduia uşor pe ritmurile de jazz fredonate de mare. Aveam totul. Lucruri mărunte şi veşnice. Nisipul fin îmi mângâia picioarele grele. Nu era ireal. Se întindea de la noi până la capătul întunecat unde era înghiţit de mare. Aş fi vrut să mai întârzii o clipă acolo, dar picurii ploii începuseră să se joace prin părul meu. Ce vis! Mirosul algelor mi-a împânzit pentru o secundă plămânii. I-am auzit vocea pentru a mia oară în noaptea aia. Venea când alene, când grăbită de parcă ar fi vrut să mă ingere şi pe mine şi să mă adăpostească în profunzimea ei printre alge şi peşti. Mi-ar fi plăcut, dar nisipul din jurul focului a rămas pustiu. Nici focul nu mai era. Un braţ de lemne, pe jumătate arse, trândăveau în jăratec. Încă nu se făcuse linişte. Pe cer nici urmă de lumină. Am rămas în întuneric şi am murmurat împreună cântecul acelui început de vară. Vocea mea şi vocea ei solemnă, unite într-o melopee nesfârşită. Ploua mărunt.

Nici măcar nu e a mea, nu e nici a voastră de fapt. Unde eşti tu mein Bruder, dar, tu musculiţă de oţet? Unde eşti tu femeie înaltă şi tu bărbat înalt? Unde eşti tu Roxi? Hoţul nu e Marius. Nu e nici măcar Fifi care doarme lângă Andrei pe şezlongul oval ca un ou. Nu e nici măcar Clau care visează tolănită printre amintiri. Poate e Nyko ale cărei bagaje stau pregătite la uşă. " Mă îmbrac la fără un sfert", îmi spune înghiţindu-şi ochii. Se grăbeşte. Mi-a furat vara şi acum fuge la tren. Vara încape într-o valiză albastră cu flori? Eh! Ducă-se naibii de valiză! Nu e la ea. Acorduri mult prea sălbatice îmi iau cu asalt cutia craniană. E doar o chitară electrică. Dar e a lui. Mulţumesc că mi-ai parfumat vara cu acordurile tale. Şi, totuşi, la vară unde vei fi? Vei cânta numai pentru urechile mele? Simt. O vibraţie. Încă una. Trupul îmi pulsează alert. Sar de pe un picior pe altul, imitând o grămadă de bezmetici prinşi în pogo. De la o masă o voce mă atenţioneză că nu sunt singură: "Ce ai tu?". Nu contează. Eu caut vara. Nu-i în buzunarul meu de la blugi. Nu-i în rucsacul de după dulap. Nu-i nici măcar în coşul de gunoi din bar. Poate e în club în frapieră. Alerg să văd. Ţeapă! Mă dor încheieturile, din cauza verii. Am obosit. Ah! Am uitat să mă uit pe fundul bazinului. Poate s-a pitit printre literele albe ale cuvântului "Peroni". Limpede şi albastră. Nu-i! Mă duc acasă, poate e sub pătură şi mă aşteaptă. Aş vrea eu. La uşa mea e coadă. Deci e aici. Înseamnă că mai am de aşteptat. Toamnă. Iarnă. Primăvară... Până atunci: Timişoara te provoc! Dă-mi vara înapoi. Dă-mi prietenii. Dă-mi acordurile lui.