Nici măcar nu e a mea, nu e nici a voastră de fapt. Unde eşti tu mein Bruder, dar, tu musculiţă de oţet? Unde eşti tu femeie înaltă şi tu bărbat înalt? Unde eşti tu Roxi? Hoţul nu e Marius. Nu e nici măcar Fifi care doarme lângă Andrei pe şezlongul oval ca un ou. Nu e nici măcar Clau care visează tolănită printre amintiri. Poate e Nyko ale cărei bagaje stau pregătite la uşă. " Mă îmbrac la fără un sfert", îmi spune înghiţindu-şi ochii. Se grăbeşte. Mi-a furat vara şi acum fuge la tren. Vara încape într-o valiză albastră cu flori? Eh! Ducă-se naibii de valiză! Nu e la ea. Acorduri mult prea sălbatice îmi iau cu asalt cutia craniană. E doar o chitară electrică. Dar e a lui. Mulţumesc că mi-ai parfumat vara cu acordurile tale. Şi, totuşi, la vară unde vei fi? Vei cânta numai pentru urechile mele? Simt. O vibraţie. Încă una. Trupul îmi pulsează alert. Sar de pe un picior pe altul, imitând o grămadă de bezmetici prinşi în pogo. De la o masă o voce mă atenţioneză că nu sunt singură: "Ce ai tu?". Nu contează. Eu caut vara. Nu-i în buzunarul meu de la blugi. Nu-i în rucsacul de după dulap. Nu-i nici măcar în coşul de gunoi din bar. Poate e în club în frapieră. Alerg să văd. Ţeapă! Mă dor încheieturile, din cauza verii. Am obosit. Ah! Am uitat să mă uit pe fundul bazinului. Poate s-a pitit printre literele albe ale cuvântului "Peroni". Limpede şi albastră. Nu-i! Mă duc acasă, poate e sub pătură şi mă aşteaptă. Aş vrea eu. La uşa mea e coadă. Deci e aici. Înseamnă că mai am de aşteptat. Toamnă. Iarnă. Primăvară... Până atunci: Timişoara te provoc! Dă-mi vara înapoi. Dă-mi prietenii. Dă-mi acordurile lui.