Mă întreb ce ai simţit atunci când ţi-am spus că sunt un copil trist? Nu m-am gândit nicio secundă să îţi ascund adevărul. Deşi am ştiut că nu o să înţelegi nu te-am minţit. Mă întristează atât de mult ce văd în jurul meu încât doare cu adevărat. A doua zi am putut citi pe chipul tău că vorbele mele te-au făcut să suferi. Te-ai întors de la muncă, şi ca de obicei ţi-ai pus geanta în cuierul din hol şi m-ai salutat. De data asta erai diferită. Mai tăcută ca oricând. Te-am găsit în bucătărie stând pe scaun la fel de tăcută. Mi-am dat seama că ai plâns, şi deşi nu ştiam motivul genunchii mi s-au muiat şi în interiorul meu am simţit o durere foarte puternică. Te-am întrebat de ce ai plâns şi parcă am văzut cum ochii ţi s-au umplut din nou cu lacrimi. Mi-ai spus un singur lucru, pe care nu pot să-l uit nicicum. Mi-ai spus, atunci, că tu ai adus pe lume un copil fericit, nicidecum unul trist.

Mă uit în urmă şi mă întreb de ce am ajuns aşa? De ce mă doare pe mine când doi oameni se ceartă? De ce mă doare când majoritatea oamenilor trec nepăsători prin viaţă? De ce mă doare când aud oamenii discutând numai despre bani şi cum să le meargă lor bine? De ce am plâns pentru nişte copii care nu au ce mânca în timp ce alţii nu mai ştiu din ce farfurie să se servească? De ce mă simt atât de singură?

Ştiu că rănesc anumiţi oameni prin simplul fapt că sunt aşa. Şi le citesc pe faţă durerea pe care le-o provoc. Dar, pur şi simplu, nu ştiu cum să fiu altfel. Ştiu doar că într-o zi am realizat că aproape nimeni nu respectă nimic din ce ni s-a dat şi m-am închis în mine. Că lăcomia noastră nu are limite, şi am face orice ca să ne fie bine, orice! Nimic nu pare a fi drept pe lumea asta. Pentru ce ne agităm atât? Nu luăm nimic cu noi şi nici nu putem şti cu siguranţă că celor cărora le lăsăm ceea ce am adunat nu consideră agoniseala noastră un mare nimic. Am de-a face cu oameni a căror ochi au în loc de iris semnul banului, ca în desenele animate şi mă întristează atît de tare încât cred că aş putea plânge zile în şir. Pe mine mă mulţumesc lucrurile mărunte, lucrurile simple: o carte bună, o vorbă bună, sunetele desprinse de pe corzile unei chitări, un film bun, un zâmbet, sinceritatea şi puţinii oameni cu suflet colorat pe care îi cunosc. Restul e gri, ca locul în care mă aflu acum.

Am văzut-o în ochii lor. Pe chipul lor. E mai mult decât o durere. O durere ce s-a preschimbat în timp în ură. Nu vorbesc despre o poveste fără sfârşit între două persoane, vorbesc despre o zi obişnuită într-un autobuz. Despre o poveste nesfârşită între milioane de oameni. Mă rezum doar la două fiinţe, altfel s-ar complica totul. I-am văzut. Stăteau pe cele două scaune neclintiţi cu privirile aţintite înainte. Ploaia şiroia pe geamurile autobuzului, maşinile se înghesuiau pe strada îngustă, lumea se grăbea neinteresată spre cine-ştie-unde. Ei doi stăteau nemişcaţi. Nu îndrăzneau să se privească. Mândria era de vină, sau poate durerea, sau poate ura, asta nu am reuşit să o aflu. Ei doi, ele două - un contrast superb. Doi oameni frumoşi, unul cu pielea albă ca laptele, altul cu pielea ciocolatie. Alţi doi, puţin mai în spate. Câteva scaune s-au eliberat şi contrastul şi-a pierdut magia. Evident, s-au separat unii de alţii într-o parte şi-n alta a autobuzului. Mă întreb de ce? Eu nu sunt cu nimic mai superior decât tine, şi învers. Regula asta ar trebui să se aplice în cazul tuturor. Nu sunt "mai cu moţ" decât nimeni. Dacă anumite persoane ţi-au făcut rău ţie şi celor din rasa ta, nu-i arunca pe toţi în aceaşi oală. Suntem milioane de oameni şi suntem toţi diferiţi. Îţi iubesc culoarea pielii, oricare ar fi aia, îmi trezeşti interes pentru simplul fapt că eşti OM, şi mă gândesc că sub toată seriozitatea de care dai dovadă, sau în spatele fiecărei stări pe care o ai se ascunde ceva frumos şi minunat. Îmi e ruşine să mă uit la tine şi să spun: "Ah, ăsta/asta are altă culoare a pielii decât a mea, deci e un/o răufăcător/oare, e un/o nenorocit/ă". Pe cât de mult iubesc oamenii, pe atât sunt de dezgustată. Asta e lumea în care trăim şi probabil situaţia aceasta veche de când pământul, va continua şi numai noi suntem de vină.

Dacă vă întrebaţi ce e asta, o să vă răspund. E o frustrare de-a mea, dar mai mult decât atât, e lumea pe care o văd zi de zi în drum spre muncă. În fiecare zi aceaşi poveste dar cu oameni diferiţi. Da, o trăiesc aproape zilnic, nu doar eu, ci şi alţii, indiferent de culoarea pielii lor.

The day tried to eat the night, but the night was faster.

Yeah, true story. I saw everything from the plane. The night and the day were fighting, but the plane was rising higher and higher. So I heard everything. I heard their screams, I saw their faces, but none of them was angry. The night was beautiful with her stars, and that long black hair, and the day was pure, with her white skin and blonde hair. I discovered the true reason. It was time`s fault. The night and the day were fighting because each of them desired to stay longer above the earth to watch over it. Well, the night won, because I arrived in London, and the sky was still black.