I-am văzut umbra pe peretele alb. M-am apropiat şi i-am contemplat în tăcere mâna cu degete acelea lungi. Aveam o fixaţie. O făceam mai tot timpul. Nu se supăra niciodată, deşi se vedea pe el că se simţea stânjenit. Lenevea, în fotoliul vişiniu cu un zâmbet natural pe buze. Aveam impresia că nu mă vede. Se uita prin mine, nemişcat, tăcut, zâmbitor. Am văzut totul în ochii lui. Nu mi-am permis să omit nimic. Nici cel mai nesemnificativ vis al lui. Aveam impresia că de la un timp încerca să îmi arate tot ceea ce conta pentru el. În fotoliul vişiniu, ghemuită ca un copil în pântecul lui, făceam parte din visele ce-i umpleau ochii. Odată separaţi, pieream. Imaginea mea pierea. Rămâneam o schiţă difuză. Am ştiut că ăsta va fi primul nostru sfârşit. Urmau multe altele şi asta pentru că devenise indispensabil pentru mine. Contau prea mult discuţiile, privirile noastre ciocnindu-se, în lumina slabă din balcon, studiul meu asupra a tot ceea ce însemna el, orice detaliu care-l implica. Eram bolnavă, pentru că aveam o maladie foarte rar întâlnită, numită SIMŢIRE! Grea boală! Mult prea mulţi s-au tratat împotriva ei şi au sfârşit măcinaţi de INDIFERENŢĂ. Dacă ar fi ştiut, totuşi, că ceea ce simt eu nu e doar un stereotip îndesat în capul meu de lumea perfectă redată în filme... Totul era real şi asta mă făcea să mă întreb cum ar fi fost Călin, dacă eu uitam să fiu OM şi ce s-ar fi întâmplat cu legătura specială care exista între noi? El era prea simplu (în ochii lui) ca să înţeleagă. Cineva avea de pierdut. Eu nu pierdeam nimic, Călin era al meu pentru totdeauna, doar că el nu ştia asta!

Cred că era vară. Nu-mi mai amintesc exact. Am început să îl conturez în minte, fiind convinsă că urma să fie exact ceea ce îmi doream. Mi-am zis : De ce nu aş face asta, în fond, sunt una cu stiloul. Încet încet a început să capete formă. Am rupt din mine şi l-am creat. I-am dat o bucăţică din minte, o părticică din personalitate, un strop din suflet. I-am dat o înfăţişare şi un suflu. Şi dacă am fost visătoare, am fost din cauza lui. Dacă am fost fericită sau pur şi simplu bucuroasă, tot lui i-o datorez. Dacă am fost tristă, tot la el m-am întors. Când am fost supărată, el m-a liniştit. Singurătatea el mi-a fugărit-o, întotdeauna. În el mă regăsesc, în el am pus tot ce aveam mai bun din mine. L-am avut, l-am iubit, l-am plâns, i-am zâmbit, i-am sărit în ajutor, l-am fugărit, l-am acceptat. În fond, eu sunt el şi invers. Wellcome in my life!