Personalize funny videos and birthday eCards at JibJab!

Cine ştie ce este blogosfera? Blogosfera reprezintă totalitatea blogurilor scrise de pe mapamond. Rezumându-ne doar la România, blogosfera este, aşa cum vă gândiţi, totalitatea blogurilor scrise în limba română. Se estimează că numărul acestora este în jur de 30.000, doar o parte dintre ele fiind active, cu o durată de peste şase luni şi un ritm al însemnărilor de cel puţin câteva ori pe săptămână.

Nu există o tematică „bătută în cuie” în blogosfera românească, motiv pentru care blogurile oscilează între tematicile generaliste şi cele specializate, un exemplu foarte bun fiind cele cu temă sportivă. Nu există, de asemenea, nici o limită de vârstă pentru a avea un blog. Dacă ai ceva de spus, îţi creezi foarte simplu unul şi speri să fii luat în seamă de cineva. Bineînţeles că asta presupune o scriitură dinamică, spectaculoasă, ieşită din comun, care te informează şi din care ai ceva de învăţat. O analiză a blogosferei româneşti arată că 3 din 4 bloggeri preferă să scrie într-o manieră personală, iar 1 din 4 deţin bloguri de divertisment. Lista continuă cu domeniile IT, cultură, media, social şi muzică. Blogurile jurnalistice sau educaţionale se clasează pe ultimul loc, 1 din 10 utilizatori rezumându-se la aceste domenii.

Touşi, ce importanţă au aceste date? Una chiar foarte mare. Păi, să presupunem că numărul blogurilor este dublu astăzi faţă de anul trecut, la care să adăugăm informaţia cum că mai mult de jumătate dintre tineri manifestă o atracţie foarte puternică pentru lumea virtuală. Ce rezultă, în urma acestei presupuneri? Că internetul a oferit utilizatorilor săi o metodă foarte simplă de a-şi exprima gândurile. Dovada stau de cele aproximativ 30.000 de bloguri.

Link love wanted

ZeList reprezintă topul blogurilor româneşti calculat în funcţie de aşa-numitul “link love”. În fiecare săptămână, un script automat monitorizează blogurile (peste 30.000) şi paginile către care linkează ele. În urma monitorizării rezulta un clasament al importanţei blogului în funcţie de numărul de linkuri care trimit spre el şi în funcţie de importanţa blogurilor din care provin respectivele linkuri.

Câţi bloggeri sunt în Timişoara? Bloggeri activi... Câţi bloggeri studenţi sunt în Timişoara? Câţi bloggeri studenţi din Timişoara se găsesc în topul ZeList şi sunt citiţi? Păi, nu foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că sunt neapărat şi citiţi. Există, totuşi, bloggeri timişoreni care nu numai că scriu bine, ci au şi ceva de spus. Şi pentru că o analiză a blogurilor ar prinde bine, mai ales pentru necunoscători, mi-am îndreptat atenţia către o listă de bloguri încadrate la diferite domenii.

Unicul exclusiv sportiv

„Cu lobda prin Timişoara” este poate unicul blog din Timişoara dedicat în întregime sportului. Blogul lui Gabriel Toth oferă cele mai noi informaţii sportive, scrise atât cu seriozitate cât şi cu uşoară ironie. Cronici ale meciurilor de fotbal, cronici ale meciurilor de baschet, comentarii asupra evenimentelor în care sunt implicaţi oameni din lumea sportului sunt doar câteva dintre subiectele abordate pe blogul lui Gabriel. Iată şi câteva titluri: „CFR a deraiat (şi) la Dunăre”, „ARMA(n) secretă”, „BUCURie rezervată”, „Do viđenia, Piţi!”, „«Fractură» de inel”.

În cultură

Un alt blog foarte util – printre primii 2000 în topul ZeList - mai ales dacă sunteţi din Timişoara şi vreţi să aflaţi noutăţi despre evenimente recente sau viitoare este „O aberaţie a propriului meu sine”. Aflat de un an în blogosferă, blogul Roxanei Deaconescu informează cititorii cu „diversităţi in/culturale” după cum reiese din descrierea realizată de ea. Subiectele abordate oscilează între domeniul cultural şi tenta personală. Astfel că, dacă vreţi să aflaţi despre ultimele concerte, evenimente petrecute în Timişoara sau în afara ei, nu ezitaţi să aruncaţi o privire asupra blogului Roxanei.

În trend

„Yellow Bedroom Productions” sau „Tzitzi” nu sunt altceva decât două dintre zecile de bloguri care se adresează în mod special celor care sunt încântaţi şi interesaţi de handmade-uri. În ultima perioadă acest curent a luat amploare şi a împânzit şi blogosfera.

La categoria bloguri puţin prea personale, lista pare a nu se mai termina. Dar ca să nu mă pierd de tot în acest subiect voi da un singur exemplu. „Filme de nebuni” se încadrează în categoria blogurilor personale numai bune de citit. Idei intime, multă muzică şi multă ironie. Şi pentru că nu toate blogurile personale gen „my sweet diary” merită atenţie, cred că ar trebui să mă opresc din analizat. Spor la scris, timişoreni!

Mă aflu la 187 de km de casă. În primul semestru din anul II de facultate am luat bursă. În februarie 2009 am văzut Lună Amară în concert... Și ce dacă? Articolul ăsta nu e despre realizările mele, nici pe departe. E despre VOI. Da, cei care citiți chiar acum aceste rânduri dar nu sunteți convinși că la voi mă refer. Hai, zâmbiți unul câte unu! Să zâmbească fata din spate cu brațul plin de articole, mein Bruder, domnișoara cu ochelari și cu gândul la zmeură, băiatul înalt cu părul lung, fata cu cercei colorați care ascultă Deep Purple la player, hair-simbolul facultății de jurnalistică, roșcatele nelipsite de la concertele rock, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme. A trecut exact jumătate din timpul facultății. Peste încă jumătate vom fi la fel. O mână de oamenii la etajul superior al cafenelei cu mese mari din lemn și aceeași muzică din „`80 până astăzi”. Cafelele vor sta aburinde în fața noastră și băiatul înalt cu părul lung va deschide din nou discuțiile despre lume, războaie și conspirații. Fata cu brațul plin de articole, ne va privi zâmbind și va căuta prin mințiile noastre alte subiecte demne de a fi puse pe hârtie. Mein Bruder, același fan înfocat al lui POLI, hair-simbolul facultății de jurnalistică, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme vor dezbate ultimele evenimente din sport. Și, fetele, da, roșcatele prezente la toate concertele rock, fata cu ochelari, cu gândul mereu la zmeură împreună cu domnișoara cu cercei colorați din a cărei player răsună Deep Purple vor asculta și vor râde. Nu vreau să-mi dezlipesc de pe retină imaginea asta. E ca și cum în paginile cărții pe care abia am deschis-o personajele fictive sunt înlocuite de VOI, prietenii mei, oamenii care mă fac să fiu mândră că mă aflu în Timișoara. M-am grăbit să adun în minte ultimul party comunist, ultima piesă de teatru, ultimul movie-night, ultima ieșire la cafea, ultimul concert, ultima conferință. Acum sunt mai bogată. Am un sac de clipe cu voi și încă mulți alții care așteaptă să fie umpluți. M-am îndrăgostit de fiecare în parte. Așa că zâmbiți-mi. Zâmbiți pentru fiecare clipă petrecută împreună la masa de lemn, pentru fiecare dată când am râs, pentru fiecare moment când am fost supărați, pentru voi.

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

Nopţi nedormite. Prima filă din romanul preferat. Paharul veşnic plin. Primul concert al trupei favorite. Inconfundabilul gust al ţigării. Buştenii din curtea facultăţii. Cheful de distracţie al noilor colegi. Fericire nedescrisă. Le amestec bine şi le savurez. Nu este un desert din cartea de bucate a mamei. Nu reprezintă nici cuprinsul cărţii preferate, nici programul de la teatru. E doar un deget de la mâna binevoitoare a Timişoarei. Meniul îndesat sub nasul meu de „noua mea casă”. Inspir. Expir. Trag aer în piept şi aleg. Am şapte zile la dispoziţie în fiecare săptămână. Patru săptămâni în fiecare lună. Doisprezece luni în fiecare an. În total, 1095 de zile. Trei ani de facultate, mai exact. Luni- Concert în Unirii. Marti- Hoinăreală prin librăriile din centru. Miercuri- Puţină facultate încheiată brusc de ieşirea prelungită cu colegii la o „nefiltrată”. Joi- Club, în meniu scrie seară studenţească. Vineri- Piesa de teatru „ Toţi în America”. Sâmbătă- Club, sesiunea a doua. Duminică- Nu mai am bani, stau acasă. Luni- Nu mai am bani, stau acasă. Marţi- Nu mai am bani, stau acasă. Miercuri- O sun pe mama, mint că am plătit taxa pentru bibliotecă, eventual că mi-am făcut abonament la firobus, la final mă angajez.Trag linie peste pătrăţele din calendar. A mai trecut o săptămână. Încă una. Încă una. Ieri am jucat biliard cu colegii din grupa 4. Azi am consumat ultima pagină din „Maestrul şi Margareta” şi am început să mi-o îndes în cutia craniană pe frumoasa „Lolita”. Mâine nu ştiu unde voi fi. Mai trag o line în calendar. Zâmbesc. 547 de zile din viaţa mea de studentă: 530 de zile în care am alergat după celelalte degete de la mâna Timişoarei şi 17 zile în care am rugat-o pe mama să îmi alimenteze contul. Au mai rămas 548 de zile. Toate ale mele. Luni- Îmi xeroxez cursurile. Marţi- Adorm în sala de lectură. Miercuri- Rezolv temele adunate de-o săptămână. Joi- Merg la sport. Vineri- Savurez din nou o bere cu colegii din grupa 4. Sâmbătă- Dorm. Duminică- Privesc în urmă şi simt. Sunt studentă. Nu am bani, dar sunt fericită. Nu dorm pe perna mamei, dar am un amfiteatru doar al meu. Nu mă mai trezeşte Lavinia, strigându-mă sub geam, dar mă sună Roxi, să mă întrebe de bibliografie. Am tot ce-mi trebuie, o gaşcă extraordinară, un sac de credite, un teanc de cursuri prăfuite, şi multe „vicii”. Luni- Număr pe degete timpul scurs şi timpul rămas. Nu-mi ajung 1095 de zile să mă satur. Marţi- Arunc vechiul calendar şi îmi imaginez că am încă pe-atâtea zile în faţă numai pentru mine. Sunt studentă. Şi ce dacă. Sunt fericită.

Publicat în Xpune, nr.4, 2008

Urc în primul tramvai care îmi apare în cale. În timp ce mă apropii de centrul oraşului am impresia că tramvaiul este tras de cai, exact ca în anul 1867. Prima staţie- Piaţa Maria; Este 16 decembrie 1989, în faţa parohiei din acest loc un număr mic de cetăţeni şi enoriaşi pornesc un protest ca răspuns la încercarea Guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Izbucnesc încăierări, mulţimea de oameni creşte treptat şi pleacă într-un marş de protest pe străzile Timişoarei. Începe revoluţia. Lumea se înghesuie, tramvaiul porneşte continuându-şi cursul şi eu rămân cu privirea aţintită pe geamul prăfuit. Imediat după primul colţ se iveşte statuia Sfintei Maria. Vizualizez cu ochii minţii scaunul de fier înroşit pe care s-a stins Gheorghe Doja. Da, ştiu! Tradiţia spune că în locul acesta a fost doar martirizat. Cobor din tramvai şi urc în altul. Pe măsură ce înaintez spre ,,inima furnicarului” trec de la o treaptă de istorie la alta. După câteva minute lungi, ajung la Catedrala Mitropolitană. Pe scările acesteia zăresc grupuri de oameni împingându-se, încercând să se ascundă de ploaia de gloanţe ce cade asupra lor. Forţele de securitate încearcă să calmeze populaţia... împuşcând-o. În spatele meu, ca într-un tablou prăfuit din 1920 arde Opera Română.Un fior rece îmi străbate fulgerător şira spinării. Încep să cred că imaginile fac parte dintr-o scenă de film. Clipesc de câteva ori şi totul revine la normal. Nu se întâmplă nimic. Sunt doar file dintr-o carte de istorie.