E frig. Foarte frig. Lumea mișună când încoace, când în colo. De pe fereastră văd doar vârfurile umbrelelor colorate, acoperite de fulgii proaspeți de zăpadă. E sfârșit de noiembrie și iarna începe să-și arate mustățile tot mai mult. E atât de liniște pe strada mea! Rareori mai trece câte-un om, grăbit. Priveliștea ce mi se întinde în fața ochilor e tristă. Aceleași case ,identince, așteaptă zi de zi, să-mi fac apariția în spatele geamului. Nici măcar nu am un deal doldora de zăpadă pe care să mă dau cu sania. Nici măcar nu am o sanie. Mi-e dor de colina din spatele blocului, și de pârtiile ei. Parcă și fulgii erau altfel acasă. Se așezau peste case, pe șosea, pe dealuri, așteptându-ne să îi bătătorim sub tălpile metalice ale săniilor noastre. Scoteam capul pe balcon să văd dacă mai am loc pe pârtie și-apoi o zbugheam pe ușă, lăsând-o pe mama în urmă, strigând: ”Să te întorci pentru masă și să ai grijă.” Mă prindea seara în zăpadă. Îl vedeam pe tata cum se apropia greoi de marginea colinei, știam că urmează să mă fluiere. Nici nu era nevoie. Coboram cu sania, urlând:”Pârtieeeeeeeee!”, și mă rugam să mai țină zăpada înc-o zi.

Ce mai noapte! Trecuse prea mult timp de când nu am mai trăit asemenea clipe. De fapt, cred că uitasem. Cam asta facem toţi. Creştem şi uităm, pentru ca, mai apoi să privim cu jind la ceea ce ne înconjoară. Cred că ar trebui să le mulţumesc celor care m-au făcut puţin mai fericită azi-noapte. Îmi era dor, un dor nebun să simt zăpada intrându-mi pe sub haine, să am bocancii uzi, şi din mănuşi să mi se scurgă apă. Să-mi fie frig şi totuşi să nu pot arunca ceolofanul din mână şi să merg acasă să mă usuc. Aşa că anul acesta, Crăciunul e mai vesel şi mai frumos. Oamenii sunt mai veseli şi mai frumoşi, asta pentru că i-am redescoperit.