luni, 25 iunie 2012

Dezumanizare


 Lumea în care trăiești tu e specială, dar e specială doar în ochii tăi. Fețele oamenilor din jur scuipă ură. Nu vezi? Culoarea de pe obrajii lor e gri și pe zi ce trece se transformă în negru. De ce refuzi să vezi asta? Cu ce ești tu mai special decât restul? Tu nu observi că toți poartă o mască? O porți și tu.
În spatele ochilor tăi nu se ascund nuanțe colorate. Până și tu vezi lumea în alb și negru. Mai mult negru. Te scalzi într-o mare de senzații toate la fel. E ca și atunci când ți-ai dori să te arunci cu brațele deschise spre orizonturi noi și te izbești ca un prost de zidul pe care, tu singur, l-ai ridicat în jurul tău. L-ai clădit atât de bine că atunci când va veni vremea să cadă, trupul și mintea ta vor fi prea ostenite ca să mai facă ceva. Vreau o reacție de la tine. Una umană. Vreau să torni în jurul meu valorile care îți ghidează viața. Îngroapă-mă în filozofiile tale. Aș gusta din fiecare dacă mi-ai oferi lingurița potrivită.
M-ai ridicat în slăvi, mi-ai spus că după norii ăia albi e raiul, doar că ai uitat să mă atenționezi că aripile pe care mi le-ai dăruit sunt ciuntite. Te-aş aplauda dacă nu aş avea palmele retezate şi te-aş lăuda dacă limba mea nu ar fi crestată. Fierbem la foc mocnit. Ţi-e teamă să nu cazi şi tu în oala asta încinsă în care ne ciocnim unii de alţii ca nişte legume. Crezi că braţele lor te poartă spre viaţa eternă? Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele celorlalţi.
Oricât vei încerca să mă găseşti nu vei reuşi căci trupul meu va fi sfrijit şi mutilat şi alte trupuri distorsionate mă vor acoperi cu putreziciunea lor. Ne scăldăm în propria noastră lăcomie, rănim cu zâmbetul pe buze convinşi fiind că ceea ce facem e moral şi corect. Nu am fost pură, orbule! Nicicare nu am fost. Nici la început şi nici acum când căutăm ca lunaticii mântuirea. Iadu-i pe pământ şi pământul ne cheamă la el.
Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele tuturor. Dacă nu ne-am roade oasele unul altuia poate că viaţa ar mai avea o urmă de esenţă. Ăsta nu-i pesimism, se numeşte trezire. Trezeşte-te şi tu! Dă cu capul de zidul din jurul tău până ce şiroaiele de sânge din fruntea ta vor fi albe ca laptele şi întregul tău corp va pulsa de fericire. E atât de uşor! Într-adevăr, ai nevoie de timp; de timpul altora, căci al tău s-a scurs de mult. Acele ceasului pe care-l porţi în tine s-au oprit de mult. S-au ros ca şi colţurile inimii tale. Călin, scumpule, eşti un ciung prins într-un corp de manechin!

0 comentarii: