joi, 18 februarie 2016

Cerc

- Şi sunetul? Ce s-a întâmplat cu el? Luminile? Ce-i cu tremurul de sub tălpile mele şi unde dispare aerul? Hoţule! De ce încerci să îmi furi şi ultimul suflu? Atât de tare am greşit în faţa ta? Călin? Neisprăvitule!
Mutilată de spaimă am îmbrăţişat vidul abia născut în jurul meu şi-ntr-o clipită totul s-a oprit în loc. Lumina mi-a înghiţit ochii, muzica lumii s-a spart de timpanele mele şi pământul şi-a ordonat toate particulele dedesuptul meu, mai puţin cele din care erai plămădit tu. Nepăsarea ta m-a cuprins cu forţa unui pumn furios şi liniştea din tine s-a înălţat înăuntrul meu ca sunetul unei trâmbiţe, în înaltul cerului, în zi de sărbătoare. În preajma ta mă simt ca într-o cameră fără ferestre, prin a cărui uşă întredeschisă te urmăresc neîncetat. Tu nu şti că sunt aici, eu ştiu, în schimb, că tu eşti acolo, visând, urmărindu-ţi scopurile, trăindu-ţi viaţa fără oprelişti. Te măsor din cap în picioare, te întorc de pe o parte pe cealaltă şi mă prefac entuziasmată că te zăresc întâia oară; şi-atunci încerc să ghicesc ce limbă vorbeşti, ce slujbă ai, ce cărţi se odihnesc pe noptiera ta lângă veioză, cum miroşi, ce gusturi ai, ce aşteptări şi cum ar fi dacă m-aş îndrăgosti de noul „tu”. Dar te ştiu pe dinafară, deja, şi ochii tăi sunt goi şi inexpresivi. De pe buzele tale, ca şi de pe buzele celorlalţi, se desprind aceleaşi cuvinte lipsite de conţinut. Îmi spun că nu ar trebui să îmi mai pese pentru că nici ţie nu îţi pasă. Faci parte dintr-o generaţie ciudată şi tristă. O generaţie de oameni identici, nepăsători că împart frăţeşte aceaşi imagine.
În toate nopţile fără somn, te revăd întru-totul şi-mi spun că acela e momentul în care te voi înţelege...dar nu o fac niciodată. Nu o fac şi mă apucă furia şi urlu de mi se usucă plămânii, plâng şi mă zvârcolesc în spasme căci nu înţeleg ce am putut găsi în tine şi cum de nu mă pot lecui de prezenţa ta. Cu cât mă zbat mai tare cu atât realizez că fără tine nicicare din urletele mele mute nu ar fi prins glas şi nici o lacrimă a sufletului meu nu şi-ar fi făcut drum spre suprafaţa fadă a vieţii mele. Mă aflu într-o continuă dilemă. Acum mi-aş frânge pumnii de carnea ta, acum ţi-aş strânge toată fiinţa la pieptul meu răpus de mult prea multe bătăi inutile ale inimii. Nu pot face nici una, nici alta, pentru că m-ai închis înafara făpturii tale şi gardurile ce te înconjoară sunt atât de înalte că tot ce mai ştiu din tine e mirosul pielii tale, care străbate prin crăpături.
Cândva, demult, eram uniţi de un pod puternic, pe care alergam fericiţi unul către celălalt. Treptat capătul tău a fost înghiţit de tăcere şi ceaţă. Într-o zi, din senin, prin pâcla groasă zeci de cărămizi au început să îşi croiască drum înspre mine. M-am frânt în mii de bucăţele pentru că am ştiut de unde vin. Orbecăind prin negură m-am trezit la marginea unui pod pe jumătate zdrobit. Pe spinarea mea încovoiată se odihneau, deja, toate bucăţile pe care mi le-ai aruncat de-a lungul vremii. Pipăind, le-am aşezat nebuneşte în continuarea jumătăţii mele de pod. Într-o zi tot voi ajunge la tine. Încă nu îţi pot da drumul. Încă îmi cutremuri pământul de sub picioare când treci nepăsător pe lângă mine. Încă îmi iei aerul şi-mi întuneci privirea. Încă îţi adulmec mirosul în orice bărbat care-mi apare în cale. Încă închid ochii şi-mi apari zâmbind, urmărindu-mă pe ascuns. Încă...

marți, 19 august 2014

Redecorating mood

All you need is a cheap wood 3 shelf unit, an office drawer storage unit, a folding storage box, some white paint and 4 bamboo placemats. Voilà!



joi, 27 februarie 2014

DIY Skirt

                                           Colorblock elastic skirt

miercuri, 26 februarie 2014

Le chat qui n'était pas noir

                                          Having fun on a sunny day.

miercuri, 2 octombrie 2013

Cum ne iubeam



Un avion a tăiat în două cerul aflat deasupra noastră, măturând cu aripile lui norii îngrămădiți. Am întors capetele fascinați și-am urmărit atent cum micul aparat de zbor gonea grăbit spre centrul soarelui. Încă ne țineam de mână, lumea se liniștise și degetul tău se mișca lent pe marginile pălmii mele. M-ai tras tot mai aproape de tine, atât de aproape încât cine și-ar fi lăsat privirea asupra noastră nu ar fi știut să spună dacă suntem doi sau doar unul. Brațele ți s-au împreunat pe spatele meu și m-au strâns ca și cum s-ar fi temut că mulțimea ar fi putut să mă înghită. Nimănui nu-i păsa, ei nu aveau habar de existența noastră acolo. Ți-am simțit obrazul pe gât, aspru și fierbinte. Buzele ți s-au mișcat încet șoptindu-mi să nu dispar. Nu aveam de gând. Ușurat, ți-ai lăsat una dintre palmele calde și transpirate să-mi alunece pe picior. Cealaltă încă mă ținea lipită de tine. Erai fericit, eram fericită și sufletele noastre dansau împreună. Dansau pe muzica ale cărei versuri mi le-ai dedicat într-o dimineață târzie de toamnă. Mi-ai spus atunci că mă vrei cu adevărat, că sunt frumoasă și tot ceea ce se revarsă din mine e la fel de frumos. Mi-ai povestit cât de mult îți dorești să mă vezi și cum m-ai vrea numai pentru tine. Mi-ai mai șoptit printre altele că ți-ar plăcea să mă ți de mână tot timpul, că ți-ai dori să mă ai în brațe și eu să-ți zâmbesc mereu. Visai frumos și inocent uitându-te în mine ca și cum știai că va fi ultima oară. Era atât de plăcut și de calm în preajma ta și te iubisem și te iubeam pentru că erai singurul dintre oameni care și-a întins brațele spre mine atunci când am strigat după ajutor. Ai ales să te izolezi între zidurile mele, de dragul meu și deși știai că nu vei poposi prea mult m-ai ajutat să astup toate crăpăturile, prin care ei ajungeau la mine, pentru că nu voiai să ne găsească nimeni. Zilele și nopțile ar fi trecut nepăsătoare peste noi, dar tu mi-ai dărâmat blocurile de piatră, într-un moment de neatenție, când inima mea clădea altceva pentru tine.

Ziua în care s-a dărâmat zidul


Aveam în jur de zece ani când m-am hotărât să ascult, cu adevărat,ceea ce punea tata la pick-up. Nu mi-a plăcut. Pentru mine nu era decât zgomot. Trânteam uşile, nervoasă, spunându-i că aia nu e muzică şi ar face bine să dea volumul la minimum. Ce asculta el ERA muzică, chiar mai mult de atât. Era un soi de magie, în ale cărei pânze am căzut mult mai târziu.
Îi făcea plăcere să deschidă ferestrele să dea volumul pe cât de tare posibil şi apoi să-şi rezeme coatele pe marginea ferestrei şi să privească lumea. Nu îl prea înţelegeam. Mă chinuia teribil zgomotul şi de fiecare dată fugeam uşurată afară unde, spre surprinderea mea, nu scapam de piesele lui. Scotea boxele pe fereastră şi-mi spunea râzând: „Nu vrei să asculţi în casă, asculţi afară, nicio problemă!”
Prima oară când am auzit „Shine on you crayz diamond” l-am întrebat amuzată dacă nu ar vrea totuşi să îşi schimbe gusturile. Câtă răbdare avea cu mine: „Ei tată, nu ştii tu ce e cu muzica asta, aşa ceva nu va mai fi niciodată.” Avea dreptate. Nu am crezut nicicând că voi ajunge să mă îndrăgostesc de-a dreptul de Pink Floyd, cum nu am crezut că voi avea ocazia să şi văd unul dintre membrii trupei, în concert, ani mai tarziu. Primul meu concert adevărat, pe un stadion imens, plin de oameni ca mine şi ca tatăl meu. Mi-aş fi dorit să fie acolo cu mine să mă ajute să car sacul de emoţii pe care îl purtam în spate.
Am măsurat lumea cu privirea şi mi-a plăcut ceea ce am văzut. Mi-a plăcut gagica slăbuţă care avea tatuate pe încheietura mâinii stângi cele două ciocane din „The Wall”. Mi-a fost drag şi bătrânul pletos care voia să pară de gaşcă în ochii fiului şi bătrâna, fără de stare, care m-a sufocat mai bine de jumătate de concert cu gluga ei cu puf roz. Mi-a fost pe plac şi senzaţia pe care am avut-o când nenea Roger făcea ultima verificare a sunetului. Am ajuns undeva la cinci metri de scenă şi am rămas cu privirea pe uniforma aşezată în faţa microfonului. Încă nu îmi venea să cred. Nu mi-a venit să cred nici atunci când am auzit primul acord de chitară. Pentru câteva minute am rămas nemişcată cu mâinile împreunate pe buze. Era prea mult. Mereu a fost, încă de prima oară când am simţit ceea ce cântau ei.
Mi-am amintit de nopţile petrecute pe întuneric, în garsoniera de lângă stadionul „Dan Păltinişanu”, de mocheta pe care ne întindeam cu toţii, trăgând cu lene din ţigări, de râsetele şi poveştile fiecăruia şi de toate albumele Pink Floyd care răsunau din boxele de pe birou. Mi i-aş fi dorit pe toţi lângă mine în momentele alea când mă copleşeau atâtea emoţii şi amintiri.
Roger Waters cânta, eu visam şi zidul se construia în faţa ochilor noştri. Zidul lui, al meu, al băiatului ce-mi făcea cu ochiul, al grupului vesel cu creierele amorţite, al persoanelor decedate, ale căror fotografii au acoperit fiecare cărămidă din peretele alb şi al Verei care se mângâia lasciv înaintea tuturor.
Imaginile s-au derulat exact ca în peliculă şi iată, camera lui Pink, cu veioza lui cu picior înalt, cu măsuţa pe care era aşezată ditamai bucata de haşiş şi cu fotoliul lui confortabil în care stătea Roger de data asta. Deodată parcă l-am văzut, prin sticla uşii de la baie, fără păr, cu faţa rasă şi fără sprâncene, plin de tăieturi. Atunci l-am auzit din nou pe tata oferindu-mi un răspuns, râzând, la dilema mea copilărească: „ Dar de ce s-a ras nenea ăsta peste tot, e bolnav?” Nu, nu era, era doar un film prea greu de înţeles pentru un copil. Şi acum mă înfricoşează dar măcar acum îl înţeleg.
M-am simţit goală şi vulnerabilă şi m-am regăsit între toţi cei paranoici şi pierduţi despre care ne cânta domnul Waters. Mi-am promis că nu am să plâng şi am făcut-o pentru că nimeni nu mi-a putut răspunde la întrebarea: „Is there anybody out there?”; nici măcar el care îmi cânta, nici băiatul care-mi trimitea semnale din priviri, absolut nici un om, pentru că nu era nimeni acolo, nu în adevăratul sens al cuvântului.
M-am întrebat câţi din cei prezenţi au simţit ceva asemănător cu ceea ce am trăit eu lăuntric? În fond, asta era şi ideea, să simţi ceva, orice. Câţi au dat atenţie valului de fotografii cu cei decedaţi, câţi au tresărit, câţi au simţit fiori, pe câţi i-a durut şi câţi au înţeles sensul gloanţelor imaginare care curgeau din mitraliera lui Roger Waters?!
Îmi doresc ca acel concert să nu fi fost doar un simplu concert pentru cei aflaţi acolo. Pentru mine sigur nu a fost şi l-aş repeta pentru totdeauna, pentru toate cele pe care mi le-a readus între simţurile mele demult amorţite.

joi, 11 aprilie 2013

C-i-r-c-l-e-s

Black and maroon statement necklace

miercuri, 6 martie 2013

Knitted clutches





Pentru domniţa gotică



sâmbătă, 26 ianuarie 2013

For the love I bear for books.

Hand-made book cover.


Hand-made book cover.


marți, 25 decembrie 2012

Squares, lots of squares.

Knitted cowl and hand warmers

vineri, 21 decembrie 2012

Acelaşi Călin, o altă faţetă



A fost o vară, demult, când ți-ai înfipt arătătoarele în colțurile buzelor și le-ai modelat în așa fel încât să prindă formă în ochii mei goliți de viață. Zâmbetul tău, de atunci, nu îmi era destinat mie, cel puțin nu așa cum credeam eu. Mi-am numărat degetele de la mâini de milioane de ori până să realizez că surâsul tău se afla în locul nepotrivit. Ţi-ar fi plăcut să îl agăţi de colţurile buzelor mele dar ai ştiut că nu se potrivea cu gura mea. Ar fi trebuit să învăţ, ar fi trebuit să ţi-l smulg de pe faţă şi să îl lipesc pe a mea dar mi-a fost teamă că mi-l vor lua. Mi-l mai omorâseră de câteva ori, crud şi meschin. Am uitat să îţi mulţumesc pentru strădanie şi m-am împăcat cu umbra ta care se îndepărta de mine, pe o bicicletă veche, sub lampadarele sobre, în ultima mea noapte de vară pe malul apei. Ştiam că încă zâmbeşti, din asta erai făcut şi-am zâmbit şi eu în urma ta, prea târziu.
Mi-am reproşat că te-am lăsat să pleci, şi-am plâns crezând că eşti unul dintre cei care au adus un strop de culoare în existenţa mea şi pe care urma să nu-l mai revăd. Am plâns şi după ce ţi-am simţit degetele pe mâna mea slăbănoagă, într-o toamnă târzie şi tăcută. Am plâns de fericire, de fericire că urma să te am aproape pentru totdeauna chiar dacă am fi fost muţi, orbi şi fără simţăminte, pentru că ne lega o vară zâmbitoare şi pentru că ne-am fi găsit drumul unul spre celălalt indiferent de situaţie. Aveai să mă faci să râd cu adevărat şi aveai să îmi faci inima să tresară. La fel cum, ani după aceea îţi smulgeai din glas întrebarea despre cărămizile colorate pe care singur le-ai clădit în sufletul meu, întrebare a cărui răspuns îl aveai deja. Ai ştiut ce faci şi ai reuşit căci buzele mele s-au deformat într-un surâs aievea ce nu avea nevoie de propte ca să rămână pe chipul meu.

For the Red hearted one

Book cover - Liverpool FC

miercuri, 19 decembrie 2012

Case! Smartphone Case!

Knitted phone case with beads.

Culorile Cercetasilor mei dragi

Gryffindor`s knitted scarf and hand warmers.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Kiki`s knitted bag


sâmbătă, 20 octombrie 2012

Warm and cosy

Finger knitted chunky cowl scarf

vineri, 19 octombrie 2012

Postman`s bag

                     The first one ever made. I had a lot of fun doing it.

joi, 18 octombrie 2012

"Amish" Skirt


This skirt it used to be a curtain. Yes, a curtain! An old cotton curtain that I did not want to throw away. I`m not good at tutorials, so I am very very sorry, but I cannot explain how I did it. It just came to me. It`s the first skirt I ever made, no one told me how to do it, I haven't watched any tutorial, I just did it the way it came in my mind. :)

Winter is coming! Cover your books! Part IV - Shapes

Squares and circles