duminică, 17 august 2008

La coadă, la fericire...

Nici măcar nu e a mea, nu e nici a voastră de fapt. Unde eşti tu mein Bruder, dar, tu musculiţă de oţet? Unde eşti tu femeie înaltă şi tu bărbat înalt? Unde eşti tu Roxi? Hoţul nu e Marius. Nu e nici măcar Fifi care doarme lângă Andrei pe şezlongul oval ca un ou. Nu e nici măcar Clau care visează tolănită printre amintiri. Poate e Nyko ale cărei bagaje stau pregătite la uşă. " Mă îmbrac la fără un sfert", îmi spune înghiţindu-şi ochii. Se grăbeşte. Mi-a furat vara şi acum fuge la tren. Vara încape într-o valiză albastră cu flori? Eh! Ducă-se naibii de valiză! Nu e la ea. Acorduri mult prea sălbatice îmi iau cu asalt cutia craniană. E doar o chitară electrică. Dar e a lui. Mulţumesc că mi-ai parfumat vara cu acordurile tale. Şi, totuşi, la vară unde vei fi? Vei cânta numai pentru urechile mele? Simt. O vibraţie. Încă una. Trupul îmi pulsează alert. Sar de pe un picior pe altul, imitând o grămadă de bezmetici prinşi în pogo. De la o masă o voce mă atenţioneză că nu sunt singură: "Ce ai tu?". Nu contează. Eu caut vara. Nu-i în buzunarul meu de la blugi. Nu-i în rucsacul de după dulap. Nu-i nici măcar în coşul de gunoi din bar. Poate e în club în frapieră. Alerg să văd. Ţeapă! Mă dor încheieturile, din cauza verii. Am obosit. Ah! Am uitat să mă uit pe fundul bazinului. Poate s-a pitit printre literele albe ale cuvântului "Peroni". Limpede şi albastră. Nu-i! Mă duc acasă, poate e sub pătură şi mă aşteaptă. Aş vrea eu. La uşa mea e coadă. Deci e aici. Înseamnă că mai am de aşteptat. Toamnă. Iarnă. Primăvară... Până atunci: Timişoara te provoc! Dă-mi vara înapoi. Dă-mi prietenii. Dă-mi acordurile lui.

Linia 2- peron


O mână schiloadă îmi întinde o cutie de RedBull: „ Uite, domnişoară îţi ofer o gură de otravă”. Aş accepta dar, mi-am luat dis-de-dimineaţă doza de venin, vreau să mor treptat nu dintr-o dată. Îmi întorc spatele epuizată. Nyko zâmbeşte cu genele aproape lipite una de cealaltă. E frumoasă şi cu ochii închişi. Restu` să se ducă dracu`! Breteaua genţii ei albastre şi grele a început să îmi topească umărul. Nu-i nimic. Încă doi paşi, încă doi şi mă trântesc pe bucata de plastic roşu, aromată cu tutun, alcool, vomă, urină şi tot tacâmul. Sunt într-o gară nu într-o cameră de hotel. Dorm. Cel puţin, asta visez. Un claxon îndepărtat îmi străbate coloana vertebrală. Se apropie o locomotivă, un tren, ceva. Oare ce-o fi: LDH sau LDE? Unde eşti tu tată să îmi explici ce şi cum? Oamenii încep să defileze ca pe o scenă. Genţi, plase, rucsacuri, poşete, un întreg magazin ambulant. Nyko îmi arată un bătrânel în costum. Îşi caută prima tinereţe. Cam nepotrivit locul, e alegerea lui totuşi. Din spate mă loveşte ca un pumn în faţă un miros de spray ieftin. Întorc leneşă privirea şi dau cu ochii de boschetarul care acum o lună se dădea mare travestit prin tramvai. Săracu`. „Ajutaţi un biet bolnav de cancer”, răsună vocea lui scârboasă şi mult prea feminină. Cancer, cică. Totuşi lumea e prea miloasă. O bătrânică îi întinde o hârtie banală de 1 leu. Eu îi arunc o privire bolnavă, şi un du-te dracului scăpat din greşeală printre dinţi. Nyko a adormit din nou cu capul pe umărul meu. O voce masculină ne inundă urechile: „Trenul Accelerat Timişoara Nord – Bucureşti Nord soseşte în gară la linia 2- peron, şi pleacă în direcţia…”. Alo! Mai rar nene, că mi-e lene. Nyko tresare. Un nou claxon. Trenul ajunge fumegând în spatele nostru. Lumea coboară adormită. Mă trezesc şi eu. Boschetarul travestit mă priveşte cu ochii mari. „N-am mă, n-am! Caută-ţi viaţa pe alt peron, acesta e al meu”. Nyko dispare. La fel şi trenul. La ieşire mă aşteaptă cutia cu otravă. „Trenul Accelerat Timişoara Nord – Suceava soseşte în gară la linia 4- peron…” bla, bla, bla. Dorm.

duminică, 3 august 2008

Cu sufletul la Urgenţă

10, 50, 87, 90, 106... Pot fi simple numere, zile dintr-un an,  cărţile dintr-o bibliotecă sau pot reprezenta  persoanele ajunse la Urgenţă într-o singură zi. Fără să anunţ Salvarea, fără să chem măcar un taxi, doar cu picioarele bine înfipte în pantofi şi cât se poate de sănătoasă, vizitez Spitalul Judeţean. Mai exact, dau o fugă până la Urgenţă. Nimic neobişnuit încă. Oameni agitaţi, maşini grăbite, bătrâni cu plase în mână şi un puşti care încearcă să citescă literele ce se întind pe panoul din faţa sa : „ Spi-ta-lul Ju-de-ţean de Ur-gen-ţe Ti-mi-şoa-ra”. Agitaţia e tulburată de sunetul colorat al sirenei unei ambulanţe. Prima sosită de când mă aflu aici. Scot telefonul din buzunar şi încep să cronometrez ambulanţele care sosesc sau pleacă. Straniu. Doar patru în decursul unei ore şi jumătate. Ce să însemne asta? Oamenii sunt mai puţin bolnavi sau doar atâtea maşini sunt disponibile pentru intervenţie, într-o astfel de noapte? Încep să sosească taxiuri cu pacienţi. Oare unde sunt şoferii şi medicii de pe maşina de intervenţie? Privesc câteva secunde în stânga. Nimic. Mă uit în dreapta şi văd patru domni şi o domniţă cu ţigările fumegânde, spunându-şi bancuri. Aha! Deci aşa stă treaba. Probabil şoferul de taxi ştie mai bine să acorde primul ajutor, mă gândesc, dacă oamenii au apelat la el în loc să sune la ambulanţă. Hărmălaie. Din spatele unor copaci se năpustesc asupra unui doctor nouă rromi ţipând şi turuind. Maşinile de intervenţie pleacă una câte una, coada de la fişier creşte, iar eu mă aşez pe bordură gândindu-mă la patul meu de acasă. Altă sirenă. Ridic privirea dar, nu zăresc nimic. Mă uit din nou şi în faţa ochilor răsare maşina poliţiei. O seara la Urgenţă nu înseamnă doar probleme de sănătate. Trei tineri coboară cu privirile plecate. Cu siguranţă sunt membrii vreunei găşti, care tocmai s-au dat cap în cap pe vreo străduţă lăturalnică. Urmează să apară maşina pompierilor şi seara va deveni completă. Destul. Îmi întorc spatele spitalului şi pornesc spre casă. Pe o stradă mai întunecată un pompier trage grăbit de un furtun în timp ce alţii doi coboară scara. Asta da noapte, îmi zic în gând. Am făcut o vizită rapidă prin viaţa oamenilor. Mai vreau!

sâmbătă, 2 august 2008

Istorie pe şine

Urc în primul tramvai care îmi apare în cale. În timp ce mă apropii de centrul oraşului am impresia că tramvaiul este tras de cai, exact ca în anul 1867. Prima staţie- Piaţa Maria; Este 16 decembrie 1989, în faţa parohiei din acest loc un număr mic de cetăţeni şi enoriaşi pornesc un protest ca răspuns la încercarea Guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Izbucnesc încăierări, mulţimea de oameni creşte treptat şi pleacă într-un marş de protest pe străzile Timişoarei. Începe revoluţia. Lumea se înghesuie, tramvaiul porneşte continuându-şi cursul şi eu rămân cu privirea aţintită pe geamul prăfuit. Imediat după primul colţ se iveşte statuia Sfintei Maria. Vizualizez cu ochii minţii scaunul de fier înroşit pe care s-a stins Gheorghe Doja. Da, ştiu! Tradiţia spune că în locul acesta a fost doar martirizat. Cobor din tramvai şi urc în altul. Pe măsură ce înaintez spre ,,inima furnicarului” trec de la o treaptă de istorie la alta. După câteva minute lungi, ajung la Catedrala Mitropolitană. Pe scările acesteia zăresc grupuri de oameni împingându-se, încercând să se ascundă de ploaia de gloanţe ce cade asupra lor. Forţele de securitate încearcă să calmeze populaţia... împuşcând-o. În spatele meu, ca într-un tablou prăfuit din 1920 arde Opera Română.Un fior rece îmi străbate fulgerător şira spinării. Încep să cred că imaginile fac parte dintr-o scenă de film. Clipesc de câteva ori şi totul revine la normal. Nu se întâmplă nimic. Sunt doar file dintr-o carte de istorie.

vineri, 1 august 2008

E roşie. E mare. E mătăsoasă. O vrei. Te vrea. E a ta.

În timp ce unii visează cu ochii larg deschişi la covoraşul magic al lui Alladin, alţii, mai săraci din fire, se mulţumesc cu micuţa pată de culoare roşie pe care sunt nevoiţi să o poarte după ei mult prea des. Că, deh...! La urma urmei chiar merită! Vorba Biencuţei, e roşie, e mare, e mătăsoasă, o vrei, te vrea, e a ta. Deja îmi imaginez, şi văd prin ochii voştri minunea ce vi se afişează în faţă. Ooo, sărăcuţii de voi.  E ceva mult mai mult de atât. O vezi şi îţi întinzi mâinile după ea, exact ca un copil prost crescut care  tânjeşte după un pumn de bomboane, sau o "junk"ărie mai specială, abia ieşită pe piaţă. Şi totuşi, să fim puţin realişti, e maaaareeee....dar tu o vrei şi te zbaţi pentru ea. E atât de roşie că îţi ia privirea şi ţi-o ascunde printre  firele ei minuscule de puf. O atingi şi ştii că doar pe tine te doreşte,chiar foarte  mult, altfel nu ar mai sta aşa îndrăzneţ, în aceeaşi poziţie, pregătită să o mângâi. În sfârşit, după certuri interminabile cu mama sau tata, gen : "Nu e de tine, nu o vreau în casă" sau "Fetiţo, bagă-ţi minţile în cap", o duci la tine în cameră. Ah! E atât de frumoasă. Îţi zâmbeşte. Îi  zâmbeşti. Îi zâmbeşti şi apoi te cufunzi în ea, fără remuşări. Până şi părinţii tăi încep să o iubească. E unică. Ea e singura alături de care, îţi poţi petrece zilele prin parc. E singura alături de care oamenii sunt dornici să te fotografieze. E singura care îndură vântul şi ploaia numai pentru tine. Te urmează ca un căţeluş în lesă, dacă are 8 mâini lipite de ea, dornice să o ridice cât mai sus să o vadă lumea. Cred şi eu. E alintată. Ah! Ce vis frumos.  E roşie. E mare. E mătăsoasă. O vreau. Mă vrea. E a mea....Canapeaua mea....