vineri, 22 iunie 2012

Între raţiune şi afectivitate




Am aşteptat vara asta ca în romanele lui Martin, zeci de luni, scârbită de frigul scurs din sufletele celorlalţi şi de răceala stoarsă din inimile lor îngheţate. Straşnică aşteptare! Şi-am ştiut că e vara în care urma să-l revăd pe Călin, aşa cum am ştiut că mă va goni din aşternuturile lui pentru a nu ştiu câta oară, şi că eu am să plâng la nesfârşit şi lame înroşite-n cărbuni îmi vor străbate pieptul. Nu aş fi putut reacţiona raţional nici dacă „Paznicii”, din romanul lui Zamiatin, m-ar fi vârât în „Maşina Binefăcătorului” ş-apoi sub „Clopot” căci sufletul, numit boală în opera lui, răzbate cumva peste raţiune şi tumultul de trăiri adunate în mine, de-a lungul vremii, nu se pot şterge aşa, cu una, cu două. Partea asta, a gânditului logic răpus de simţăminte, am întâlnit-o şi în „Solaris”, şi într-o altă ecranizare despre androizi ale căror capete erau umplute cu amintirile altcuiva şi care, dezvoltându-şi propriile sentimente, îşi doreau cu ardoare să li se prelungească termenul de viaţă. Ei, dar tema aceasta a fost abordată, însă, în multe alte opere, atât literare, cât şi cinematografice şi cu siguranţă se baza, într-o oare care măsură pe un suport real. De aceea, m-am întrebat de nenumărate ori: dacă oamenii, obsedaţi fiind de controlul fiecărui detaliu din viaţa lor, îşi pot imagina astfel de situaţii, în care gândirea logică e calcată în picioare de sentimente, de ce nu exista o astfel de conjunctură şi în cazul nostru?! Eu mă lăsam purtată de colo-colo în vârtejul ăsta afectiv şi el îmi trântea câte o filozofie de-mi scutura întreaga existenţă.
L-am auzit de foarte multe ori, chemându-mă, dar teama unui nou rămas bun mi-a oprit, de fiecare dată, paşii în faţa uşii de lemn şi tremurul violent de odinioară mi s-a încolăcit pe sub piele, pe ţesuturi, forţându-mă să mă ascund, ruşinată, în salteaua găurită a patului. Nu ştiu cum se face că, mai târziu, m-am trezit alergând ca un copil fericit pe scările din clădirea lui şi am ajuns să dau buzna peste el, exultând, cu zâmbetu-mi întins pe toată faţa şi cu inima-mi neînblânzită sărindu-mi sălbatică printre coaste. L-am găsit stând la măsuţa din bucătărie cu scrumiera în faţă, împresurat de cerculeţe subţiri de fum. Ochii lui m-au măsurat din cap până în picioare, bănuitor, şi abia pe urmă mi-au aprobat starea euforică.
L-am privit, atentă, preţ de câteva secunde realizând că nu zăresc nimic dincolo de pupilele lui colorate. În mintea mea eram un savant renumit şi înţelegeam mecanismul după care funcţiona Călin, căci el, nefericitul, era o maşinărie. Da, da, o maşinărie cu şasiuri, arcuri, şuruburi, piuliţe şi şaibe de toate formele şi mărimile! De fapt, în mintea mea, el era orice altceva decât om. Prindea altă înfăţişare mereu şi întotdeauna punea raţiunea pe primul plan.
Tare mi-ar fi plăcut să mă înţeleagă! Procesul acesta, de pricepere, însă, începea pe neaşteptate, şi era constituit din mai multe etape, ca într-un experiment, unul care eşua de fiecare dată. El îmi punea diverse întrebări, strecurate printre lungile lui discursuri, în timpul cărora îşi flutura braţele frenetic, şi eu tăceam, cu răspunsurile înfipte în vârful limbii. Ce drăcie! Privindu-l mi-am dat seama că devenise atât de singur încât se leaga de orice urmă de gândire logică pentru a nu-şi lăsa descoperită slăbiciunea.
L-aş fi pălit în moalele capului, chiar acolo în mijlocul bucătăriei cu pereţi galbeni, înecaţi în fum de tutun, dacă aş fi avut siguranţa că în urma loviturii s-ar fi trezit ceva în el, orice, un sentiment amabil, nu cel de răzvrătire, nu cel de repulsie pe care îl gustasem în repetate rânduri. Am rupt de pe buzele lui, de prea multe ori, replica asta nelalocul ei : „Lua-v-ar dracu pe toate!”, şi am tăcut deşi aş fi putut să-l întreb ce vină am eu că el mă respingea, de fiecare dată, căutând ceva mai mult decât frumuseţea din interiorul meu şi al tuturor femeilor care trecuseră prin patul lui.
Ţintuindu-l cu privirea, mi-am amintit o sumedenie de momente simple şi frumoase petrecute alături de el, în fortăreaţa lui tăcută. I-aş fi răcnit în faţă tot ce îmi trecea prin cap dacă nu m-ar fi oprit golurile din stomac şi durerea ce-mi străbătea toracele. Nu aş fi putut să-l rănesc deşi, o făceam involuntar, pare-se. Dragul de el!
Studiindu-l îndeaproape am descoperit că nu eram capabilă să trezesc ceva în el, nu eram capabilă să întorc timpul şi să-i arăt cât de frumoşi am fost amândoi, chirciţi între marginile căzii lui, povestind lucruri simple. Cât de frumos a fost el sub loviturile pernelor grele, pe care mi le fluturam deasupra capului, ca săbiile unui Jedi, în timp ce dintre dinţii mei ţâşneau râsete încercând să nu dărâm nimic în jurul meu. Cât de frumoasă am fost eu, în zorii fragezi ai dimineţii, pitită în scaunul din spatele lui, cu lacrimi întinse ca râmele, pe obrajii daţi cu fard, în timp ce el îmi cânta Albatross-ul celor de la Fleetwood Mac. Nu i-aş fi putut explica cu prea multe cuvinte ce însemnătate aveau pentru mine sunetele acelea, şi cum, prinsă în vâltoarea lor mă lepădam de toate regretele şi gândurile dezolante care mă stăpâneau de o vreme.
Habar nu avea cât de plăcut era privirii mele felul în care dormea, cu palmele unite, prinse în cleştele format de genunchii lui albi ca laptele, pentru că eu, în stângăcia mea, îi tulburam dimineţile cu prea multă sporovăială şi îl făceam să-şi piardă cumpătul, îndepărtându-l de cele pe care le simţeam înăuntrul meu. Mi-aş mai fi întins oasele alături de el chiar dacă în toiul nopţii mi-ar fi înfipt, din nou, unghiile în abdomen şi ar fi strâns cu putere, murmurând cuvinte de neînţeles. Le-aş fi făcut pe toate încă o dată şi încă o dată, la nesfârşit, dacă aş fi ştiut că e capabil de a respinge, chiar şi pentru câteva clipe, ideea unei vieţi bazată doar pe raţionament. De unde atâta furie? De unde atâta forţă destinată stopării oricărei urme de afecţiune care răzbătea cu greu printre toate principiile lui, căţărându-se ca o iederă pe scheletul ascuns de trupul lui uscaţiv?!
I le-aş fi spus pe toate, dar m-am muşcat de limbă, şi-am luat-o la fugă, înapoi pe scări, pe trotuarul plin de gropi, coji de seminţe şi chiştoace de ţigări, grăbindu-mă ruşinată, spre patul meu pustiu cu saltea găurită.

4 comentarii:

Sergiu spunea...

Foarte placut impresionat. Kikilescu, am crezut mai putin despre tine, spre rusinea mea.

Anonim spunea...

superb.m-ai lasat fara cuvinte. pentru ce ziar lucrezi? o astfel de artista ar trebui remarcata

Alex spunea...

Papa S. :">. Puţin, huh? Na, mă bucur că am reuşit să impresionez puţin, acolo...

Artistă? Nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la mine ca la o artistă. Asta simt, asta fac şi atât. Nu lucrez la nicio publicaţie.
P.S.: Vă puteţi semna dacă nu aveţi cont pe Blogger? Aş vrea să ştiu cu cine stau de vorbă. Mulţumesc.

catograur spunea...

Mașinăria deconstruiește

Sărmanul Călin este ca un nepoțel cu foarte multe bunici și mătuși și o prăjitură la capătul coridorului. Trebuie umezit, pupăcit, bucălat, smotocit, bălit, răsbălit ..și în final își primește binemeritata răsplată. Sărmanul Călin, personajul unui pasaj atât de liric, de sentimental din lungul și întortocheatul lui drum, trebuie să aștepte cuminte la rând, până ce creatoarea lui ne invită să-i cunoaștem ultimele ei lecturi, în stil de recenzie literară. Gata, v-am dat gata? Să trecem acum la sentimentalisme. În lumea bunicilor bălitoare, unde diminețile sunt fragezi, unde genunchii sunt albi ca laptele, unde lamele de cărbuni străbat pieptul, unde "-mi" nu lipsește pentru și mai mult efect, pentru că a spune zâmbetul întins și inima neîmblânzită (doar bypass-ul îmblânzește inima) e prea prozaic. Și ca scurgerea nețărmurită de efuziuni să transceadă literatura, în reclamă, amintirile trebuiesc a fi ajustate, cât să se potrivească unui scenariu dinainte închipuit dar - din nefericire, sărmanul Călin - nepetrecut. Că pereții nu-s chiar galbeni de fum, sau pernele nu-s chiar grele... asta-i licență poetică, treacă meargă, dar să inventezi situații și reacții atunci când materialul real, existent, e suficient de bun încât să nu-l coși cu ață albă, asta e altă treabă. Sărmanul Călin, mașinărie rece, bazată strict pe raționament, cum mai reușea el să-i lepede toată vâltoarea de regrete cu cântecele lui. De neînțeles acest Călin, că ba-i lin, ba nu-i lin, ci dur, semeț și rece, ca o piatră din Bucegi. Biet personaj în căutarea unui autor adevărat... Firește, Pirandello nu urmărea prin mijloace postmoderne discreditarea relației autor-personaj, ca nefiind esențială în noua ord... scuzați, fără recenzii.

Pe vremea când Călin nu știa ce înseamnă coada vacii, rotițele sale erau învârtite din toate părțile de tumultul artistic al micii Viene. Se putea ca vântul să fi fost uscat și rotițele să fi rămas neunse, în contrast cu degetele ce înșiră dulcegării, care au înțeles că laptele și mierea zeilor tot de la ugerul bârlădenic vine.