sâmbătă, 17 iulie 2010

Time is all I own



Aburii de alcool s-au ridicat tot mai sus plutind leneşi pe tavan. Ne lăsaserăm de băut. Acum făceam o excepţie. Una neînsemnată. Hamei, vodkă şi suc de portocale peste tot. Pe colţul mesei zăcea o scrumieră ciobită îndesată cu mucuri pe jumătate stinse. Lumea se agita fericită în jurul nostru. Mi-aş fi dorit să mă pot mişca să-l strâng de mână. Era mult prea tăcut, ori prea distras de râsetele şi cuvintele celorlaţi. Se învârteau cu toţii subordonaţi alcoolului, ca într-un carusel. Călin stătea în mijlocul lor şi zâmbea. Ochii lui ţintuiseră bătătura din fire înnodate a covorului. Zâmbea. Dar cui?

Un pahar s-a răsturnat şi mi-a înecat vârfurile degetelor în vodkă rece. M-am ridicat cuprinsă de ameţeală. Ştiam încotro vroiam s-o apuc, dar ştiam că nu vroiam să ajung acolo singură. Într-un final mi-am rezemat spatele de betonul rece al balconului. Deasupra mea se învârtea lent cerul. Uşa balconului s-a închis în urma mea şi vocile au dispărut înghiţite fiind de muzică. Fiecare sunet care ajungea la urechile mele se scurgea de pe corzile unei chitări bătrâne. M-am gândit că ar fi frumos să număr petele de lumină care se jucau pe retina mea. Una câte una. Prea multe, miliarde chiar, şi prea îndepărtate. Mi-am dorit preţ de o clipă să închid ochii şi să mă trezesc peste câţiva ani, cu mintea limpede şi cu toate gândurile şterse. Vise.

    • Ce faci aici?

Nu auzisem uşa balconului deschizându-se. Nu mai auzeam nimic. Cerul mă absorbise cu totul. Aveam senzaţia că pe gresia rece a rămas doar umbra mea. Am crezut chiar că e o greşeală şi aud voci. Întrebarea s-a repetat, pe acelaşi ton calm.

    • Ce faci aici?

    • Ascult noaptea.

    • De una singură?

    • O înţeleg mai bine aşa.

Aceaşi palmă, care îmi acoperise trupul de atâtea ori, s-a lipit de umărul meu. M-am trezit sufocată într-o îmbrăţişare puternică. Toate sunetele au amuţit. A urmat un monolog, nu al meu, desigur. Nu-mi doream să-l mai aud. Era acelaşi de prea mult timp. Unul înregistrat pe o bandă de magnetofon care nu se vroia şters. Nu mă săturasem de el, dar obosisem să-l ascult şi să-i caut ascunzişurile, să-i dezleg enigmele.

    • Ştiu, sunt simplu. Văd totul cu aceeaşi ochi şi nu mă chinui să înţeleg esenţa lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Le iau aşa cum le primesc. Probabil că o să pot cândva să fac ceea ce aştepţi tu, dar nu acum. Am nevoie de timp. Prea mult timp. Poate că o să fie prea târziu. Realizez asta, dar timpul le rezolvă pe toate. Tu, poate că vei rămâne la fel. Vei rămâne de fapt, ştiu sigur. E singurul lucru pe care-l pot susţine cu tărie, dar nu garantez că mă vei mai accepta atunci.

Câteva clipe şi-a fixat privirea pe faţa mea. Aş fi vrut să-i pot spune ceva. În adâncul meu ştiam că avea dreptate. Îmi era prea frică să recunosc. Fuga nu-i o rezolvare. Nu am găsit-o niciodată potrivită în niciun fel de situaţie. Aici însă se potrivea ca o mănuşă. Ştiam însă că dacă i-aş retezat discursul cu replica ce mă muşca violent de limbă Călin s-ar fi stins. Nu tot deodată, dar încet, bucată cu bucată. Îl cunoşteam prea bine. O dâră de sentiment lăsasem în el. Nu era de piatră. Era chiar prea plin de sentimente. Prea plin şi prea dezorientat, prea derutat ca să poată să şi le exprime. Tăcerea s-a rupt în momentul în care ochii lui mi i-a descoperit pe ai mei în bezna nopţii.

    • Mă întreb ce o să faci atunci. Ştiu şi asta. O să mă goneşti. Ar fi corect.

Mi-am dorit în momentul ăla să-i înăbuş cuvintele abia desprinse de pe cele două bucăţi proeminente şi cărnoase ce-i mărgineau gura, cu buzele mele. Mi-am întors faţa spre el. Era la mai puţin de cinci centimetri de mine. Lumina proaspăt aprinsă de la geamul de vis-a-vis i-a scânteiat în privire. M-am oprit. Prea multe minciuni.

    • Întotdeauna vei fi Călinul meu, doar al meu şi n-am să-ţi spun în cel mai grosonal mod să dispari. Asta niciodată. Într-adevăr am obosit. Şi oboseala asta mă macină. Îmi roade oasele cu nişte dinţi imenşi şi ascuţiţi de oţel. Îmi sfârtecă pielea şi-mi smulge carnea din trup. Înăuntru e gol deja. S-a făcut linişte.

Călin s-a ridicat agitat şi şi-a sprijinit mâinile de balustrada rece. Nu a mai spus nimic. Nici atunci şi nici când s-a întors pentru ultima oară să mă îmbrăţişeze. Braţele mele s-au încolăcit impulsiv în jurul piciorului său. Mi-am lăsat capul să-i cadă pe pulpă. S-a sfârşit repede. El şi-a şters lacrimile ce îi inundaseră piciorul cu părul meu şi-a plecat. Eu am aşteptat soarele să mă ardă. Ne-a mistuit totuşi pe amândoi. Pe mine pentru că m-a golit de puteri şi de sentimente şi pe el pentru că l-a şters din viaţa mea şi a încetat să mai fie Călinul meu.


marți, 13 iulie 2010

Mult prea târziu