vineri, 30 ianuarie 2009

Incompetenţă sau nepăsare?

Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte să mă înscriu la jurnalism, de ce vreau totuşi aici, probabil răspundeam la fel ca până astăzi. Îmi place să scriu, de aceea mi-am dorit să cunosc cât mai multe proceduri prin care să-mi transform scriitura în scriitura adevărată. Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi împiedica pe parcursul acestor ani de facultate de oamenii incapabili să facă ACEL LUCRU pentru care sunt plătiţi, m-aş fi sucit la 360° şi aş fi ales cu siguranţă un alt domeniu pe care să-l studiez. Un domeniu în care să activez pe urmă cu drag, nu unul în care să-mi fie lehamite numai să mă ridic din pat şi să mă gândesc ce slujbă de rahat am. Poate că e bine că am ajuns aici, pentru că am descoperit de ce sunt capabilă şi de ce nu sunt. Aşadar ...RUŞINE! Ruşine pentru cei care au uitat de ce se află în faţa unui amfiteatru plin de studenţi.

Timpul cere timp

97 de minute sunt necesare vizionării celui de-al 13-lea film al lui Kim Ki-Duk, „Time” (Shi gan). Filmat atât în Japonia cât şi în Coreea de Sud, filmul depăşeşte cu mult producţiile hollywoodiene - cu personaje eroice şi efecte speciale de duzină. Kim Ki-Duk iese din tiparul cu care a obişnuit lumea şi renunţă la muţenia prezentă în majoritatea filmelor sale, pentru a atrage atenţia asupra unei societăţi în care nimeni nu este ceea ce pare. Producţia debutează cu secvenţe care înfăţişează o femeie în timpul unei operaţii de chirurgie plastică – fenomen întâlnit frecvent în rândul tinerilor din Coreea de Sud. În povestea acestei ecranizări timpul este cel care poartă vina, de fapt, şi nu membrii societăţii care ar renunţa la ceea ce reprezintă ei, pentru a deveni frumoşi. Nicidecum nu vorbim despre un film care plasează frumuseţea în mijlocul tuturor problemelor din jur, transformând-o într-o obsesie a societăţii – o societate populată de eroi narcisişti – ci despre o ecranizare care afişează realitatea uneori ciudată şi de cele mai multe ori crudă în care operaţiile estetice au devenit o activitate obişnuită. Personajele principale Ji-woo (Jung-woo Ha) şi She hee înainte de operaţie (Ji-Yeon Park) sunt un cuplu asupra căruia timpul îşi pune amprenta, timp care o afectează mai mult pe Seh hee decât pe partenerul ei de viaţă. Orice discuţie dintre cei doi oscilează între isterie şi disperare, transpuse de regizor prin violenţă fizică şi verbală. Orice activitate săvârşită de cei doi se încheie cu o criză de gelozie. Astfel, orbită de gelozie şi de teamă tânăra dispare şi se operează, nu pentru a fi mai frumoasă, ci pentru a avea o faţă diferită, în speranţa că iubitul ei, Ji-woo, nu se va plictisi de ea. Întreaga acţiune se derulează în două locaţii, marele oraş, Seul, şi muzeul în aer liber de la Baemigumi, de pe insula Mo, unde sculpturile expuse reprezintă diferite ipostaze împietrite ale sentimentelor umane. Personajele lui Kim Ki-Duk îşi duc existenţa în jurul aceloraşi locuri (cafeneaua unde începe totul, parcul cu sculpturi, sala de operaţii şi interioarele neutre) pentru simplul motiv că sunt în căutarea acelui sentiment de familiaritate. Începutul şi sfârşitul dau culoare întregii pelicule pentru că regizorul introduce ca şi în alte producţii ale sale, circularitatea. Astfel, filmul începe şi se încheie cu Seh hee care se ciocneşte de ea însăşi după două operaţii estetice. Scena aceasta dă naştere mai multor ipoteze. Ciocnirea este pe deoparte simbolică şi subliniază ceea ce va urma în viaţa tinerei, iar pe de altă parte sugereză faptul că substanţa filmului este dată de mintea bolnavă a fetei, boală care nu poate fi vindecată modificând exteriorul. Premiată la trei festivaluri de film (Chicago International Film Festival, Fantasporto şi Sitgets – Catalonian International Film Festival) pelicula Time” este una care vorbeşte de la sine despre o situaţie căreia doar oamenii îi pot pune capăt.

duminică, 18 ianuarie 2009

Pentru...


Unii dintre noi mor fără să încerce nimic din ceea ce le-ar putea schimba viaţa. Alţii trăiesc fără să le pese că poate mâine sau peste câteva secunde s-ar şterge de pe pământ. Nu ştiu din ce categorie fac parte, nu ştiu nici dacă e corect să împart lumea în două. Aşa că, regret! Pentru fiecare rând pe care mi-aş fi dorit să-l pun pe hârtie şi nu am făcut-o pentru că am crezut că nu e prea dur pentru zilele astea. Pentru fiecare carte pe care mi-aş fi dorit să o citesc, dar nu am ajuns să o fac de frică să nu mă dezamăgească în final. Pentru fiecare melodie, pe care am catalogat-o înainte să o ascult, sau să o simt. Pentru fiecare desen pe care am vrut să-l creez, dar nu am avut tăria să cred că s-ar putea să fie totuşi bun. Pentru fiecare cuvânt pe care l-am spus, fără să realizez că rănesc. Pentru fiecare moment în care am crezut că sunt slabă. Pentru fiecare persoană pe care am făcut-o să plângă. Pentru fiecare secundă în care m-am gândit numai la mine. Pentru fiecare loc în care am spus că merg şi l-am ocolit de teamă să nu mă prindă şi să mă farmece. Pentru fiecare moment în care am uitat să trăiesc sau să visez. Pentru cei care nu preţuiesc secundele care trec şi care urmează. Pentru...

...pentru fiecare secundă în care viaţa mi-a demonstrat că e în regulă şi apoi s-a răzgândit! Rest in peace :((!

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Amintiri de pe prispă

Ionuţ călărea oaia murdară din faţa porţii, încălţat în cizmuliţele roşii de gumă, care fuseseră cândva ale mamei ori ale unei mătuşi. Eu chicoteam de pe prispa casei de chirpici. Aveam picioarele pline de vânătăi şi zgârieturi. Cu toate acestea mi le lungeam prin iarba moale, plină de pene şi găinaţ, prefăcându-mă că dorm. Pisica, de data asta alta, se plimba pe gardul înalt şi bătrân din faţa mea, printre frunzele şi boabele verzi din viţa de vie. Era linişte şi cald. Zilele acelea uitasem de dud, uitasem de livadă şi de nopţiile lungi petrecute în mijlocul curţii. Cu toţii uitaserăm. Apoi venea ploaia şi spăla tot, spăla păcatele noastre de copii, prispa, livada şi dudul de lângă fântână. Ploua încet şi mult şi noi ne înghesuiam sub acoperişul casei, în cerdac, chicotind şi hilizindu-ne. Eram uzi şi îngheţaţi. Zâmbeam. Oricum nimic nu ţinea mult, nici măcar ploaia. Soarele mijea de după nori iar noi lepădam încălţările pe prispa uda şi ne luam la întrecere prin iarbă, fără să ne gândim că în anii ce urmau nu aveam să ne mai întâlnim cu nimic din ce trăisem. Prispa neagră, cerdacul vişiniu, mirosul tăbâicilor, zestrea mătuşilor, soba, culcuşul ei cald, au rămas acolo, dar fără noi. Mamaia s-a prăpădit, noi am crescut şi am rămas doar cu amintirea zilelor copilăriei noastre. Te-ntoarce tu timp...şi-mi dă fericirea înapoi!


tăbâică- sac mic pentru făină
cerdac- pridvor, verandă