miercuri, 27 iunie 2012

La foc mocnit

Totul te fascina. Primeai energia din jur cu brațele deschise, lacom, ai digerat-o ca o felină și-apoi ai zâmbit tăcut. Luna ți-a zâmbit înapoi, puțin mai ștearsă și mai epuizată, ruptă pe din două. Cealaltă jumătate a ei zăcea, acum, în tine. Te-ai lovit cu degetele în piept și mi-ai spus că o simți peste tot, că lumina ei arde în tine mai rău decât pucioasa iadului, că ai împărți-o cu mine dar e prea târziu. Nu era nevoie. Avea să renască a doua noapte la fel de caldă și de inocentă, mai puternică și mai frumoasă asemeni păsării Phoenix.
Renăscuse, deja, prin tine, cu toate că tu credeai că ea e ireală. Îmi spuneai că ea nu e aici dar că, totuși, e aici, oarecum. I-am văzut flacăra în ochii tăi, o flacără colorată cu aripi verzi ca frunzele copacilor din jur, cu nuanțe albastre ca petecele dintre nori și esență mov stoarsă din brândușele proaspăt crescute pe un petec de pământ, undeva între munți.
Nici Prometeu nu ar fi fost în stare să fure focul din ochii tăi. Bolovanul imens pe care-l purta în spate s-a strămutat în pieptul tău și tu l-ai lăsat să cadă și să spulbere făptura înnaripată ce aștepta avidă să te devoreze. Trupul lui Icar s-a zdrobit, şi el, de irisul tău și aripile lui s-au topit sub flacăra păsării Phoenix. Nici măcar pasiunea lui nestavilită pentru zbor nu ar fi putut întrece frumusețea aripilor ce-au renăscut în adâncul ochilor tăi. Erai puternic şi-ţi simţeam şi eu puterea. Mă mângâia pe creştet cu ghearele-i de foc.
Și vântul era cu noi. L-ai lăsat să mă îmbrățișeze cu toată forța lui. Ne-am aruncat împreună, doar eu și vântul într-un dans latent. M-ai privit printre văpăile din ochii tăi și nu m-ai înțeles. Tu mă vedeai arzând. Aripi de foc mi-au străpuns ţesuturile. Erau lungi și frumoase și ardeau zgomotos topindu-mi pielea din jurul omoplaților. Ți-am simțit gelozia în vârfurile degetelor de la picioare. Se cățăra furioasă pe gambele mele mușcând însetată din carnea mea fragedă. Dragul meu Călin, de ce erai gelos? Aveai și tu aripile tale. Nu puteam împărți chiar totul.

marți, 26 iunie 2012

Kya the Cyborg

                            With and without  "life" in her green eyes.

luni, 25 iunie 2012

Dezumanizare


 Lumea în care trăiești tu e specială, dar e specială doar în ochii tăi. Fețele oamenilor din jur scuipă ură. Nu vezi? Culoarea de pe obrajii lor e gri și pe zi ce trece se transformă în negru. De ce refuzi să vezi asta? Cu ce ești tu mai special decât restul? Tu nu observi că toți poartă o mască? O porți și tu.
În spatele ochilor tăi nu se ascund nuanțe colorate. Până și tu vezi lumea în alb și negru. Mai mult negru. Te scalzi într-o mare de senzații toate la fel. E ca și atunci când ți-ai dori să te arunci cu brațele deschise spre orizonturi noi și te izbești ca un prost de zidul pe care, tu singur, l-ai ridicat în jurul tău. L-ai clădit atât de bine că atunci când va veni vremea să cadă, trupul și mintea ta vor fi prea ostenite ca să mai facă ceva. Vreau o reacție de la tine. Una umană. Vreau să torni în jurul meu valorile care îți ghidează viața. Îngroapă-mă în filozofiile tale. Aș gusta din fiecare dacă mi-ai oferi lingurița potrivită.
M-ai ridicat în slăvi, mi-ai spus că după norii ăia albi e raiul, doar că ai uitat să mă atenționezi că aripile pe care mi le-ai dăruit sunt ciuntite. Te-aş aplauda dacă nu aş avea palmele retezate şi te-aş lăuda dacă limba mea nu ar fi crestată. Fierbem la foc mocnit. Ţi-e teamă să nu cazi şi tu în oala asta încinsă în care ne ciocnim unii de alţii ca nişte legume. Crezi că braţele lor te poartă spre viaţa eternă? Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele celorlalţi.
Oricât vei încerca să mă găseşti nu vei reuşi căci trupul meu va fi sfrijit şi mutilat şi alte trupuri distorsionate mă vor acoperi cu putreziciunea lor. Ne scăldăm în propria noastră lăcomie, rănim cu zâmbetul pe buze convinşi fiind că ceea ce facem e moral şi corect. Nu am fost pură, orbule! Nicicare nu am fost. Nici la început şi nici acum când căutăm ca lunaticii mântuirea. Iadu-i pe pământ şi pământul ne cheamă la el.
Tot aici ai să cazi, dar nu am să îţi pot auzi ţipetele. Urechile-mi vor fi astupate deja cu ţipetele tuturor. Dacă nu ne-am roade oasele unul altuia poate că viaţa ar mai avea o urmă de esenţă. Ăsta nu-i pesimism, se numeşte trezire. Trezeşte-te şi tu! Dă cu capul de zidul din jurul tău până ce şiroaiele de sânge din fruntea ta vor fi albe ca laptele şi întregul tău corp va pulsa de fericire. E atât de uşor! Într-adevăr, ai nevoie de timp; de timpul altora, căci al tău s-a scurs de mult. Acele ceasului pe care-l porţi în tine s-au oprit de mult. S-au ros ca şi colţurile inimii tale. Călin, scumpule, eşti un ciung prins într-un corp de manechin!

vineri, 22 iunie 2012

Între raţiune şi afectivitate




Am aşteptat vara asta ca în romanele lui Martin, zeci de luni, scârbită de frigul scurs din sufletele celorlalţi şi de răceala stoarsă din inimile lor îngheţate. Straşnică aşteptare! Şi-am ştiut că e vara în care urma să-l revăd pe Călin, aşa cum am ştiut că mă va goni din aşternuturile lui pentru a nu ştiu câta oară, şi că eu am să plâng la nesfârşit şi lame înroşite-n cărbuni îmi vor străbate pieptul. Nu aş fi putut reacţiona raţional nici dacă „Paznicii”, din romanul lui Zamiatin, m-ar fi vârât în „Maşina Binefăcătorului” ş-apoi sub „Clopot” căci sufletul, numit boală în opera lui, răzbate cumva peste raţiune şi tumultul de trăiri adunate în mine, de-a lungul vremii, nu se pot şterge aşa, cu una, cu două. Partea asta, a gânditului logic răpus de simţăminte, am întâlnit-o şi în „Solaris”, şi într-o altă ecranizare despre androizi ale căror capete erau umplute cu amintirile altcuiva şi care, dezvoltându-şi propriile sentimente, îşi doreau cu ardoare să li se prelungească termenul de viaţă. Ei, dar tema aceasta a fost abordată, însă, în multe alte opere, atât literare, cât şi cinematografice şi cu siguranţă se baza, într-o oare care măsură pe un suport real. De aceea, m-am întrebat de nenumărate ori: dacă oamenii, obsedaţi fiind de controlul fiecărui detaliu din viaţa lor, îşi pot imagina astfel de situaţii, în care gândirea logică e calcată în picioare de sentimente, de ce nu exista o astfel de conjunctură şi în cazul nostru?! Eu mă lăsam purtată de colo-colo în vârtejul ăsta afectiv şi el îmi trântea câte o filozofie de-mi scutura întreaga existenţă.
L-am auzit de foarte multe ori, chemându-mă, dar teama unui nou rămas bun mi-a oprit, de fiecare dată, paşii în faţa uşii de lemn şi tremurul violent de odinioară mi s-a încolăcit pe sub piele, pe ţesuturi, forţându-mă să mă ascund, ruşinată, în salteaua găurită a patului. Nu ştiu cum se face că, mai târziu, m-am trezit alergând ca un copil fericit pe scările din clădirea lui şi am ajuns să dau buzna peste el, exultând, cu zâmbetu-mi întins pe toată faţa şi cu inima-mi neînblânzită sărindu-mi sălbatică printre coaste. L-am găsit stând la măsuţa din bucătărie cu scrumiera în faţă, împresurat de cerculeţe subţiri de fum. Ochii lui m-au măsurat din cap până în picioare, bănuitor, şi abia pe urmă mi-au aprobat starea euforică.
L-am privit, atentă, preţ de câteva secunde realizând că nu zăresc nimic dincolo de pupilele lui colorate. În mintea mea eram un savant renumit şi înţelegeam mecanismul după care funcţiona Călin, căci el, nefericitul, era o maşinărie. Da, da, o maşinărie cu şasiuri, arcuri, şuruburi, piuliţe şi şaibe de toate formele şi mărimile! De fapt, în mintea mea, el era orice altceva decât om. Prindea altă înfăţişare mereu şi întotdeauna punea raţiunea pe primul plan.
Tare mi-ar fi plăcut să mă înţeleagă! Procesul acesta, de pricepere, însă, începea pe neaşteptate, şi era constituit din mai multe etape, ca într-un experiment, unul care eşua de fiecare dată. El îmi punea diverse întrebări, strecurate printre lungile lui discursuri, în timpul cărora îşi flutura braţele frenetic, şi eu tăceam, cu răspunsurile înfipte în vârful limbii. Ce drăcie! Privindu-l mi-am dat seama că devenise atât de singur încât se leaga de orice urmă de gândire logică pentru a nu-şi lăsa descoperită slăbiciunea.
L-aş fi pălit în moalele capului, chiar acolo în mijlocul bucătăriei cu pereţi galbeni, înecaţi în fum de tutun, dacă aş fi avut siguranţa că în urma loviturii s-ar fi trezit ceva în el, orice, un sentiment amabil, nu cel de răzvrătire, nu cel de repulsie pe care îl gustasem în repetate rânduri. Am rupt de pe buzele lui, de prea multe ori, replica asta nelalocul ei : „Lua-v-ar dracu pe toate!”, şi am tăcut deşi aş fi putut să-l întreb ce vină am eu că el mă respingea, de fiecare dată, căutând ceva mai mult decât frumuseţea din interiorul meu şi al tuturor femeilor care trecuseră prin patul lui.
Ţintuindu-l cu privirea, mi-am amintit o sumedenie de momente simple şi frumoase petrecute alături de el, în fortăreaţa lui tăcută. I-aş fi răcnit în faţă tot ce îmi trecea prin cap dacă nu m-ar fi oprit golurile din stomac şi durerea ce-mi străbătea toracele. Nu aş fi putut să-l rănesc deşi, o făceam involuntar, pare-se. Dragul de el!
Studiindu-l îndeaproape am descoperit că nu eram capabilă să trezesc ceva în el, nu eram capabilă să întorc timpul şi să-i arăt cât de frumoşi am fost amândoi, chirciţi între marginile căzii lui, povestind lucruri simple. Cât de frumos a fost el sub loviturile pernelor grele, pe care mi le fluturam deasupra capului, ca săbiile unui Jedi, în timp ce dintre dinţii mei ţâşneau râsete încercând să nu dărâm nimic în jurul meu. Cât de frumoasă am fost eu, în zorii fragezi ai dimineţii, pitită în scaunul din spatele lui, cu lacrimi întinse ca râmele, pe obrajii daţi cu fard, în timp ce el îmi cânta Albatross-ul celor de la Fleetwood Mac. Nu i-aş fi putut explica cu prea multe cuvinte ce însemnătate aveau pentru mine sunetele acelea, şi cum, prinsă în vâltoarea lor mă lepădam de toate regretele şi gândurile dezolante care mă stăpâneau de o vreme.
Habar nu avea cât de plăcut era privirii mele felul în care dormea, cu palmele unite, prinse în cleştele format de genunchii lui albi ca laptele, pentru că eu, în stângăcia mea, îi tulburam dimineţile cu prea multă sporovăială şi îl făceam să-şi piardă cumpătul, îndepărtându-l de cele pe care le simţeam înăuntrul meu. Mi-aş mai fi întins oasele alături de el chiar dacă în toiul nopţii mi-ar fi înfipt, din nou, unghiile în abdomen şi ar fi strâns cu putere, murmurând cuvinte de neînţeles. Le-aş fi făcut pe toate încă o dată şi încă o dată, la nesfârşit, dacă aş fi ştiut că e capabil de a respinge, chiar şi pentru câteva clipe, ideea unei vieţi bazată doar pe raţionament. De unde atâta furie? De unde atâta forţă destinată stopării oricărei urme de afecţiune care răzbătea cu greu printre toate principiile lui, căţărându-se ca o iederă pe scheletul ascuns de trupul lui uscaţiv?!
I le-aş fi spus pe toate, dar m-am muşcat de limbă, şi-am luat-o la fugă, înapoi pe scări, pe trotuarul plin de gropi, coji de seminţe şi chiştoace de ţigări, grăbindu-mă ruşinată, spre patul meu pustiu cu saltea găurită.