vineri, 5 decembrie 2008

Amintiri din dud


Frunzele dudului se mişcau când în stânga când în dreapta, acoperindu-mi faţa. Mă chinuiam să străbat cu privirea zarea, peste acoperişul roşu al casei de chirpici, şi să urmăresc ghemul gri de blană din ograda îndepărtată a unei mătuşi. Bocioc, câinele cu ochii albaştrii, alerga cât era ziua de lungă. Cel mai mult, însă, îi plăcea să se bălăcească în balta tulbure din faţa cuştii. Era frumos şi încâlcit.
Mă încânta să urmăresc toată forfota din jur, de aceea îmi alesesem cea din urmă creangă, chiar ultima, din vârful dudului. O vedeam adesea pe mamaia cum venea alene la fântână, ducând în mâna ei albă şi ridată găleata. Roata greoaie şi ruginită scârţâia zgomotos. După câteva secunde, braţul slăbit al bunicii răstruna apa rece scoasă din fântână în găleata ştirbită. Silueta subţirică se îndepărta, mai apoi, încet şi tăcut, mergând spre bucătăria din placaj scorojit. Undeva în dreapta, pe tăpcean, Tibilică se tăvălea şi necheza, rânjind cu dinţii lui galbeni şi lungi. Căldură mare. Pe părul lui maro se prelingea lent sudoarea. Chiar sub ochii mei, printre răsadurile de ardei şi roşii se lungea prisica, lingându-şi blana şi mieunând.Cât era ziulica de lungă mă plimbam prin livadă, îndesându-mi fructe în sân sau stăteam cocoţată printre ramurile dudului, ale cărui roade îmi displăceau. Seara, însă, mă dădeam pe lângă mamaia şi aşteptam să facă mămăliguţa. Iubeam ceaunul cu fundul negru, tuci, din care mâncam lapte cu mămăligă uscată; şi plita pe care bunica îmi făcea turtiţe; şi mirosul micuţei bucătării pe pereţii căreia erau atârnate linguri de lemn, oale de chişleac şi scoici.
Apoi mergeam în tinda îngustă în care mirosea a brânză proaspătă şi a vaselină. Stăteam cu spatele rezemat de tocul uşii verzi şi priveam cerul. Greierii îmi cântau la picioare şi eu stăteam. Stăteam şi mă rugam să nu se mai termine. La urmă adormeam pe vatra tare, strângând în braţe trupul firav al mamaiei şi repetând cu glasul meu subţire "mamaia mea, mamaia mea".
Dimineaţa o luam de la capăt. Mă cocoţam în dud şi îi regăseam pe toţi la locurile lor. Îl aveam pe Bocioc, pisica dintre răsaduri, pe mamaia cu găleata ştirbită, pe Tibi cu lucerna dintre dinţi, fructele din sân şi viaţa mea de copil.

duminică, 30 noiembrie 2008

Timişoara viciilor mele

Nopţi nedormite. Prima filă din romanul preferat. Paharul veşnic plin. Primul concert al trupei favorite. Inconfundabilul gust al ţigării. Buştenii din curtea facultăţii. Cheful de distracţie al noilor colegi. Fericire nedescrisă. Le amestec bine şi le savurez. Nu este un desert din cartea de bucate a mamei. Nu reprezintă nici cuprinsul cărţii preferate, nici programul de la teatru. E doar un deget de la mâna binevoitoare a Timişoarei. Meniul îndesat sub nasul meu de „noua mea casă”. Inspir. Expir. Trag aer în piept şi aleg. Am şapte zile la dispoziţie în fiecare săptămână. Patru săptămâni în fiecare lună. Doisprezece luni în fiecare an. În total, 1095 de zile. Trei ani de facultate, mai exact. Luni- Concert în Unirii. Marti- Hoinăreală prin librăriile din centru. Miercuri- Puţină facultate încheiată brusc de ieşirea prelungită cu colegii la o „nefiltrată”. Joi- Club, în meniu scrie seară studenţească. Vineri- Piesa de teatru „ Toţi în America”. Sâmbătă- Club, sesiunea a doua. Duminică- Nu mai am bani, stau acasă. Luni- Nu mai am bani, stau acasă. Marţi- Nu mai am bani, stau acasă. Miercuri- O sun pe mama, mint că am plătit taxa pentru bibliotecă, eventual că mi-am făcut abonament la firobus, la final mă angajez.Trag linie peste pătrăţele din calendar. A mai trecut o săptămână. Încă una. Încă una. Ieri am jucat biliard cu colegii din grupa 4. Azi am consumat ultima pagină din „Maestrul şi Margareta” şi am început să mi-o îndes în cutia craniană pe frumoasa „Lolita”. Mâine nu ştiu unde voi fi. Mai trag o line în calendar. Zâmbesc. 547 de zile din viaţa mea de studentă: 530 de zile în care am alergat după celelalte degete de la mâna Timişoarei şi 17 zile în care am rugat-o pe mama să îmi alimenteze contul. Au mai rămas 548 de zile. Toate ale mele. Luni- Îmi xeroxez cursurile. Marţi- Adorm în sala de lectură. Miercuri- Rezolv temele adunate de-o săptămână. Joi- Merg la sport. Vineri- Savurez din nou o bere cu colegii din grupa 4. Sâmbătă- Dorm. Duminică- Privesc în urmă şi simt. Sunt studentă. Nu am bani, dar sunt fericită. Nu dorm pe perna mamei, dar am un amfiteatru doar al meu. Nu mă mai trezeşte Lavinia, strigându-mă sub geam, dar mă sună Roxi, să mă întrebe de bibliografie. Am tot ce-mi trebuie, o gaşcă extraordinară, un sac de credite, un teanc de cursuri prăfuite, şi multe „vicii”. Luni- Număr pe degete timpul scurs şi timpul rămas. Nu-mi ajung 1095 de zile să mă satur. Marţi- Arunc vechiul calendar şi îmi imaginez că am încă pe-atâtea zile în faţă numai pentru mine. Sunt studentă. Şi ce dacă. Sunt fericită.

Publicat în Xpune, nr.4, 2008

joi, 27 noiembrie 2008

One happy...ME!


I`m a maniac, maniac on the floor...or not :)), nu sunt emotivă şi nu am nevoie de sugar. Nu am nevoie de nimic când îl am pe Marius, când am grupa 4, Prison Break, o Dobby micuţă şi superbă, chitara lui Daron, scrisul, un raft mereu cu alte cărţi, câteva cd`uri cu filme de calitate şi familia. So...Recunosc! Am plâns! Pentru că am avut o zi bună. Tnx Ludu!

marți, 25 noiembrie 2008

Dicţionar explicativ


Când e frig îmi îngheaţă buricele degetelor. Dacă bat din palme, inima imi pulsează mai alert. Când închid ochii se face linişte. Dacă plâng mi se usucă buzele. Când sunt obosită vorbesc mult. Dacă râd...păi dacă râd, îmi dispar cearcănele. Când mă concentrez mi se încreţeşte fruntea. Dacă sunt nervoasă clipesc continuu. Când visez ţin ochii deschişi. Dacă sunt supărată dorm.

vineri, 14 noiembrie 2008

Taine în stil gotic

Vrăjitoare, jokeri, vampiri, doctori, războinici, cavaleri şi prinţese. Nu sunt personaje rupte dintr-un film horror ci o întreagă paradă de tineri costumaţi, care au petrecut noaptea de Halloween în stil gotic. De ce gotic? Deoarece, Taine a creat o atmosferă potrivită pentru amurgul spiritelor; lumânări, bostani cu zâmbete fioroase, muzică potrivită cu decorul şi costume pe măsură.
Ora 23:00. Lume multă
, scaune puţine, fum, agitaţie. Prin mulţime un tânăr împarte bomboane noilor veniţi.
Ora 24:00. Apar vrăjitoarele. Atmosfera devine sumbră şi plăcut de înfricoşătoare.
Ora 1:00. Vampiriţele îşi flutură rochiile după ritmul melodiilor şi zîmbesc viclean.
Ora 2:00. Locaţia lasă impresia unui cavou cu personaje vii. Lumea dansează, la masa din spate, ospătarul duce al şaselea rând de bere. Din capătul barului lumânările încep să se stingă una câte una.
Ora 3:00. Petrecerea se apropie de sfârşit.
Ora 4:00. Vrăjitoarele încalecă
pe mături. Vampirii îşi ascund colţii sub pelerinele elegante. Întregul alai costumat se risipeşte printre urmele fine de fum. În urma lui, mesele au rămas goale, localul tăcut, şi încă un an de zile distanţă până la următorul Halloween.


Publicat în primul număr al revistei StudVest, nov. 2008

miercuri, 5 noiembrie 2008

Conferinţa păcii

Da, o conferinţă a păcii exprimată în termeni sexuali. O conferinţă menită să ne satisfacă gândurile. O conferinţă susţinută de o mână de studenţi şi nu de un alai de personalităţi. Care a fost scopul conferinţei? Nu altul, decât un top cu ce mai râvniţi studenţi din an, atunci când gândul se aruncă la un one night-stand . Că, deh! Vorba aia...suntem şi noi oameni, avem sentimente, avem trăiri, avem colegi care ne inţeleg, şi nu în ultimul rând avem prieteni. Probabil nu suntem singurii care am discutat aşa ceva. Şi ce dacă...noi suntem singurii care avem un Iuly, singurii care avem un Cristi, singurii care avem un Ludu, o Bianca, o Roxy, un Gabi, o Alina, o Andreea, o Ancuţa, o Diana, o Alexandra, o Klaudia şi un Dragoş. Şi bineînţeles, deţinem libertatea de exprimare...Iată şi clasamentul:
1. Ludu
2.Cristi, Bianca, Alexandra, Victor, Roxy, Călin, Ancuţa, Anda
3. Tata lui Ludu (cu majoritatea voturilor) =))

Ps: Girls, jump on Ludu...he won! :)...şi pentru că donşoara` Ancuţa mi-a propus un nou slogan pentru că cei de la OSUT nu ştiu ce pierd, am să îl împărtăşesc..." Votează, şi ţi-l dăm pe Ludu o noapte!" See ya` soon...love you guys! >:D<

miercuri, 22 octombrie 2008

În mine...în şoaptă

Tac. Am încercat sa îmi ascund cuvintele în punga de plastic din cămară. Cuvintele mi se băteau cap în cap, dar eu am ales să rămân mută. Am căutat un loc în care să mi le îngrop, şi-au evadat. Nu văd. Lumina ochilor mei s-a scurs la fel ca petele de culoare de pe un tablou ud. Mi-am aruncat privirea la coşul de gunoi şi-am rămas oarbă. Nu aud. Mi-am lipit urechile cu bandă adezivă şi-am tras de ea. Am rămas surdă. Nu merg. Picioarele mi s-au rupt din şolduri şi-au rămas lipite de asfaltul înecat în mucuri de ţigară şi scuipat. Am rămas oloagă. Nu simt. Nu vreau. În mine, în şoaptă...am murit.

luni, 13 octombrie 2008

E ca şi atunci când...

Arunc ultima filă din cartea despre tine. De ajuns. Nu mi-ai furat ca şi alţii visele, mi le-ai dăruit. Nu ai ascuns adânc în tine speranţa, mi-ai arătat-o cu primul pas făcut spre mine. E ca şi atunci când uit să trec de momentul prezent, de teamă să nu se piardă cu clipa ce urmează şi să rămână doar o amintire. E ca şi atunci când tu îmi acoperi ochii cu palmele, de la spate. E ca şi atunci când conştientizez că mă priveşti în timp ce dorm; ca şi atunci când mă trezesc dimineaţa şi te caut prin pat. E ca şi atunci când împărţim aceeaşi ceaşcă de cafea. Ca şi atunci când uiţi să mă îmbrăţişezi de rămas bun şi te întorci de la jumătatea drumului. E ca şi atunci când...

duminică, 17 august 2008

La coadă, la fericire...

Nici măcar nu e a mea, nu e nici a voastră de fapt. Unde eşti tu mein Bruder, dar, tu musculiţă de oţet? Unde eşti tu femeie înaltă şi tu bărbat înalt? Unde eşti tu Roxi? Hoţul nu e Marius. Nu e nici măcar Fifi care doarme lângă Andrei pe şezlongul oval ca un ou. Nu e nici măcar Clau care visează tolănită printre amintiri. Poate e Nyko ale cărei bagaje stau pregătite la uşă. " Mă îmbrac la fără un sfert", îmi spune înghiţindu-şi ochii. Se grăbeşte. Mi-a furat vara şi acum fuge la tren. Vara încape într-o valiză albastră cu flori? Eh! Ducă-se naibii de valiză! Nu e la ea. Acorduri mult prea sălbatice îmi iau cu asalt cutia craniană. E doar o chitară electrică. Dar e a lui. Mulţumesc că mi-ai parfumat vara cu acordurile tale. Şi, totuşi, la vară unde vei fi? Vei cânta numai pentru urechile mele? Simt. O vibraţie. Încă una. Trupul îmi pulsează alert. Sar de pe un picior pe altul, imitând o grămadă de bezmetici prinşi în pogo. De la o masă o voce mă atenţioneză că nu sunt singură: "Ce ai tu?". Nu contează. Eu caut vara. Nu-i în buzunarul meu de la blugi. Nu-i în rucsacul de după dulap. Nu-i nici măcar în coşul de gunoi din bar. Poate e în club în frapieră. Alerg să văd. Ţeapă! Mă dor încheieturile, din cauza verii. Am obosit. Ah! Am uitat să mă uit pe fundul bazinului. Poate s-a pitit printre literele albe ale cuvântului "Peroni". Limpede şi albastră. Nu-i! Mă duc acasă, poate e sub pătură şi mă aşteaptă. Aş vrea eu. La uşa mea e coadă. Deci e aici. Înseamnă că mai am de aşteptat. Toamnă. Iarnă. Primăvară... Până atunci: Timişoara te provoc! Dă-mi vara înapoi. Dă-mi prietenii. Dă-mi acordurile lui.

Linia 2- peron


O mână schiloadă îmi întinde o cutie de RedBull: „ Uite, domnişoară îţi ofer o gură de otravă”. Aş accepta dar, mi-am luat dis-de-dimineaţă doza de venin, vreau să mor treptat nu dintr-o dată. Îmi întorc spatele epuizată. Nyko zâmbeşte cu genele aproape lipite una de cealaltă. E frumoasă şi cu ochii închişi. Restu` să se ducă dracu`! Breteaua genţii ei albastre şi grele a început să îmi topească umărul. Nu-i nimic. Încă doi paşi, încă doi şi mă trântesc pe bucata de plastic roşu, aromată cu tutun, alcool, vomă, urină şi tot tacâmul. Sunt într-o gară nu într-o cameră de hotel. Dorm. Cel puţin, asta visez. Un claxon îndepărtat îmi străbate coloana vertebrală. Se apropie o locomotivă, un tren, ceva. Oare ce-o fi: LDH sau LDE? Unde eşti tu tată să îmi explici ce şi cum? Oamenii încep să defileze ca pe o scenă. Genţi, plase, rucsacuri, poşete, un întreg magazin ambulant. Nyko îmi arată un bătrânel în costum. Îşi caută prima tinereţe. Cam nepotrivit locul, e alegerea lui totuşi. Din spate mă loveşte ca un pumn în faţă un miros de spray ieftin. Întorc leneşă privirea şi dau cu ochii de boschetarul care acum o lună se dădea mare travestit prin tramvai. Săracu`. „Ajutaţi un biet bolnav de cancer”, răsună vocea lui scârboasă şi mult prea feminină. Cancer, cică. Totuşi lumea e prea miloasă. O bătrânică îi întinde o hârtie banală de 1 leu. Eu îi arunc o privire bolnavă, şi un du-te dracului scăpat din greşeală printre dinţi. Nyko a adormit din nou cu capul pe umărul meu. O voce masculină ne inundă urechile: „Trenul Accelerat Timişoara Nord – Bucureşti Nord soseşte în gară la linia 2- peron, şi pleacă în direcţia…”. Alo! Mai rar nene, că mi-e lene. Nyko tresare. Un nou claxon. Trenul ajunge fumegând în spatele nostru. Lumea coboară adormită. Mă trezesc şi eu. Boschetarul travestit mă priveşte cu ochii mari. „N-am mă, n-am! Caută-ţi viaţa pe alt peron, acesta e al meu”. Nyko dispare. La fel şi trenul. La ieşire mă aşteaptă cutia cu otravă. „Trenul Accelerat Timişoara Nord – Suceava soseşte în gară la linia 4- peron…” bla, bla, bla. Dorm.

duminică, 3 august 2008

Cu sufletul la Urgenţă

10, 50, 87, 90, 106... Pot fi simple numere, zile dintr-un an,  cărţile dintr-o bibliotecă sau pot reprezenta  persoanele ajunse la Urgenţă într-o singură zi. Fără să anunţ Salvarea, fără să chem măcar un taxi, doar cu picioarele bine înfipte în pantofi şi cât se poate de sănătoasă, vizitez Spitalul Judeţean. Mai exact, dau o fugă până la Urgenţă. Nimic neobişnuit încă. Oameni agitaţi, maşini grăbite, bătrâni cu plase în mână şi un puşti care încearcă să citescă literele ce se întind pe panoul din faţa sa : „ Spi-ta-lul Ju-de-ţean de Ur-gen-ţe Ti-mi-şoa-ra”. Agitaţia e tulburată de sunetul colorat al sirenei unei ambulanţe. Prima sosită de când mă aflu aici. Scot telefonul din buzunar şi încep să cronometrez ambulanţele care sosesc sau pleacă. Straniu. Doar patru în decursul unei ore şi jumătate. Ce să însemne asta? Oamenii sunt mai puţin bolnavi sau doar atâtea maşini sunt disponibile pentru intervenţie, într-o astfel de noapte? Încep să sosească taxiuri cu pacienţi. Oare unde sunt şoferii şi medicii de pe maşina de intervenţie? Privesc câteva secunde în stânga. Nimic. Mă uit în dreapta şi văd patru domni şi o domniţă cu ţigările fumegânde, spunându-şi bancuri. Aha! Deci aşa stă treaba. Probabil şoferul de taxi ştie mai bine să acorde primul ajutor, mă gândesc, dacă oamenii au apelat la el în loc să sune la ambulanţă. Hărmălaie. Din spatele unor copaci se năpustesc asupra unui doctor nouă rromi ţipând şi turuind. Maşinile de intervenţie pleacă una câte una, coada de la fişier creşte, iar eu mă aşez pe bordură gândindu-mă la patul meu de acasă. Altă sirenă. Ridic privirea dar, nu zăresc nimic. Mă uit din nou şi în faţa ochilor răsare maşina poliţiei. O seara la Urgenţă nu înseamnă doar probleme de sănătate. Trei tineri coboară cu privirile plecate. Cu siguranţă sunt membrii vreunei găşti, care tocmai s-au dat cap în cap pe vreo străduţă lăturalnică. Urmează să apară maşina pompierilor şi seara va deveni completă. Destul. Îmi întorc spatele spitalului şi pornesc spre casă. Pe o stradă mai întunecată un pompier trage grăbit de un furtun în timp ce alţii doi coboară scara. Asta da noapte, îmi zic în gând. Am făcut o vizită rapidă prin viaţa oamenilor. Mai vreau!

sâmbătă, 2 august 2008

Istorie pe şine

Urc în primul tramvai care îmi apare în cale. În timp ce mă apropii de centrul oraşului am impresia că tramvaiul este tras de cai, exact ca în anul 1867. Prima staţie- Piaţa Maria; Este 16 decembrie 1989, în faţa parohiei din acest loc un număr mic de cetăţeni şi enoriaşi pornesc un protest ca răspuns la încercarea Guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Izbucnesc încăierări, mulţimea de oameni creşte treptat şi pleacă într-un marş de protest pe străzile Timişoarei. Începe revoluţia. Lumea se înghesuie, tramvaiul porneşte continuându-şi cursul şi eu rămân cu privirea aţintită pe geamul prăfuit. Imediat după primul colţ se iveşte statuia Sfintei Maria. Vizualizez cu ochii minţii scaunul de fier înroşit pe care s-a stins Gheorghe Doja. Da, ştiu! Tradiţia spune că în locul acesta a fost doar martirizat. Cobor din tramvai şi urc în altul. Pe măsură ce înaintez spre ,,inima furnicarului” trec de la o treaptă de istorie la alta. După câteva minute lungi, ajung la Catedrala Mitropolitană. Pe scările acesteia zăresc grupuri de oameni împingându-se, încercând să se ascundă de ploaia de gloanţe ce cade asupra lor. Forţele de securitate încearcă să calmeze populaţia... împuşcând-o. În spatele meu, ca într-un tablou prăfuit din 1920 arde Opera Română.Un fior rece îmi străbate fulgerător şira spinării. Încep să cred că imaginile fac parte dintr-o scenă de film. Clipesc de câteva ori şi totul revine la normal. Nu se întâmplă nimic. Sunt doar file dintr-o carte de istorie.

vineri, 1 august 2008

E roşie. E mare. E mătăsoasă. O vrei. Te vrea. E a ta.

În timp ce unii visează cu ochii larg deschişi la covoraşul magic al lui Alladin, alţii, mai săraci din fire, se mulţumesc cu micuţa pată de culoare roşie pe care sunt nevoiţi să o poarte după ei mult prea des. Că, deh...! La urma urmei chiar merită! Vorba Biencuţei, e roşie, e mare, e mătăsoasă, o vrei, te vrea, e a ta. Deja îmi imaginez, şi văd prin ochii voştri minunea ce vi se afişează în faţă. Ooo, sărăcuţii de voi.  E ceva mult mai mult de atât. O vezi şi îţi întinzi mâinile după ea, exact ca un copil prost crescut care  tânjeşte după un pumn de bomboane, sau o "junk"ărie mai specială, abia ieşită pe piaţă. Şi totuşi, să fim puţin realişti, e maaaareeee....dar tu o vrei şi te zbaţi pentru ea. E atât de roşie că îţi ia privirea şi ţi-o ascunde printre  firele ei minuscule de puf. O atingi şi ştii că doar pe tine te doreşte,chiar foarte  mult, altfel nu ar mai sta aşa îndrăzneţ, în aceeaşi poziţie, pregătită să o mângâi. În sfârşit, după certuri interminabile cu mama sau tata, gen : "Nu e de tine, nu o vreau în casă" sau "Fetiţo, bagă-ţi minţile în cap", o duci la tine în cameră. Ah! E atât de frumoasă. Îţi zâmbeşte. Îi  zâmbeşti. Îi zâmbeşti şi apoi te cufunzi în ea, fără remuşări. Până şi părinţii tăi încep să o iubească. E unică. Ea e singura alături de care, îţi poţi petrece zilele prin parc. E singura alături de care oamenii sunt dornici să te fotografieze. E singura care îndură vântul şi ploaia numai pentru tine. Te urmează ca un căţeluş în lesă, dacă are 8 mâini lipite de ea, dornice să o ridice cât mai sus să o vadă lumea. Cred şi eu. E alintată. Ah! Ce vis frumos.  E roşie. E mare. E mătăsoasă. O vreau. Mă vrea. E a mea....Canapeaua mea....

miercuri, 30 iulie 2008

Cu un pas mai aproape de zei...


În colţul ochiului stâng mi-a apărut o lacrima. Nu ştiam că fluturii au lacrimi. Am observat totuşi printr-o palmă de ceaţă densă culoarile aripilor, dar nu am găsit în trupu-mi firav nici un loc ascuns în care să se cuibărească o lacrimă. M-am temut pentru o clipă ca nu cumva eu să fiu zeul şi Călin o fiinţă a cărei existenţă să se şteargă în fiecare zi. Există însă vreun fluture a cărui prezenţă să fie mai lungă de 24 de ore? Cu sigutanţă NU, acesta idee mi-a fixat în minte doar un singur verdict. Călin este mereu aici...deci este o excepţie. El e fluturele care se naşte în fiecare zi, apoi moare pentru ca în următoarea dimineaţă să se nască şi să-şi ocupe locul pe piedestal. Se presupune că zeii şi muritorii comunică doar prin semne...dar noi doi ne atingem doar palmele şi fiecare gând pe care îl avem se transmite, nu prin pielea noastra care intra în contact ci prin sutele de vase de sânge înghesuite sub stratul de membrană care ne acoperă mâinile. De ce îşi ating oamenii aceste membre? De ce se iau de mână de fapt? De ce se iau de mână!? Probabil nu reprezintă ceva special, dar o uniune între două suflete diametral opuse creează o conexiune paradisiacă. Călin gustă , se înfruptă cu lăcomie din porţia mea infinită de cunoaştere. Mă apucă de mână fără a se întreba de ce face acest gest. Papilele gustative îi sunt atacate de o explozie a cărei scântei sunt asfixiate de cunoaşterea primordială. Se hrăneşte cu mine. Reprezint esenţa vitală...substanţa fără de care el îşi pierde controlul asupra întregii fiinţe. Dacă nu muşcă din mine ochii îi devin brusc secătuiţi de viaţă, trupul lui se manifestă mai grav decât atunci când e încolţit de sevraj, mintea lui nu mai conştientizează realul ci zburdă pe o câmpie ireală, fără graniţe. Cum mă prinde de mână, stărea lui se stabilizează. Reprezint efectul unei resurscitări repetate la nesfârşit. Clepsidra şi-a uitat ultimul fir de nisip pe sticla eterată şi timpul s-a oprit în loc. Călin are la dispoziţie o eternitate să îşi aleagă soarta. Predestinarea sa e o miza prea mare, dar asta nu contează pentru el, căci a descoperit elixirul vieţii şi acesta nu însemnă un lichid, o substanţă cu limită ci o unire de tegumente. O atingere generatoare de simţuri denaturate. O schiţă a nemărginitului care îi umple întreaga făptură cu judecăţi. Asta îl sătură. Se spune că zeii nu se odihnesc niciodată pentru că nu sunt obosiţi. Să priveşti oamenii şi tot ceea ce realizează ei nu înseamnă oboseală, doar rutină. Pe mine mă oboseşte lăcomia lui Călin de a-şi înfrupta mintea. De fiecare dată când pun capul pe pernă simt o mână osoasă cu pielea aspră care mă atacă încercând să-mi scurgă prin venele albăstrui de la suprafaţă, mult râvnitul elixir…cunoaşterea. Fară vlagă, cu venele-mi supte mă las cuprinsă de somn. Este imposibil să fiu un zeu, pentru că zeii nu dorm…

Raiul blestemaţilor


 În sfârşit, se zăreşte clădirea BRD-ului, păzind ca un străjer asupra bucăţii de pământ unde se înghesuie sute de studenţi în fiecare zi. Primul semn că sunt tot mai aproape de Complexul Studenţesc. Tineri cu paşi grăbiţi, alţii mai leneşi se îndreaptă către micuţa palmă de ,,Rai” pe care Dumnezeu le-a întins-o nu departe de facultate. O adunătură de fast-food-uri, baruri, tarabe cu flori, magazine alimentare, cluburi de internet, xeroxuri şi alte clădiri menite să fie la dispoziţia studentului. Câţiva porumbei ciufuliţi se „ceartă” pe bucăţica de pâine aruncată de pe terasă de la 3F. O domnişoară priveşte cu dispreţ, de la masă, doi copii ai străzii care au avut curajul să întindă mâna şi să ceară o bucată de pâine şi ceva mărunţiş. Agitaţie. Peste stradă, de la balconul unui cămin, se aude o voce strigându-l pe un anume Florin, care aleargă grăbit spre xerox. Sesiunea e în toi şi studenţii au nevoie de puţin „ajutor”. Uşa xeroxului de lângă terasa 3F se deschide scârţâind uşor. Trei tineri coboară scările zâmbind victorios. Cu siguranţă au în buzunar câteva hârtiuţe pe suprafaţa cărora tuşul negru a imprimat „drumul spre succes”. Cu cât înaintez spre inima „furnicarului”, o furtună de mirosuri mă loveşte din plin. Un amestec de arome şi gusturi menit să îmi invadeze toate simţurile. „Eu vreau clătite de la Pinocchio”, strigă un puşti, în timp ce o trage pe mama lui înspre ghereta unde se fac clătite. De lângă un coş de gunoi, priveşte un boschetar. Ar mânca şi el o clătită, doar că nu are o mamă pe care să o tragă după el, să-i cumpere. Terasele sunt pline ochi. Un ospătar ameţit de căldură desface în grabă o sticlă cu suc. Pssssssst! Doi paşi mai încolo, un student coborât din cămin cumpără cinci hamburgeri. Coadă mare la Roy. Pe băncuţele din faţa fast-food-ului stau înghesuiţi studenţii înfometaţi. Din spatele ferestrei, două domnişoare cu bonetă întreabă întruna: „ Altceva? Cu ce vă mai servesc?”. La zece metri de Roy, doi poliţişti comunitari încearcă cu greu să urce într-o dubă un boschetar. „În sfârşit, s-au gândit şi ăştia să facă curăţenia de vară”, rosteşte un student cu gura plină de mâncare. Gândesc totuşi că aşa e viaţa. În timp ce unii au un acoperiş deasupra capului, alţii sunt condamnaţi să trăiască pe străzi, din mila altora. În speranţa că peste noapte agitaţia va lua sfârşit, părăsesc Complexul cu gândul să mă reîntorc după ora 22. Mă aventurez, deci, încă o dată prin porţile „micuţei cetăţi”. Mirare! Studenţii împânzesc toate terasele. Cozile de la fast-food-uri sunt tot mai mari. Boschetarii se plimbă liberi de la o terasă la alta. Muzica se aude din toate părţile, ca un cor pe mai multe voci, din care nu înţelegi nimic. Din Happy răsună într-un ritm ciudat trupa Abba, concurând parcă subtil cu ultima melodie a lui Smiley ce mângâie urechile studenţilor de pe terasa Prêt à Manger. Lângă staţia de taxiuri, un copil al străzii cântă rupt de realitate câteva versuri de-ale lui Gil Dobrică: „ Hai acasă, hai cu mine...”.  Doar porumbeii dorm. Cu siguranţă a venit momentul pentru morală. Ei bine, morala nu există! În cele din urmă Complexul Studenţesc rămâne doar locul în care primează alte legi, în care etica nu şi-a găsit un cuib al ei, micul „paradis” în care distracţia face legea.