miercuri, 30 iulie 2008

Cu un pas mai aproape de zei...


În colţul ochiului stâng mi-a apărut o lacrima. Nu ştiam că fluturii au lacrimi. Am observat totuşi printr-o palmă de ceaţă densă culoarile aripilor, dar nu am găsit în trupu-mi firav nici un loc ascuns în care să se cuibărească o lacrimă. M-am temut pentru o clipă ca nu cumva eu să fiu zeul şi Călin o fiinţă a cărei existenţă să se şteargă în fiecare zi. Există însă vreun fluture a cărui prezenţă să fie mai lungă de 24 de ore? Cu sigutanţă NU, acesta idee mi-a fixat în minte doar un singur verdict. Călin este mereu aici...deci este o excepţie. El e fluturele care se naşte în fiecare zi, apoi moare pentru ca în următoarea dimineaţă să se nască şi să-şi ocupe locul pe piedestal. Se presupune că zeii şi muritorii comunică doar prin semne...dar noi doi ne atingem doar palmele şi fiecare gând pe care îl avem se transmite, nu prin pielea noastra care intra în contact ci prin sutele de vase de sânge înghesuite sub stratul de membrană care ne acoperă mâinile. De ce îşi ating oamenii aceste membre? De ce se iau de mână de fapt? De ce se iau de mână!? Probabil nu reprezintă ceva special, dar o uniune între două suflete diametral opuse creează o conexiune paradisiacă. Călin gustă , se înfruptă cu lăcomie din porţia mea infinită de cunoaştere. Mă apucă de mână fără a se întreba de ce face acest gest. Papilele gustative îi sunt atacate de o explozie a cărei scântei sunt asfixiate de cunoaşterea primordială. Se hrăneşte cu mine. Reprezint esenţa vitală...substanţa fără de care el îşi pierde controlul asupra întregii fiinţe. Dacă nu muşcă din mine ochii îi devin brusc secătuiţi de viaţă, trupul lui se manifestă mai grav decât atunci când e încolţit de sevraj, mintea lui nu mai conştientizează realul ci zburdă pe o câmpie ireală, fără graniţe. Cum mă prinde de mână, stărea lui se stabilizează. Reprezint efectul unei resurscitări repetate la nesfârşit. Clepsidra şi-a uitat ultimul fir de nisip pe sticla eterată şi timpul s-a oprit în loc. Călin are la dispoziţie o eternitate să îşi aleagă soarta. Predestinarea sa e o miza prea mare, dar asta nu contează pentru el, căci a descoperit elixirul vieţii şi acesta nu însemnă un lichid, o substanţă cu limită ci o unire de tegumente. O atingere generatoare de simţuri denaturate. O schiţă a nemărginitului care îi umple întreaga făptură cu judecăţi. Asta îl sătură. Se spune că zeii nu se odihnesc niciodată pentru că nu sunt obosiţi. Să priveşti oamenii şi tot ceea ce realizează ei nu înseamnă oboseală, doar rutină. Pe mine mă oboseşte lăcomia lui Călin de a-şi înfrupta mintea. De fiecare dată când pun capul pe pernă simt o mână osoasă cu pielea aspră care mă atacă încercând să-mi scurgă prin venele albăstrui de la suprafaţă, mult râvnitul elixir…cunoaşterea. Fară vlagă, cu venele-mi supte mă las cuprinsă de somn. Este imposibil să fiu un zeu, pentru că zeii nu dorm…

Raiul blestemaţilor


 În sfârşit, se zăreşte clădirea BRD-ului, păzind ca un străjer asupra bucăţii de pământ unde se înghesuie sute de studenţi în fiecare zi. Primul semn că sunt tot mai aproape de Complexul Studenţesc. Tineri cu paşi grăbiţi, alţii mai leneşi se îndreaptă către micuţa palmă de ,,Rai” pe care Dumnezeu le-a întins-o nu departe de facultate. O adunătură de fast-food-uri, baruri, tarabe cu flori, magazine alimentare, cluburi de internet, xeroxuri şi alte clădiri menite să fie la dispoziţia studentului. Câţiva porumbei ciufuliţi se „ceartă” pe bucăţica de pâine aruncată de pe terasă de la 3F. O domnişoară priveşte cu dispreţ, de la masă, doi copii ai străzii care au avut curajul să întindă mâna şi să ceară o bucată de pâine şi ceva mărunţiş. Agitaţie. Peste stradă, de la balconul unui cămin, se aude o voce strigându-l pe un anume Florin, care aleargă grăbit spre xerox. Sesiunea e în toi şi studenţii au nevoie de puţin „ajutor”. Uşa xeroxului de lângă terasa 3F se deschide scârţâind uşor. Trei tineri coboară scările zâmbind victorios. Cu siguranţă au în buzunar câteva hârtiuţe pe suprafaţa cărora tuşul negru a imprimat „drumul spre succes”. Cu cât înaintez spre inima „furnicarului”, o furtună de mirosuri mă loveşte din plin. Un amestec de arome şi gusturi menit să îmi invadeze toate simţurile. „Eu vreau clătite de la Pinocchio”, strigă un puşti, în timp ce o trage pe mama lui înspre ghereta unde se fac clătite. De lângă un coş de gunoi, priveşte un boschetar. Ar mânca şi el o clătită, doar că nu are o mamă pe care să o tragă după el, să-i cumpere. Terasele sunt pline ochi. Un ospătar ameţit de căldură desface în grabă o sticlă cu suc. Pssssssst! Doi paşi mai încolo, un student coborât din cămin cumpără cinci hamburgeri. Coadă mare la Roy. Pe băncuţele din faţa fast-food-ului stau înghesuiţi studenţii înfometaţi. Din spatele ferestrei, două domnişoare cu bonetă întreabă întruna: „ Altceva? Cu ce vă mai servesc?”. La zece metri de Roy, doi poliţişti comunitari încearcă cu greu să urce într-o dubă un boschetar. „În sfârşit, s-au gândit şi ăştia să facă curăţenia de vară”, rosteşte un student cu gura plină de mâncare. Gândesc totuşi că aşa e viaţa. În timp ce unii au un acoperiş deasupra capului, alţii sunt condamnaţi să trăiască pe străzi, din mila altora. În speranţa că peste noapte agitaţia va lua sfârşit, părăsesc Complexul cu gândul să mă reîntorc după ora 22. Mă aventurez, deci, încă o dată prin porţile „micuţei cetăţi”. Mirare! Studenţii împânzesc toate terasele. Cozile de la fast-food-uri sunt tot mai mari. Boschetarii se plimbă liberi de la o terasă la alta. Muzica se aude din toate părţile, ca un cor pe mai multe voci, din care nu înţelegi nimic. Din Happy răsună într-un ritm ciudat trupa Abba, concurând parcă subtil cu ultima melodie a lui Smiley ce mângâie urechile studenţilor de pe terasa Prêt à Manger. Lângă staţia de taxiuri, un copil al străzii cântă rupt de realitate câteva versuri de-ale lui Gil Dobrică: „ Hai acasă, hai cu mine...”.  Doar porumbeii dorm. Cu siguranţă a venit momentul pentru morală. Ei bine, morala nu există! În cele din urmă Complexul Studenţesc rămâne doar locul în care primează alte legi, în care etica nu şi-a găsit un cuib al ei, micul „paradis” în care distracţia face legea.