duminică, 11 decembrie 2011

Îţi mulţumesc că mă laşi să simt durere!


Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!


vineri, 19 august 2011

Dragă mamă,


Mă întreb ce ai simţit atunci când ţi-am spus că sunt un copil trist? Nu m-am gândit nicio secundă să îţi ascund adevărul. Deşi am ştiut că nu o să înţelegi nu te-am minţit. Mă întristează atât de mult ce văd în jurul meu încât doare cu adevărat. A doua zi am putut citi pe chipul tău că vorbele mele te-au făcut să suferi. Te-ai întors de la muncă, şi ca de obicei ţi-ai pus geanta în cuierul din hol şi m-ai salutat. De data asta erai diferită. Mai tăcută ca oricând. Te-am găsit în bucătărie stând pe scaun la fel de tăcută. Mi-am dat seama că ai plâns, şi deşi nu ştiam motivul genunchii mi s-au muiat şi în interiorul meu am simţit o durere foarte puternică. Te-am întrebat de ce ai plâns şi parcă am văzut cum ochii ţi s-au umplut din nou cu lacrimi. Mi-ai spus un singur lucru, pe care nu pot să-l uit nicicum. Mi-ai spus, atunci, că tu ai adus pe lume un copil fericit, nicidecum unul trist.

Mă uit în urmă şi mă întreb de ce am ajuns aşa? De ce mă doare pe mine când doi oameni se ceartă? De ce mă doare când majoritatea oamenilor trec nepăsători prin viaţă? De ce mă doare când aud oamenii discutând numai despre bani şi cum să le meargă lor bine? De ce am plâns pentru nişte copii care nu au ce mânca în timp ce alţii nu mai ştiu din ce farfurie să se servească? De ce mă simt atât de singură?

Ştiu că rănesc anumiţi oameni prin simplul fapt că sunt aşa. Şi le citesc pe faţă durerea pe care le-o provoc. Dar, pur şi simplu, nu ştiu cum să fiu altfel. Ştiu doar că într-o zi am realizat că aproape nimeni nu respectă nimic din ce ni s-a dat şi m-am închis în mine. Că lăcomia noastră nu are limite, şi am face orice ca să ne fie bine, orice! Nimic nu pare a fi drept pe lumea asta. Pentru ce ne agităm atât? Nu luăm nimic cu noi şi nici nu putem şti cu siguranţă că celor cărora le lăsăm ceea ce am adunat nu consideră agoniseala noastră un mare nimic. Am de-a face cu oameni a căror ochi au în loc de iris semnul banului, ca în desenele animate şi mă întristează atît de tare încât cred că aş putea plânge zile în şir. Pe mine mă mulţumesc lucrurile mărunte, lucrurile simple: o carte bună, o vorbă bună, sunetele desprinse de pe corzile unei chitări, un film bun, un zâmbet, sinceritatea şi puţinii oameni cu suflet colorat pe care îi cunosc. Restul e gri, ca locul în care mă aflu acum.




sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Diavolul din pântec


Unde am greşit? Mă refer strict la deciziile pe care le-am luat. Poate că ar trebui să pun problema altfel. De ce am înghiţit iluziile pe care mi le-a dăruit Călin? Până într-un anumit punct au fost comestibile, recunosc. Dar pe urmă? Nu m-au dezgustat niciodată, asta pentru că le digeram cu atenţie. La un moment dat însă, mi-am îndreptat gândurile spre altceva şi am înghiţit mizeria lui, pur şi simplu. Chiar aşa! În stomac mi s-a format un bulgăre. Un bulgăre imens şi greu constituit din iluzii încâlcite. Una peste alta, s-au înrădăcinat în pântecul meu şi s-au transformat în boală. Nenorocitul mi-a pasat mie cancerul ce-l măcina pe dinăuntru. Mi l-a oferit în cel mai avansat stadiu şi-a dispărut, fără vreo urmă, înainte să-mi dau seama. Biata de mine!

Se întâmpla ceva. Încă nu-mi dădeam seama ce. Am observat pe noptieră două tuburi goale de pastile. Nu-mi aduc aminte ce erau, cum nu-mi aduc aminte dacă eu le-am pus acolo. Am observat si alte schimbări. Minore, într-adevăr. Pesemne că o luam razna. Eram, deja, de două luni singură. Din noaptea cu telefonul nu am mai primit nici un semn de la el. Unde dormea? Cu cine? Avea un fotoliu doar al lui?

Cancerul din stomac mă ameţeşte. Parcă ar avea o mână puternică şi agresivă care mi se întinde prin plex şi-apoi uşor, pe nesimţite prin esofag, până când, tiptil, îmi ajunge în creier şi mi-l strânge cu putere. Atunci totul se întunecă. O durere îmi străbate tot trupul; începe cu şira spinării şi se termină în vârful degetelor de la picioare şi mâini. Stomacul mi se zbate strângându-se în jurul ghemului de ţepi. Mă trezesc pe jos sau uneori stând la masă cu tuburile alea goale împrăştiate peste tot în faţa mea. Alteori mi se pare că aud paşi, mulţi paşi, ori simt câte-o mână strângându-mă de umăr. Aş vrea să fie el. Dar nu e nimeni. Mă întreb din nou, unde am greşit?

Nici măcar nu îmi aduc aminte cum mă cheamă. Cred că nici lui Călin nu i-am spus numele meu. Sunt un nimeni. O persoană inexistentă, cu un diavol înfipt în pântec. M-am lovit în stomac de cinci sau şase ori. Am dat cât am putut de tare. M-a durut. Până la urmă durerea pe care ţi-o produci singur nu-i la fel de puternică şi insuportabilă ca cea pe care ţi-o produce altcineva. Cel puţin aşa se spune. S-a făcut din nou întuneric. Când m-am trezit o ţigară fumegândă uitată pe masă aprinsese cele câteva coli mâzgâlite de mine. Nu-mi aduc aminte să-mi fi aprins vreuna. De când fumam?

Mi se derulează zeci de episoade în minte, dar mereu mă opresc la acelaşi. Călin stă gol în spatele meu şi mă ţine strâns în braţe. Îmi muşcă lobul urechii şi din când în când îşi trece limba caldă şi umedă pe marginea ei coborând uşor pe gât. Se opreşte şi nu respiră câteva clipe apoi se apropie de urechea mea şi în timp ce mă strânge tot mai tare cu braţele îmi spune că trebuie neapărat să vorbească cu mine, dar că o va face în zori. Dimineaţa a venit de zeci de ori şi dintre buzele lui nu s-a desprins nici cel mai mic suflu. Am aşteptat zile la rând şi când am avut curajul să-l întreb despre ce e vorba, a dispărut.

O lumină slabă îmi străbătea patul. Am simţit o mână caldă apăsându-mă pe frunte. Mi s-a părut că auzisem pe cineva vorbind cu mine. Vocea mi-a spus că trebuie neapărat să-mi iau pastilele. Aceaşi mână mi s-a strecurat sub cap cuprinzându-mă de ceafă. Mi-am simţit capul ridicându-se uşor. Printre buzele vineţi mi s-a prelins un lichid amar. Oare cancerul din stomac dispăruse?

luni, 17 ianuarie 2011

Băiatul din şoseată

James era un băieţel mărunţel. Era cam cu un cap mai mic decât oricare din colegii lui de la şcoală şi avea şi o mătuşă foarte înaltă. Era atât de micuţ în comparaţie cu ea încât ar fi încăput în şosetele de lână ale bătrânei, unde de altfel şi dormea, atârnat de un cui deasupra patului. Mătuşa Mabel avea cele mai lungi picioare pe care le văzuse băiatul vreodată, deşirate şi subţiri, arătau ca nişte panglici aruncate neglijent într-un colţ. Mătuşa Mabel fiind foarte lungă, toate obiectele din casa ei erau supradimensionate.

James învăţase că dacă vrea să deschidă uşa trebuia să urce pe un scaun şi să apese pe clanţă. La fel proceda şi cu aragazul, sau dacă trebuia să îşi pună apă la încălzit de la chiuvetă. Frigiderul era singurul loc unde James nu trebuia să apeleze la scaun pentru că mătuşa lui îi lăsa tot timpul orezul cu lapte, mâncarea preferată a băiatului pe ultimul raft. Tot timpul pe ultimul raft.

La şcoală James fiind mai mic decât restul colegilor săi şi având o mătuşă atât de mare fusese tot timpul subiectul unor glume care nu-l deranjau foarte mult, dar care uneori erau, să zicem, nesărate. Da, acesta era cuvântul deoarece odată un coleg, Michael, care era cel mai înalt din anul lui (deşi dacă era pus lângă mătuşa Mabel ar fi arătat la fel ca James) i-a pus un pumn de sare în supă. Când James a gustat şi s-a înecat din cauza gustului groaznic Michael i-a strigat pe un ton răutăcios – sarea te face să creşti, mănâncă tot Jumătate de măsură!

James nu s-a supărat foarte tare, mai ales pentru că în aceea zi desertul a fost mâncarea lui preferată, orez cu lapte. Alteori băieţii de la şcoala lui îl agăţau în cuier, dar nu ca mătuşa Mabel în şoseată ci îl lăsau să atârne de gulerul jachetei până trecea vreun profesor care îl dădea jos zâmbindu-o amabil: „- Cine te-a agăţat băiete?” îl întrebu ei iar el le răspundea pe un ton la fel de amabil, nedorind să îşi pârască colegii că nu ştie, sincer nu ştie.

Da, James era un băiat bine crescut, care învăţase că mai bine ignori ce nu îţi place decât să intri în necazuri mai mari. Dar lucrurile aveau să se schimbe total într-o zi de sâmbătă ploioasă. Ziua fusese una plictisitoare. Era zi liberă de la şcoală. James s-a trezit târziu, a mai lenevit puţin în şoseata lui de dormit cu telecomanda inertă în mână în timp ce se uita la canalul 5, unde un bucătare gras prezenta noul set de cuţite magice de la Aircut, cuţite ce, se jura bucătarul, pot tăia chiar şi oţelul. Apoi a mâncat orezul cu lapte preparat de mătuşa lui dimineaţa înainte să plece la lucru (mătuşa lui lucra la un centru de ajutorare socială, deşi James credea că bătrâna fiind atât de înaltă îi ajuta pe oameni să îşi găsească lucrurile pierdute pe dulap). Câteva ore a căutat o carte bună de citit iar când a găsit-o l-a apucat pofta de o gustare cu biscuiţi şi cremă de ciocolată. Şi tocmai se pregătea să scoată biscuiţii din cămară când pe rafturi văzu doi ochi albaştrii strălucitori. Îl priveau insistent din beznă. Fără să clipească sau să se mişte. Se uitau direct în ochii băiatului. James nu s-a speriat foarte tare. Se gândi că s-ar putea să aibe necazuri dacă încearcă să atingă acei ochi şi de aceea se mulţumi să privească liniştit ochii ce îl scrutau în întuneric. Trecuseră minute bune, iar băiatul începu să amorţească. Mişcă din genunchi care îi pocniră zgomotos. În clipa aceea ochii clipiră. Adică dispărură o clipă şi apărură din nou.

    • Am amorţit, se trezi el spunând.

Apoi se gândi că e un şobolan. Citise despre şobolani că atacă atunci când te întorci cu spatele. Făcu un pas micuţ înapoi pe scaun. Simţi cu marginea călcâielor capătul scaunului şi aproape se dezechilibră.

    • Ai grijă! Poate te loveşti!

James auzi clar vocea. Venea din spatele ochilor. Era normală, a unui bărbat tânăr. O voce caldă, plăcută care părea puţin îngrijorată. Băiatul se trase mai în faţă cu călcâiele şi în acelaşi timp rosti:

    • Ieşi de acolo, poate ai amorţit şi tu, realiza că a spus tu deşi nu ştia cu cine vorbeşte. Ce cauţi acolo?

    • Mă ascund, spuse scurt apoi adăugă, în spatele borcanului de gem. Izbucni în râs. Mă simt înghesuit, cred că ar trebui să ies, nu îmi mai simt deloc picioarele.

    • Să îţi întind o mână?

    • Nu e nevoie, cred că mă descurc. Stai o secundă.

Raftul începu să se zguduie. Borcanele săreau pe loc cu un clinchet greoi, O mână răsări din întuneric şi se prinse de marginea de lemn. Era învelită într-o apărătoare de piele arsă. Degetele erau negre de fum şi împrăştiau un miros înţepător de fum şi noroi.


Textul nu este scris de mine. Probabil că, în acest caz, apare un semn de întrebare. De ce aş posta textele altcuiva? Păi ia să vedem:

1. Povestea începe foarte interesant.

2. Încă din primele rânduri mi-a câştigat atenţia.

3. Am observat de la o poştă talentul celui care a scris acest fragment.

4. Povestea trebuie să continue.

5. Trebuie să-l fac pe Cristi să termine ce a început. Am încredere că, la sfârşit, îmi voi dori să recitesc aceste rânduri.