miercuri, 18 noiembrie 2009

Ce se întâmplă după...

„Tu ce vrei să te faci când crești mare, puișor?”. „Când anume, mai exact?”, ar trebui să fie replica. Mare am fost și la terminarea grădiniței, și la sfârșitul școlii generale, chiar și după liceu, să nu mai vorbim de facultate. La finele grădiniței mai mult de jumătate din posturile de medic, polițist, astronaut, electrician, balerină sau artist erau ocupate de copii visători. După școala generală se făcea trecerea la joburi mai „serioase” gen: bancher, inginer, afacerist ș.a.m.d. Dar, cu toții am ajuns în liceu, ne-am schimbat brusc orizonturile și am realizat că după terminarea harababurii se ridică un semn imens de întrebare.  

„Mami” și „Tati” te vor la facultate. Foarte bine! Te duci. Partea grea în toată povestea se termină după ce te hotărăști ce domeniu vrei să studiezi. Toate-s bune și frumoase, până realizezi că ai ajuns la sfârșitul anilor de studiu și nu ai nici un job asigurat pe viitor. Nu te panica, nu ești singurul! Mai mult de jumătate din studenții care au terminat o facultate practică o meserie total diferită de cea în care au fost licențiați. De ceva timp facultatea a devenit un fel de trend. Ajungi acasă și le spui alor tăi că ți-ai făcut un prieten sau o prietenă. Întrebarea care urmeză nu e nicidecum „Păi și cum e?”, ci „La ce facultate e?”. Evident că intră și vreo mătușică în decor, pe urmă bunicii, și uite așa începe discursul tipic: „Cum adică nu e la nicio facultate? Lasă-l/o imediat. Cum o să vă descurcați? În ziua de azi, dacă nu ai o facultate nu te bagă nimeni în seamă. Părinții tăi trag din greu ca să ajungi cineva și tu te agăți de o persoană fără viitor? Da` unde s-a mai pomenit așa ceva? Bagă-ți mințile în cap imediat.” Nu e de mirare că majoritatea studenților pleacă peste graniță la terminarea studiilor. Vorba aia, degeaba ai talent dacă nu te remarcă nimeni. Ei, vremurile s-au schimbat! De câte ori nu ai auzit întrebarea „De ce ai făcut facultatea cutare?” sau „Tu de ce ai venit la facultate dacă nu te interesează?”, eu una m-am ciocnit de persoane de genul ăsta. În aproape fiecare situație răspunsul era același: „ Ca să am și eu o diplomă”, „Că așa au vrut mami și cu tati” sau pur și simplu „Nu știu”.

Undeva adânc în tine trebuie să ai un scop anume. Eu am venit la facultate să învăț să scriu mai bine, să trec peste frica de a aborda oameni necunoscuți. De scris, pot spune că am realizat cât de cât ce mi-am propus, de abordat oameni necunoscuți, să zicem că încă mai lucrez la asta. Trăiesc cu impresia că totul are un final frumos. Despre viitoarea mea carieră de jurnalist însă, nu mă pot exprima. Până la urmă, tu ce vrei să te faci când o să crești mare, puișor?  

  


Am fost şi eu cândva boboc

Cine crede că liceul „rulzz” nu ştie ce este facultatea. E mare lucru să nu te laşi „corupt” de Timişoara, iar cei care nu se lasă ”în mâinile ei” habar nu au ce pierd. Cu toţii am trecut prin asta, fie că s-a întâmplat din primul moment în care am coborât din tren, fie după câteva luni bune şi lupte interminabile cu conştiinţa. Oare e bine? Oare e rău? Ce mai contează... În fond te afli aici şi pentru a experimenta.
Unii îşi doresc viaţă de cămin, alţii chirii şi gazde. Nimic nu e ceea ce pare. Dacă încă mai crezi că viaţa într-un oraş mare e roz, te invit să intri în lumea mea măcar zece minute. Cu doi ani în urmă coboram buimacă din autocar. „Piaţa 700” mi-a rămas întipărită în minte. Nu că ar fi un loc extraordinar, dar acolo mi-au dat primele lacrimi. Evident, nu de fericire! Şi tot acolo mi-a scăpat printre buze: „Vreau acasă!”. Tot entuziasmul pe care l-am avut a fugit de agitaţia locului. Eram un boboc rătăcit. Cu toate astea nu a râs nimeni de mine. În prima săptămână de şcoală am cunoscut colegi, curţi interioare ale UVT-ului şi cam atât. Cine ar fi crezut că, deşi nu exista un orar şi „profii” nu apăreau la cursuri, o mână de studenţi din anul I stăteau de dimineaţa până seara pe butucii de la 037 şi încercau să lege prietenii. Uite că se poate!
Mai târziu au început şi „problemele”. Dacă legi colegii de palier, mult prea gălăgioşi, de vecinii băgăreţi şi puşi pe ceartă, nu poţi să obţi decât haos. Şi dacă adăugăm lipsa chefului de cursuri, sesiunea, nopţile de somn înlocuite de karaoke, băute, movie night-uri şi alte momente glorioase de acelaşi gen, te loveşti de şi mai mult haos. Nu vă impacientaţi, totul o să vi se pară normal... într-un final. Bun venit în Timişoara, boboceilor!

Publicat in Xpune