Cărți românești în diaspora? Ar vrea românii! Cel mai util sfat: să învețe limba țării în care au plecat, și să citească autorii de acolo, pentru că majoritatea editurilor din țară nu găsesc această piață de desfacere foarte profitabilă și în afara granițelor sunt foarte puține librării interesate de comercializarea cărților românești, care totuși au caracter cultural. "Motivul inexistenţei reţelelor de distribuţie a cărţilor pentru românii din diaspora este faptul că editurile nu au identificat o cerere suficient de mare pe pieţele din străinătate" , titrează Newsin. Bineînțeles, motivul este unul binecunoscut, o investiție de acest gen nu este posibilă din punct de vedere financiar. Banii necesari unei astfel de investiții pot merge liniștit în buzunarele unora și altora. Singurele edituri care oferă spre vânzare cărți românilor din străinătate sunt Polirom și Humanitas. Comenzile se fac telefonic, online sau printr-un contact direct dintre cumpărător și furnizor, comandându-se foarte multă literatură română. Mai nou comenzile vin atât din țările nordice, numeroase țări din Europa, printre care se numără Italia și Spania, cât și din Israel. Cu toate acestea, cărțile românești care trec peste hotare sunt foarte puține. Așa că , dragii români puneți-vă și luați cursuri de limbi străine, sau cumpărați-vă bilete spre casă, dacă vreți cultură autohtonă.

Nici bine nu a venit primăvara că toate colțurile de stradă au fost împânzite de culoare. Să fie vreun curcubeu? Ah, nu! Să fie culorile în ulei ale studenților de la Arte? Nu, nici asta! Dacă aduni toate zilele de la începutul anului și până acum, după semnul egal vei descoperii un singur rezultat: se apropie primăvara și, odată cu ea, tradiționalul Mărțișor. Ce este de fapt Mărțișorul? Unii spun că e un soldat dac, o persoană reală, care a trăit pe teritoriul țării noastre în anul 330 î.e.n., și care purta acest nume, alții ascociază Mărțișorul cu mitul Babei Dochia, și alții sunt de părere că pe vremea dacilor și a romanilor el era un talisman purtător de noroc și vestea sosirea primăverii. Totuși originea acestei tradiții pare să nu mai conteze prea mult astăzi. Singurul lucru important este că obiceiul încă se mai păstrează, cu toate că tradiționalul șnur alb și roșu, simbolul sărbătorii, nu prezintă un interes atât de mare pe cât prezintă micile obiecte legate de el. Străzile se supraîncarcă de tarabe giftuite cu sute de mărțișoare chiar cu câteva zile înainte de 1 Martie. Dacă ești student și pe deasupra băiat, lucrurile devin dintr-o dată complicate pentru tine. De ce? Păi cum de ce? Fă o socoteală. Adună femeile și fetele pe care le cunoști și care sunt importante pentru tine. Ai reușit? Acum, scade-o dintre acestea pe mama ta, pentru că oricum nu e aici, mai elimin-o din socoteală și pe sora ta, asta dacă ai una, și la sfârșit ține-te de scaun. S-ar putea să ți se înmoaie picioarele. Ești student, ce vrei?! Bineînțeles că știi atâtea fete. Pasul următor e și mai simplu. Sparge pușculița, adună toții banii pe care îi ai, caută în blugii de pe pat și în buzunarul de la cămașă, uită-te și în rucsac, e posibil să salvezi toată situația și să faci câteva fete fericite. Scopul mărțișoarelor este să aducă zâmbetul pe chipurile tuturor, nu?

Ce cred studenții de astăzi despre simbolistica acestei sărbători?

"E bine că mai avem și noi o sărbătoare tradițională care încă rezistă, doar că de la an la an simbolul ei, mărțișorul, devine din ce în ce mai kitchos în speranța obținerii unui profit mai mare." C.S., Jurnalism, an II.

"Dac-aș vinde toate florile pe care le-am primit eu de 8 Martie până acum, nu mi-aș putea cumpăra nicio cutie de chibrituri. În grădiniță și școala generală păstram mărțișoarele pe care le primeam. Și erau destul de multe. La un moment dat, le-am aruncat. Acum îmi pare rău. N-o să mai ajung la o colecție atât de mare niciodată." M.C., Medicină, an III.

"S-a pierdut tradiția. Băieții nu mai dau mărțișoare fetelor, e ceva deplasat deja. Oferi ceva iubitei și cam atât. Nimeni nu se mai gândește la colege, prietene sau alte persoane cunoscute de sex feminin." V.G., Jurnalism, an II. Totuși, ce aduce Mărțișorul? Bucurie, speranță, optimism, zâmbete și ideea unui nou început. Primăvară frumoasă, și baftă în goana după mărțișoare!

Articol apărut în Studvest (l-am postat mai tarziu datorită întârzieri apariției revistei Studvest.)

Oamenii rapizi trăiesc mai mult decât persoanele lente. Cel puțin asta reiese dintr-un studiu al unei echipe de oameni de știință de la Universitatea din Edinburgh. Potrivit unui studiu făcut pe aproape 8000 de persoane, timp de 20 de ani, aflăm că persoanele lente au de 2.6 ori mai multe șanse să moară prematur decât cele vioaie, anunță BBC online.Persoanele care reacţionează rapid sunt mai inteligente şi, prin urmare, au şi un stil de viaţă mai sănătos, spun specialiştii. E mult mai probabil să aibă mai multă grijă de sănătatea lor, să facă exerciţii, să nu fumeze şi să mănânce echilibrat.

Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte să mă înscriu la jurnalism, de ce vreau totuşi aici, probabil răspundeam la fel ca până astăzi. Îmi place să scriu, de aceea mi-am dorit să cunosc cât mai multe proceduri prin care să-mi transform scriitura în scriitura adevărată. Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi împiedica pe parcursul acestor ani de facultate de oamenii incapabili să facă ACEL LUCRU pentru care sunt plătiţi, m-aş fi sucit la 360° şi aş fi ales cu siguranţă un alt domeniu pe care să-l studiez. Un domeniu în care să activez pe urmă cu drag, nu unul în care să-mi fie lehamite numai să mă ridic din pat şi să mă gândesc ce slujbă de rahat am. Poate că e bine că am ajuns aici, pentru că am descoperit de ce sunt capabilă şi de ce nu sunt. Aşadar ...RUŞINE! Ruşine pentru cei care au uitat de ce se află în faţa unui amfiteatru plin de studenţi.

97 de minute sunt necesare vizionării celui de-al 13-lea film al lui Kim Ki-Duk, „Time” (Shi gan). Filmat atât în Japonia cât şi în Coreea de Sud, filmul depăşeşte cu mult producţiile hollywoodiene - cu personaje eroice şi efecte speciale de duzină. Kim Ki-Duk iese din tiparul cu care a obişnuit lumea şi renunţă la muţenia prezentă în majoritatea filmelor sale, pentru a atrage atenţia asupra unei societăţi în care nimeni nu este ceea ce pare. Producţia debutează cu secvenţe care înfăţişează o femeie în timpul unei operaţii de chirurgie plastică – fenomen întâlnit frecvent în rândul tinerilor din Coreea de Sud. În povestea acestei ecranizări timpul este cel care poartă vina, de fapt, şi nu membrii societăţii care ar renunţa la ceea ce reprezintă ei, pentru a deveni frumoşi. Nicidecum nu vorbim despre un film care plasează frumuseţea în mijlocul tuturor problemelor din jur, transformând-o într-o obsesie a societăţii – o societate populată de eroi narcisişti – ci despre o ecranizare care afişează realitatea uneori ciudată şi de cele mai multe ori crudă în care operaţiile estetice au devenit o activitate obişnuită. Personajele principale Ji-woo (Jung-woo Ha) şi She hee înainte de operaţie (Ji-Yeon Park) sunt un cuplu asupra căruia timpul îşi pune amprenta, timp care o afectează mai mult pe Seh hee decât pe partenerul ei de viaţă. Orice discuţie dintre cei doi oscilează între isterie şi disperare, transpuse de regizor prin violenţă fizică şi verbală. Orice activitate săvârşită de cei doi se încheie cu o criză de gelozie. Astfel, orbită de gelozie şi de teamă tânăra dispare şi se operează, nu pentru a fi mai frumoasă, ci pentru a avea o faţă diferită, în speranţa că iubitul ei, Ji-woo, nu se va plictisi de ea. Întreaga acţiune se derulează în două locaţii, marele oraş, Seul, şi muzeul în aer liber de la Baemigumi, de pe insula Mo, unde sculpturile expuse reprezintă diferite ipostaze împietrite ale sentimentelor umane. Personajele lui Kim Ki-Duk îşi duc existenţa în jurul aceloraşi locuri (cafeneaua unde începe totul, parcul cu sculpturi, sala de operaţii şi interioarele neutre) pentru simplul motiv că sunt în căutarea acelui sentiment de familiaritate. Începutul şi sfârşitul dau culoare întregii pelicule pentru că regizorul introduce ca şi în alte producţii ale sale, circularitatea. Astfel, filmul începe şi se încheie cu Seh hee care se ciocneşte de ea însăşi după două operaţii estetice. Scena aceasta dă naştere mai multor ipoteze. Ciocnirea este pe deoparte simbolică şi subliniază ceea ce va urma în viaţa tinerei, iar pe de altă parte sugereză faptul că „substanţa” filmului este dată de mintea bolnavă a fetei, boală care nu poate fi vindecată modificând exteriorul. Premiată la trei festivaluri de film (Chicago International Film Festival, Fantasporto şi Sitgets – Catalonian International Film Festival) pelicula „Time” este una care vorbeşte de la sine despre o situaţie căreia doar oamenii îi pot pune capăt.

Unii dintre noi mor fără să încerce nimic din ceea ce le-ar putea schimba viaţa. Alţii trăiesc fără să le pese că poate mâine sau peste câteva secunde s-ar şterge de pe pământ. Nu ştiu din ce categorie fac parte, nu ştiu nici dacă e corect să împart lumea în două. Aşa că, regret! Pentru fiecare rând pe care mi-aş fi dorit să-l pun pe hârtie şi nu am făcut-o pentru că am crezut că nu e prea dur pentru zilele astea. Pentru fiecare carte pe care mi-aş fi dorit să o citesc, dar nu am ajuns să o fac de frică să nu mă dezamăgească în final. Pentru fiecare melodie, pe care am catalogat-o înainte să o ascult, sau să o simt. Pentru fiecare desen pe care am vrut să-l creez, dar nu am avut tăria să cred că s-ar putea să fie totuşi bun. Pentru fiecare cuvânt pe care l-am spus, fără să realizez că rănesc. Pentru fiecare moment în care am crezut că sunt slabă. Pentru fiecare persoană pe care am făcut-o să plângă. Pentru fiecare secundă în care m-am gândit numai la mine. Pentru fiecare loc în care am spus că merg şi l-am ocolit de teamă să nu mă prindă şi să mă farmece. Pentru fiecare moment în care am uitat să trăiesc sau să visez. Pentru cei care nu preţuiesc secundele care trec şi care urmează. Pentru...

...pentru fiecare secundă în care viaţa mi-a demonstrat că e în regulă şi apoi s-a răzgândit! Rest in peace :((!

Ionuţ călărea oaia murdară din faţa porţii, încălţat în cizmuliţele roşii de gumă, care fuseseră cândva ale mamei ori ale unei mătuşi. Eu chicoteam de pe prispa casei de chirpici. Aveam picioarele pline de vânătăi şi zgârieturi. Cu toate acestea mi le lungeam prin iarba moale, plină de pene şi găinaţ, prefăcându-mă că dorm. Pisica, de data asta alta, se plimba pe gardul înalt şi bătrân din faţa mea, printre frunzele şi boabele verzi din viţa de vie. Era linişte şi cald. Zilele acelea uitasem de dud, uitasem de livadă şi de nopţiile lungi petrecute în mijlocul curţii. Cu toţii uitaserăm. Apoi venea ploaia şi spăla tot, spăla păcatele noastre de copii, prispa, livada şi dudul de lângă fântână. Ploua încet şi mult şi noi ne înghesuiam sub acoperişul casei, în cerdac, chicotind şi hilizindu-ne. Eram uzi şi îngheţaţi. Zâmbeam. Oricum nimic nu ţinea mult, nici măcar ploaia. Soarele mijea de după nori iar noi lepădam încălţările pe prispa uda şi ne luam la întrecere prin iarbă, fără să ne gândim că în anii ce urmau nu aveam să ne mai întâlnim cu nimic din ce trăisem. Prispa neagră, cerdacul vişiniu, mirosul tăbâicilor, zestrea mătuşilor, soba, culcuşul ei cald, au rămas acolo, dar fără noi. Mamaia s-a prăpădit, noi am crescut şi am rămas doar cu amintirea zilelor copilăriei noastre. Te-ntoarce tu timp...şi-mi dă fericirea înapoi!


tăbâică- sac mic pentru făină
cerdac- pridvor, verandă

Frunzele dudului se mişcau când în stânga când în dreapta, acoperindu-mi faţa. Mă chinuiam să străbat cu privirea zarea, peste acoperişul roşu al casei de chirpici, şi să urmăresc ghemul gri de blană din ograda îndepărtată a unei mătuşi. Bocioc, câinele cu ochii albaştrii, alerga cât era ziua de lungă. Cel mai mult, însă, îi plăcea să se bălăcească în balta tulbure din faţa cuştii. Era frumos şi încâlcit.
Mă încânta să urmăresc toată forfota din jur, de aceea îmi alesesem cea din urmă creangă, chiar ultima, din vârful dudului. O vedeam adesea pe mamaia cum venea alene la fântână, ducând în mâna ei albă şi ridată găleata. Roata greoaie şi ruginită scârţâia zgomotos. După câteva secunde, braţul slăbit al bunicii răstruna apa rece scoasă din fântână în găleata ştirbită. Silueta subţirică se îndepărta, mai apoi, încet şi tăcut, mergând spre bucătăria din placaj scorojit. Undeva în dreapta, pe tăpcean, Tibilică se tăvălea şi necheza, rânjind cu dinţii lui galbeni şi lungi. Căldură mare. Pe părul lui maro se prelingea lent sudoarea. Chiar sub ochii mei, printre răsadurile de ardei şi roşii se lungea prisica, lingându-şi blana şi mieunând.Cât era ziulica de lungă mă plimbam prin livadă, îndesându-mi fructe în sân sau stăteam cocoţată printre ramurile dudului, ale cărui roade îmi displăceau. Seara, însă, mă dădeam pe lângă mamaia şi aşteptam să facă mămăliguţa. Iubeam ceaunul cu fundul negru, tuci, din care mâncam lapte cu mămăligă uscată; şi plita pe care bunica îmi făcea turtiţe; şi mirosul micuţei bucătării pe pereţii căreia erau atârnate linguri de lemn, oale de chişleac şi scoici.
Apoi mergeam în tinda îngustă în care mirosea a brânză proaspătă şi a vaselină. Stăteam cu spatele rezemat de tocul uşii verzi şi priveam cerul. Greierii îmi cântau la picioare şi eu stăteam. Stăteam şi mă rugam să nu se mai termine. La urmă adormeam pe vatra tare, strângând în braţe trupul firav al mamaiei şi repetând cu glasul meu subţire "mamaia mea, mamaia mea".
Dimineaţa o luam de la capăt. Mă cocoţam în dud şi îi regăseam pe toţi la locurile lor. Îl aveam pe Bocioc, pisica dintre răsaduri, pe mamaia cu găleata ştirbită, pe Tibi cu lucerna dintre dinţi, fructele din sân şi viaţa mea de copil.

Nopţi nedormite. Prima filă din romanul preferat. Paharul veşnic plin. Primul concert al trupei favorite. Inconfundabilul gust al ţigării. Buştenii din curtea facultăţii. Cheful de distracţie al noilor colegi. Fericire nedescrisă. Le amestec bine şi le savurez. Nu este un desert din cartea de bucate a mamei. Nu reprezintă nici cuprinsul cărţii preferate, nici programul de la teatru. E doar un deget de la mâna binevoitoare a Timişoarei. Meniul îndesat sub nasul meu de „noua mea casă”. Inspir. Expir. Trag aer în piept şi aleg. Am şapte zile la dispoziţie în fiecare săptămână. Patru săptămâni în fiecare lună. Doisprezece luni în fiecare an. În total, 1095 de zile. Trei ani de facultate, mai exact. Luni- Concert în Unirii. Marti- Hoinăreală prin librăriile din centru. Miercuri- Puţină facultate încheiată brusc de ieşirea prelungită cu colegii la o „nefiltrată”. Joi- Club, în meniu scrie seară studenţească. Vineri- Piesa de teatru „ Toţi în America”. Sâmbătă- Club, sesiunea a doua. Duminică- Nu mai am bani, stau acasă. Luni- Nu mai am bani, stau acasă. Marţi- Nu mai am bani, stau acasă. Miercuri- O sun pe mama, mint că am plătit taxa pentru bibliotecă, eventual că mi-am făcut abonament la firobus, la final mă angajez.Trag linie peste pătrăţele din calendar. A mai trecut o săptămână. Încă una. Încă una. Ieri am jucat biliard cu colegii din grupa 4. Azi am consumat ultima pagină din „Maestrul şi Margareta” şi am început să mi-o îndes în cutia craniană pe frumoasa „Lolita”. Mâine nu ştiu unde voi fi. Mai trag o line în calendar. Zâmbesc. 547 de zile din viaţa mea de studentă: 530 de zile în care am alergat după celelalte degete de la mâna Timişoarei şi 17 zile în care am rugat-o pe mama să îmi alimenteze contul. Au mai rămas 548 de zile. Toate ale mele. Luni- Îmi xeroxez cursurile. Marţi- Adorm în sala de lectură. Miercuri- Rezolv temele adunate de-o săptămână. Joi- Merg la sport. Vineri- Savurez din nou o bere cu colegii din grupa 4. Sâmbătă- Dorm. Duminică- Privesc în urmă şi simt. Sunt studentă. Nu am bani, dar sunt fericită. Nu dorm pe perna mamei, dar am un amfiteatru doar al meu. Nu mă mai trezeşte Lavinia, strigându-mă sub geam, dar mă sună Roxi, să mă întrebe de bibliografie. Am tot ce-mi trebuie, o gaşcă extraordinară, un sac de credite, un teanc de cursuri prăfuite, şi multe „vicii”. Luni- Număr pe degete timpul scurs şi timpul rămas. Nu-mi ajung 1095 de zile să mă satur. Marţi- Arunc vechiul calendar şi îmi imaginez că am încă pe-atâtea zile în faţă numai pentru mine. Sunt studentă. Şi ce dacă. Sunt fericită.

Publicat în Xpune, nr.4, 2008

I`m a maniac, maniac on the floor...or not :)), nu sunt emotivă şi nu am nevoie de sugar. Nu am nevoie de nimic când îl am pe Marius, când am grupa 4, Prison Break, o Dobby micuţă şi superbă, chitara lui Daron, scrisul, un raft mereu cu alte cărţi, câteva cd`uri cu filme de calitate şi familia. So...Recunosc! Am plâns! Pentru că am avut o zi bună. Tnx Ludu!

Când e frig îmi îngheaţă buricele degetelor. Dacă bat din palme, inima imi pulsează mai alert. Când închid ochii se face linişte. Dacă plâng mi se usucă buzele. Când sunt obosită vorbesc mult. Dacă râd...păi dacă râd, îmi dispar cearcănele. Când mă concentrez mi se încreţeşte fruntea. Dacă sunt nervoasă clipesc continuu. Când visez ţin ochii deschişi. Dacă sunt supărată dorm.

Vrăjitoare, jokeri, vampiri, doctori, războinici, cavaleri şi prinţese. Nu sunt personaje rupte dintr-un film horror ci o întreagă paradă de tineri costumaţi, care au petrecut noaptea de Halloween în stil gotic. De ce gotic? Deoarece, Taine a creat o atmosferă potrivită pentru amurgul spiritelor; lumânări, bostani cu zâmbete fioroase, muzică potrivită cu decorul şi costume pe măsură.
Ora 23:00. Lume multă, scaune puţine, fum, agitaţie. Prin mulţime un tânăr împarte bomboane noilor veniţi.
Ora 24:00. Apar vrăjitoarele. Atmosfera devine sumbră şi plăcut de înfricoşătoare.
Ora 1:00. Vampiriţele îşi flutură rochiile după ritmul melodiilor şi zîmbesc viclean.
Ora 2:00. Locaţia lasă impresia unui cavou cu personaje vii. Lumea dansează, la masa din spate, ospătarul duce al şaselea rând de bere. Din capătul barului lumânările încep să se stingă una câte una.
Ora 3:00. Petrecerea se apropie de sfârşit.
Ora 4:00. Vrăjitoarele încalecă pe mături. Vampirii îşi ascund colţii sub pelerinele elegante. Întregul alai costumat se risipeşte printre urmele fine de fum. În urma lui, mesele au rămas goale, localul tăcut, şi încă un an de zile distanţă până la următorul Halloween.


Publicat în primul număr al revistei StudVest, nov. 2008

Da, o conferinţă a păcii exprimată în termeni sexuali. O conferinţă menită să ne satisfacă gândurile. O conferinţă susţinută de o mână de studenţi şi nu de un alai de personalităţi. Care a fost scopul conferinţei? Nu altul, decât un top cu ce mai râvniţi studenţi din an, atunci când gândul se aruncă la un one night-stand . Că, deh! Vorba aia...suntem şi noi oameni, avem sentimente, avem trăiri, avem colegi care ne inţeleg, şi nu în ultimul rând avem prieteni. Probabil nu suntem singurii care am discutat aşa ceva. Şi ce dacă...noi suntem singurii care avem un Iuly, singurii care avem un Cristi, singurii care avem un Ludu, o Bianca, o Roxy, un Gabi, o Alina, o Andreea, o Ancuţa, o Diana, o Alexandra, o Klaudia şi un Dragoş. Şi bineînţeles, deţinem libertatea de exprimare...Iată şi clasamentul:
1. Ludu
2.Cristi, Bianca, Alexandra, Victor, Roxy, Călin, Ancuţa, Anda
3. Tata lui Ludu (cu majoritatea voturilor) =))

Ps: Girls, jump on Ludu...he won! :)...şi pentru că donşoara` Ancuţa mi-a propus un nou slogan pentru că cei de la OSUT nu ştiu ce pierd, am să îl împărtăşesc..." Votează, şi ţi-l dăm pe Ludu o noapte!" See ya` soon...love you guys! >:D<

Tac. Am încercat sa îmi ascund cuvintele în punga de plastic din cămară. Cuvintele mi se băteau cap în cap, dar eu am ales să rămân mută. Am căutat un loc în care să mi le îngrop, şi-au evadat. Nu văd. Lumina ochilor mei s-a scurs la fel ca petele de culoare de pe un tablou ud. Mi-am aruncat privirea la coşul de gunoi şi-am rămas oarbă. Nu aud. Mi-am lipit urechile cu bandă adezivă şi-am tras de ea. Am rămas surdă. Nu merg. Picioarele mi s-au rupt din şolduri şi-au rămas lipite de asfaltul înecat în mucuri de ţigară şi scuipat. Am rămas oloagă. Nu simt. Nu vreau. În mine, în şoaptă...am murit.

Arunc ultima filă din cartea despre tine. De ajuns. Nu mi-ai furat ca şi alţii visele, mi le-ai dăruit. Nu ai ascuns adânc în tine speranţa, mi-ai arătat-o cu primul pas făcut spre mine. E ca şi atunci când uit să trec de momentul prezent, de teamă să nu se piardă cu clipa ce urmează şi să rămână doar o amintire. E ca şi atunci când tu îmi acoperi ochii cu palmele, de la spate. E ca şi atunci când conştientizez că mă priveşti în timp ce dorm; ca şi atunci când mă trezesc dimineaţa şi te caut prin pat. E ca şi atunci când împărţim aceeaşi ceaşcă de cafea. Ca şi atunci când uiţi să mă îmbrăţişezi de rămas bun şi te întorci de la jumătatea drumului. E ca şi atunci când...

Nici măcar nu e a mea, nu e nici a voastră de fapt. Unde eşti tu mein Bruder, dar, tu musculiţă de oţet? Unde eşti tu femeie înaltă şi tu bărbat înalt? Unde eşti tu Roxi? Hoţul nu e Marius. Nu e nici măcar Fifi care doarme lângă Andrei pe şezlongul oval ca un ou. Nu e nici măcar Clau care visează tolănită printre amintiri. Poate e Nyko ale cărei bagaje stau pregătite la uşă. " Mă îmbrac la fără un sfert", îmi spune înghiţindu-şi ochii. Se grăbeşte. Mi-a furat vara şi acum fuge la tren. Vara încape într-o valiză albastră cu flori? Eh! Ducă-se naibii de valiză! Nu e la ea. Acorduri mult prea sălbatice îmi iau cu asalt cutia craniană. E doar o chitară electrică. Dar e a lui. Mulţumesc că mi-ai parfumat vara cu acordurile tale. Şi, totuşi, la vară unde vei fi? Vei cânta numai pentru urechile mele? Simt. O vibraţie. Încă una. Trupul îmi pulsează alert. Sar de pe un picior pe altul, imitând o grămadă de bezmetici prinşi în pogo. De la o masă o voce mă atenţioneză că nu sunt singură: "Ce ai tu?". Nu contează. Eu caut vara. Nu-i în buzunarul meu de la blugi. Nu-i în rucsacul de după dulap. Nu-i nici măcar în coşul de gunoi din bar. Poate e în club în frapieră. Alerg să văd. Ţeapă! Mă dor încheieturile, din cauza verii. Am obosit. Ah! Am uitat să mă uit pe fundul bazinului. Poate s-a pitit printre literele albe ale cuvântului "Peroni". Limpede şi albastră. Nu-i! Mă duc acasă, poate e sub pătură şi mă aşteaptă. Aş vrea eu. La uşa mea e coadă. Deci e aici. Înseamnă că mai am de aşteptat. Toamnă. Iarnă. Primăvară... Până atunci: Timişoara te provoc! Dă-mi vara înapoi. Dă-mi prietenii. Dă-mi acordurile lui.

O mână schiloadă îmi întinde o cutie de RedBull: „ Uite, domnişoară îţi ofer o gură de otravă”. Aş accepta dar, mi-am luat dis-de-dimineaţă doza de venin, vreau să mor treptat nu dintr-o dată. Îmi întorc spatele epuizată. Nyko zâmbeşte cu genele aproape lipite una de cealaltă. E frumoasă şi cu ochii închişi. Restu` să se ducă dracu`! Breteaua genţii ei albastre şi grele a început să îmi topească umărul. Nu-i nimic. Încă doi paşi, încă doi şi mă trântesc pe bucata de plastic roşu, aromată cu tutun, alcool, vomă, urină şi tot tacâmul. Sunt într-o gară nu într-o cameră de hotel. Dorm. Cel puţin, asta visez. Un claxon îndepărtat îmi străbate coloana vertebrală. Se apropie o locomotivă, un tren, ceva. Oare ce-o fi: LDH sau LDE? Unde eşti tu tată să îmi explici ce şi cum? Oamenii încep să defileze ca pe o scenă. Genţi, plase, rucsacuri, poşete, un întreg magazin ambulant. Nyko îmi arată un bătrânel în costum. Îşi caută prima tinereţe. Cam nepotrivit locul, e alegerea lui totuşi. Din spate mă loveşte ca un pumn în faţă un miros de spray ieftin. Întorc leneşă privirea şi dau cu ochii de boschetarul care acum o lună se dădea mare travestit prin tramvai. Săracu`. „Ajutaţi un biet bolnav de cancer”, răsună vocea lui scârboasă şi mult prea feminină. Cancer, cică. Totuşi lumea e prea miloasă. O bătrânică îi întinde o hârtie banală de 1 leu. Eu îi arunc o privire bolnavă, şi un du-te dracului scăpat din greşeală printre dinţi. Nyko a adormit din nou cu capul pe umărul meu. O voce masculină ne inundă urechile: „Trenul Accelerat Timişoara Nord – Bucureşti Nord soseşte în gară la linia 2- peron, şi pleacă în direcţia…”. Alo! Mai rar nene, că mi-e lene. Nyko tresare. Un nou claxon. Trenul ajunge fumegând în spatele nostru. Lumea coboară adormită. Mă trezesc şi eu. Boschetarul travestit mă priveşte cu ochii mari. „N-am mă, n-am! Caută-ţi viaţa pe alt peron, acesta e al meu”. Nyko dispare. La fel şi trenul. La ieşire mă aşteaptă cutia cu otravă. „Trenul Accelerat Timişoara Nord – Suceava soseşte în gară la linia 4- peron…” bla, bla, bla. Dorm.

10, 50, 87, 90, 106... Pot fi simple numere, zile dintr-un an,  cărţile dintr-o bibliotecă sau pot reprezenta  persoanele ajunse la Urgenţă într-o singură zi. Fără să anunţ Salvarea, fără să chem măcar un taxi, doar cu picioarele bine înfipte în pantofi şi cât se poate de sănătoasă, vizitez Spitalul Judeţean. Mai exact, dau o fugă până la Urgenţă. Nimic neobişnuit încă. Oameni agitaţi, maşini grăbite, bătrâni cu plase în mână şi un puşti care încearcă să citescă literele ce se întind pe panoul din faţa sa : „ Spi-ta-lul Ju-de-ţean de Ur-gen-ţe Ti-mi-şoa-ra”. Agitaţia e tulburată de sunetul colorat al sirenei unei ambulanţe. Prima sosită de când mă aflu aici. Scot telefonul din buzunar şi încep să cronometrez ambulanţele care sosesc sau pleacă. Straniu. Doar patru în decursul unei ore şi jumătate. Ce să însemne asta? Oamenii sunt mai puţin bolnavi sau doar atâtea maşini sunt disponibile pentru intervenţie, într-o astfel de noapte? Încep să sosească taxiuri cu pacienţi. Oare unde sunt şoferii şi medicii de pe maşina de intervenţie? Privesc câteva secunde în stânga. Nimic. Mă uit în dreapta şi văd patru domni şi o domniţă cu ţigările fumegânde, spunându-şi bancuri. Aha! Deci aşa stă treaba. Probabil şoferul de taxi ştie mai bine să acorde primul ajutor, mă gândesc, dacă oamenii au apelat la el în loc să sune la ambulanţă. Hărmălaie. Din spatele unor copaci se năpustesc asupra unui doctor nouă rromi ţipând şi turuind. Maşinile de intervenţie pleacă una câte una, coada de la fişier creşte, iar eu mă aşez pe bordură gândindu-mă la patul meu de acasă. Altă sirenă. Ridic privirea dar, nu zăresc nimic. Mă uit din nou şi în faţa ochilor răsare maşina poliţiei. O seara la Urgenţă nu înseamnă doar probleme de sănătate. Trei tineri coboară cu privirile plecate. Cu siguranţă sunt membrii vreunei găşti, care tocmai s-au dat cap în cap pe vreo străduţă lăturalnică. Urmează să apară maşina pompierilor şi seara va deveni completă. Destul. Îmi întorc spatele spitalului şi pornesc spre casă. Pe o stradă mai întunecată un pompier trage grăbit de un furtun în timp ce alţii doi coboară scara. Asta da noapte, îmi zic în gând. Am făcut o vizită rapidă prin viaţa oamenilor. Mai vreau!

Urc în primul tramvai care îmi apare în cale. În timp ce mă apropii de centrul oraşului am impresia că tramvaiul este tras de cai, exact ca în anul 1867. Prima staţie- Piaţa Maria; Este 16 decembrie 1989, în faţa parohiei din acest loc un număr mic de cetăţeni şi enoriaşi pornesc un protest ca răspuns la încercarea Guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Izbucnesc încăierări, mulţimea de oameni creşte treptat şi pleacă într-un marş de protest pe străzile Timişoarei. Începe revoluţia. Lumea se înghesuie, tramvaiul porneşte continuându-şi cursul şi eu rămân cu privirea aţintită pe geamul prăfuit. Imediat după primul colţ se iveşte statuia Sfintei Maria. Vizualizez cu ochii minţii scaunul de fier înroşit pe care s-a stins Gheorghe Doja. Da, ştiu! Tradiţia spune că în locul acesta a fost doar martirizat. Cobor din tramvai şi urc în altul. Pe măsură ce înaintez spre ,,inima furnicarului” trec de la o treaptă de istorie la alta. După câteva minute lungi, ajung la Catedrala Mitropolitană. Pe scările acesteia zăresc grupuri de oameni împingându-se, încercând să se ascundă de ploaia de gloanţe ce cade asupra lor. Forţele de securitate încearcă să calmeze populaţia... împuşcând-o. În spatele meu, ca într-un tablou prăfuit din 1920 arde Opera Română.Un fior rece îmi străbate fulgerător şira spinării. Încep să cred că imaginile fac parte dintr-o scenă de film. Clipesc de câteva ori şi totul revine la normal. Nu se întâmplă nimic. Sunt doar file dintr-o carte de istorie.