Îmi amintesc drumul până acolo. Pentru mine, care nu aveam mai mult de 14 ani, era unul dintre cele mai lungi drumuri parcurse pe jos. Îmi urmam, oarecum speriată, unchiul prin desiş. Încercam să ţin pasul cu el, bărbatul înalt cu picioarele înfipte în ciubotele de cauciuc. În urma noastră veneau şi alţii, cărând în spate greble cu cozi lungi, furcere şi ploşteri. Mă minunau pădurea, mirosul dulce de fân şi tot ceea ce vedeam, de acolo de sus, în jurul meu. Pe alocuri copacii deveneau tot mai deşi şi acopereau cu frunzişul lor poteca pe care înaintam fascinată. Ici, colo cerul se îngrămădea, parcă tot, printre arborii cu frunză rară. Poposeam, din când în când, câte două, trei minute să ne udăm gâtlejurile cu apă. Verdeaţa a început încet, încet să fie înghiţită de o sumedenie de ace roşii-brune. În faţa mea se întindea o pădure de pini uscaţi. Crengile lor atât de subţiri, încărcate de ace lungi se asemuiau cu o ploaie colorată în nuanţele toamnei. Am alergat bucuroasă în mijlocul brazilor fără viaţă. Şi cu cât înaintam, culorile din jurul meu căpătau aceaşi nuanţă. Teneşii îmi alunecau pe miile de ace căzute pe pământ, dar eu alergam afundându-mă, tot mai mult, printre crengile care-mi dădeau impresia că formează un voal imens. Trunchiurile uscate au rămas în urmă şi m-am trezit într-un loc drept, sub cerul liber,alergând prin iarba înaltă. Ce mai privelişte, de acolo de sus! M-am ascuns în pădure, eram prea mică să car ploşte. Îmi plăcea să stau în vârful ţuhoniului, totuşi. De acolo de sus, credeam eu, paream mai mare. M-am ascuns în pădure şi-am scrijelit pe scoarţa unui copac, cu o bucată de tablă tăiată dintr-o cutie de pateu, un nume. L-am lăsat în urmă şi am fugit fericită spre locul de unde venea mirosul puternic de flori uscate. Ce minunăţie! Brazde întregi de iarbă culcată la pământ, secerată, mă chemau să mă tăvălesc printre ele. Locul meu...liniştea mea!

Ionuţ călărea oaia murdară din faţa porţii, încălţat în cizmuliţele roşii de gumă, care fuseseră cândva ale mamei ori ale unei mătuşi. Eu chicoteam de pe prispa casei de chirpici. Aveam picioarele pline de vânătăi şi zgârieturi. Cu toate acestea mi le lungeam prin iarba moale, plină de pene şi găinaţ, prefăcându-mă că dorm. Pisica, de data asta alta, se plimba pe gardul înalt şi bătrân din faţa mea, printre frunzele şi boabele verzi din viţa de vie. Era linişte şi cald. Zilele acelea uitasem de dud, uitasem de livadă şi de nopţiile lungi petrecute în mijlocul curţii. Cu toţii uitaserăm. Apoi venea ploaia şi spăla tot, spăla păcatele noastre de copii, prispa, livada şi dudul de lângă fântână. Ploua încet şi mult şi noi ne înghesuiam sub acoperişul casei, în cerdac, chicotind şi hilizindu-ne. Eram uzi şi îngheţaţi. Zâmbeam. Oricum nimic nu ţinea mult, nici măcar ploaia. Soarele mijea de după nori iar noi lepădam încălţările pe prispa uda şi ne luam la întrecere prin iarbă, fără să ne gândim că în anii ce urmau nu aveam să ne mai întâlnim cu nimic din ce trăisem. Prispa neagră, cerdacul vişiniu, mirosul tăbâicilor, zestrea mătuşilor, soba, culcuşul ei cald, au rămas acolo, dar fără noi. Mamaia s-a prăpădit, noi am crescut şi am rămas doar cu amintirea zilelor copilăriei noastre. Te-ntoarce tu timp...şi-mi dă fericirea înapoi!


tăbâică- sac mic pentru făină
cerdac- pridvor, verandă