Îmi amintesc drumul până acolo. Pentru mine, care nu aveam mai mult de 14 ani, era unul dintre cele mai lungi drumuri parcurse pe jos. Îmi urmam, oarecum speriată, unchiul prin desiş. Încercam să ţin pasul cu el, bărbatul înalt cu picioarele înfipte în ciubotele de cauciuc. În urma noastră veneau şi alţii, cărând în spate greble cu cozi lungi, furcere şi ploşteri. Mă minunau pădurea, mirosul dulce de fân şi tot ceea ce vedeam, de acolo de sus, în jurul meu. Pe alocuri copacii deveneau tot mai deşi şi acopereau cu frunzişul lor poteca pe care înaintam fascinată. Ici, colo cerul se îngrămădea, parcă tot, printre arborii cu frunză rară. Poposeam, din când în când, câte două, trei minute să ne udăm gâtlejurile cu apă. Verdeaţa a început încet, încet să fie înghiţită de o sumedenie de ace roşii-brune. În faţa mea se întindea o pădure de pini uscaţi. Crengile lor atât de subţiri, încărcate de ace lungi se asemuiau cu o ploaie colorată în nuanţele toamnei. Am alergat bucuroasă în mijlocul brazilor fără viaţă. Şi cu cât înaintam, culorile din jurul meu căpătau aceaşi nuanţă. Teneşii îmi alunecau pe miile de ace căzute pe pământ, dar eu alergam afundându-mă, tot mai mult, printre crengile care-mi dădeau impresia că formează un voal imens. Trunchiurile uscate au rămas în urmă şi m-am trezit într-un loc drept, sub cerul liber,alergând prin iarba înaltă. Ce mai privelişte, de acolo de sus! M-am ascuns în pădure, eram prea mică să car ploşte. Îmi plăcea să stau în vârful ţuhoniului, totuşi. De acolo de sus, credeam eu, paream mai mare. M-am ascuns în pădure şi-am scrijelit pe scoarţa unui copac, cu o bucată de tablă tăiată dintr-o cutie de pateu, un nume. L-am lăsat în urmă şi am fugit fericită spre locul de unde venea mirosul puternic de flori uscate. Ce minunăţie! Brazde întregi de iarbă culcată la pământ, secerată, mă chemau să mă tăvălesc printre ele. Locul meu...liniştea mea!
