Cine crede că liceul „rulzz” nu ştie ce este facultatea. E mare lucru să nu te laşi „corupt” de Timişoara, iar cei care nu se lasă ”în mâinile ei” habar nu au ce pierd. Cu toţii am trecut prin asta, fie că s-a întâmplat din primul moment în care am coborât din tren, fie după câteva luni bune şi lupte interminabile cu conştiinţa. Oare e bine? Oare e rău? Ce mai contează... În fond te afli aici şi pentru a experimenta.
Unii îşi doresc viaţă de cămin, alţii chirii şi gazde. Nimic nu e ceea ce pare. Dacă încă mai crezi că viaţa într-un oraş mare e roz, te invit să intri în lumea mea măcar zece minute. Cu doi ani în urmă coboram buimacă din autocar. „Piaţa 700” mi-a rămas întipărită în minte. Nu că ar fi un loc extraordinar, dar acolo mi-au dat primele lacrimi. Evident, nu de fericire! Şi tot acolo mi-a scăpat printre buze: „Vreau acasă!”. Tot entuziasmul pe care l-am avut a fugit de agitaţia locului. Eram un boboc rătăcit. Cu toate astea nu a râs nimeni de mine. În prima săptămână de şcoală am cunoscut colegi, curţi interioare ale UVT-ului şi cam atât. Cine ar fi crezut că, deşi nu exista un orar şi „profii” nu apăreau la cursuri, o mână de studenţi din anul I stăteau de dimineaţa până seara pe butucii de la 037 şi încercau să lege prietenii. Uite că se poate!
Mai târziu au început şi „problemele”. Dacă legi colegii de palier, mult prea gălăgioşi, de vecinii băgăreţi şi puşi pe ceartă, nu poţi să obţi decât haos. Şi dacă adăugăm lipsa chefului de cursuri, sesiunea, nopţile de somn înlocuite de karaoke, băute, movie night-uri şi alte momente glorioase de acelaşi gen, te loveşti de şi mai mult haos. Nu vă impacientaţi, totul o să vi se pară normal... într-un final. Bun venit în Timişoara, boboceilor!

Publicat in Xpune

Vizionare plăcută. :))

Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte să mă înscriu la jurnalism, de ce vreau totuşi aici, probabil răspundeam la fel ca până astăzi. Îmi place să scriu, de aceea mi-am dorit să cunosc cât mai multe proceduri prin care să-mi transform scriitura în scriitura adevărată. Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi împiedica pe parcursul acestor ani de facultate de oamenii incapabili să facă ACEL LUCRU pentru care sunt plătiţi, m-aş fi sucit la 360° şi aş fi ales cu siguranţă un alt domeniu pe care să-l studiez. Un domeniu în care să activez pe urmă cu drag, nu unul în care să-mi fie lehamite numai să mă ridic din pat şi să mă gândesc ce slujbă de rahat am. Poate că e bine că am ajuns aici, pentru că am descoperit de ce sunt capabilă şi de ce nu sunt. Aşadar ...RUŞINE! Ruşine pentru cei care au uitat de ce se află în faţa unui amfiteatru plin de studenţi.

 În sfârşit, se zăreşte clădirea BRD-ului, păzind ca un străjer asupra bucăţii de pământ unde se înghesuie sute de studenţi în fiecare zi. Primul semn că sunt tot mai aproape de Complexul Studenţesc. Tineri cu paşi grăbiţi, alţii mai leneşi se îndreaptă către micuţa palmă de ,,Rai” pe care Dumnezeu le-a întins-o nu departe de facultate. O adunătură de fast-food-uri, baruri, tarabe cu flori, magazine alimentare, cluburi de internet, xeroxuri şi alte clădiri menite să fie la dispoziţia studentului. Câţiva porumbei ciufuliţi se „ceartă” pe bucăţica de pâine aruncată de pe terasă de la 3F. O domnişoară priveşte cu dispreţ, de la masă, doi copii ai străzii care au avut curajul să întindă mâna şi să ceară o bucată de pâine şi ceva mărunţiş. Agitaţie. Peste stradă, de la balconul unui cămin, se aude o voce strigându-l pe un anume Florin, care aleargă grăbit spre xerox. Sesiunea e în toi şi studenţii au nevoie de puţin „ajutor”. Uşa xeroxului de lângă terasa 3F se deschide scârţâind uşor. Trei tineri coboară scările zâmbind victorios. Cu siguranţă au în buzunar câteva hârtiuţe pe suprafaţa cărora tuşul negru a imprimat „drumul spre succes”. Cu cât înaintez spre inima „furnicarului”, o furtună de mirosuri mă loveşte din plin. Un amestec de arome şi gusturi menit să îmi invadeze toate simţurile. „Eu vreau clătite de la Pinocchio”, strigă un puşti, în timp ce o trage pe mama lui înspre ghereta unde se fac clătite. De lângă un coş de gunoi, priveşte un boschetar. Ar mânca şi el o clătită, doar că nu are o mamă pe care să o tragă după el, să-i cumpere. Terasele sunt pline ochi. Un ospătar ameţit de căldură desface în grabă o sticlă cu suc. Pssssssst! Doi paşi mai încolo, un student coborât din cămin cumpără cinci hamburgeri. Coadă mare la Roy. Pe băncuţele din faţa fast-food-ului stau înghesuiţi studenţii înfometaţi. Din spatele ferestrei, două domnişoare cu bonetă întreabă întruna: „ Altceva? Cu ce vă mai servesc?”. La zece metri de Roy, doi poliţişti comunitari încearcă cu greu să urce într-o dubă un boschetar. „În sfârşit, s-au gândit şi ăştia să facă curăţenia de vară”, rosteşte un student cu gura plină de mâncare. Gândesc totuşi că aşa e viaţa. În timp ce unii au un acoperiş deasupra capului, alţii sunt condamnaţi să trăiască pe străzi, din mila altora. În speranţa că peste noapte agitaţia va lua sfârşit, părăsesc Complexul cu gândul să mă reîntorc după ora 22. Mă aventurez, deci, încă o dată prin porţile „micuţei cetăţi”. Mirare! Studenţii împânzesc toate terasele. Cozile de la fast-food-uri sunt tot mai mari. Boschetarii se plimbă liberi de la o terasă la alta. Muzica se aude din toate părţile, ca un cor pe mai multe voci, din care nu înţelegi nimic. Din Happy răsună într-un ritm ciudat trupa Abba, concurând parcă subtil cu ultima melodie a lui Smiley ce mângâie urechile studenţilor de pe terasa Prêt à Manger. Lângă staţia de taxiuri, un copil al străzii cântă rupt de realitate câteva versuri de-ale lui Gil Dobrică: „ Hai acasă, hai cu mine...”.  Doar porumbeii dorm. Cu siguranţă a venit momentul pentru morală. Ei bine, morala nu există! În cele din urmă Complexul Studenţesc rămâne doar locul în care primează alte legi, în care etica nu şi-a găsit un cuib al ei, micul „paradis” în care distracţia face legea.