Ar fi fost frumos dacă ar fi ținut mai mult Celelalte Cuvinte. Ar fi fost și mai frumos dacă Alex ar fi avut chitara la el, și pe malul Mureșului am fi cântat cu toții. Ar fi fost ceva dacă am fi încăput cu toții pe bicicleta lui Iuli și am fi străbătut Aradul pe două roți. Ar fi fost... Cu toate astea nimeni nu spune că nu a fost frumos. A fost poate, mult prea frumos.

Dacă vrei să omori un câine, mai gândește-te. Dacă vrei să-l omori pe al meu...gândește-te de două ori și mai bine, decât să îi dai lui otrava prin gard ia-o tu. Cât de dobitoc trebuie să fi să omori trei câini odată? Înțeleg...ori ești redus mintal, ori ești redus mental.

BCM Elba Timișoara s-a calificat în premieră în finala Campionatului Național de Baschet masculin, după ce miercuri a trecut de CS Otopeni cu 87-69 în sala „Constantin Jude”. Formația ilfoveană nu a ridicat probleme bănățenilor, care au controlat meciul de la început până la final.

Aproximativ 2000 de timișoreni au asistat la confruntarea dintre bănățeni și ilfoveni. Dan Păltinișanu a marcat primul coș al meciului pentru “Leii din Banat”. Alb-violeții au controlat în permanență jocul și nu au acordat oaspeților nicio o șansă de reușită. Primul sfert s-a situat sub zodia aruncărilor de trei puncte. Obradovic a marcat primul coș de trei puncte pentru CS Otopeni, fiind urmat de Pešić cu cel de-al 4-lea coș de trei puncte înscris pentru amfitrioni.

Sfertul doi a început în forță. Elevii lui Petricevici au dominat jocul din primele secunde ale reprizei și au întărit avantajul obținut în primul act. Întreaga sală a început să cânte și jocul bănățenilor a continuat să fie strâns. Cel mai aclamat marcator de la Elba a fost Milos Pešić, cu 23 de puncte, de la gruparea din Otopeni remarcându-se Levar Seals, cu 17 puncte.

Cel de-al treilea sfert al meciului a continut tot în avantajul „Leilor”. Pešić a marchat primul coş al reprizei după aproape un minut şi jumătate de joc. Oaspeții au încercat să ajungă din urmă formația bănățeană dar Pešić și Velicković au dus diferența la 10 puncte. Întreaga sală s-a ridicat în picioare și a început să aplaude. Victoria era sigură.

Actul patru a fost unul lejer pentru gazdele conștiente de victoria aflată la doar câteva minute distanță. Vasojević a dus diferenţa dincolo de 10 puncte și situația a devenit greu de gestionat pentru ilfoveni. Întreagă sală se bucura, deja, de reușita bănățenilor. Pešić a definitivat calificarea echipei BCM Elba Timişoara în finala campionatului cu o reuşită de 2 puncte. Suporterii și-au unit glasurile cu galeria și au ovaționat succesul, în timp ce alb-violeții dansau în mijlocul terenului. Scor final 87-69; alb-albaștri părăsesc terenul supărați, dovadă fiind lovitura pe care Levar Seals a dat-o cu palma, ușii de la vestiar.

„ Pentru noi este un sezon bun fără discuție, cu două finale. Această victorie am obținut-o pentru acest public minunat. Ar fi fost păcat să nu învingem azi cu atâția suporteri alături de noi. De mâine, vom analiza la rece adversarul din finală, oricare va fi el. Noi ne vom juca șansa până la capăt. Ambele formații care ajung în finală sunt câștigătoare, numai că una va fi cu o treaptă puțin mai joasă", a declarat la finalul partidei Dragan Petricevici, tehnicianul lui Elba.

„Leii din Banat” vor întâlni în finala Campionatului Național de Baschet echipa CSU Asesoft Ploiești. Gruparea a câștigat toate edițiile de campionat începând din 2003. Finala se va disputa după principiul cel mai bun din cinci meciuri. Primul meci între BCM Elba Timișoara și CSU Asesoft Ploiești va avea loc pe terenul celor din urmă.

Mă aflu la 187 de km de casă. În primul semestru din anul II de facultate am luat bursă. În februarie 2009 am văzut Lună Amară în concert... Și ce dacă? Articolul ăsta nu e despre realizările mele, nici pe departe. E despre VOI. Da, cei care citiți chiar acum aceste rânduri dar nu sunteți convinși că la voi mă refer. Hai, zâmbiți unul câte unu! Să zâmbească fata din spate cu brațul plin de articole, mein Bruder, domnișoara cu ochelari și cu gândul la zmeură, băiatul înalt cu părul lung, fata cu cercei colorați care ascultă Deep Purple la player, hair-simbolul facultății de jurnalistică, roșcatele nelipsite de la concertele rock, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme. A trecut exact jumătate din timpul facultății. Peste încă jumătate vom fi la fel. O mână de oamenii la etajul superior al cafenelei cu mese mari din lemn și aceeași muzică din „`80 până astăzi”. Cafelele vor sta aburinde în fața noastră și băiatul înalt cu părul lung va deschide din nou discuțiile despre lume, războaie și conspirații. Fata cu brațul plin de articole, ne va privi zâmbind și va căuta prin mințiile noastre alte subiecte demne de a fi puse pe hârtie. Mein Bruder, același fan înfocat al lui POLI, hair-simbolul facultății de jurnalistică, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme vor dezbate ultimele evenimente din sport. Și, fetele, da, roșcatele prezente la toate concertele rock, fata cu ochelari, cu gândul mereu la zmeură împreună cu domnișoara cu cercei colorați din a cărei player răsună Deep Purple vor asculta și vor râde. Nu vreau să-mi dezlipesc de pe retină imaginea asta. E ca și cum în paginile cărții pe care abia am deschis-o personajele fictive sunt înlocuite de VOI, prietenii mei, oamenii care mă fac să fiu mândră că mă aflu în Timișoara. M-am grăbit să adun în minte ultimul party comunist, ultima piesă de teatru, ultimul movie-night, ultima ieșire la cafea, ultimul concert, ultima conferință. Acum sunt mai bogată. Am un sac de clipe cu voi și încă mulți alții care așteaptă să fie umpluți. M-am îndrăgostit de fiecare în parte. Așa că zâmbiți-mi. Zâmbiți pentru fiecare clipă petrecută împreună la masa de lemn, pentru fiecare dată când am râs, pentru fiecare moment când am fost supărați, pentru voi.

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

Cu siguranţă nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Să ridice mâna cei care au avut de-a face cu proprietari neserioşi, care s-au lovit de vorbe în loc de contracte, care s-au trezit în faţa apartamentului închiriat, cu lucrurile în stradă, fără bani de chirie şi fără un acoperiş deasupra capului. Eram sigură ! Unu, doi, trei... Patruzeci.

Imaginaţi-vă patru studenţi, un proprietar neinteresat şi-o canapea. E foarte simplu - o adevărată fotografie de familie. O zi însorită de primăvară, un parc drăguţ şi, în mijlocul lui, o canapea roşie cu patru studenţi ghinionişti. Lumea trece, se amuză, face fotografii. Tu ai lucrurile împrăştiate pe la toate cunoştinţele, îţi plimbi mobila dintr-un parc într-altul şi te gândeşti unde vei dormi la noapte.

Ce-i de făcut? Îţi iei telefonul mobil şi îţi suni un prieten, care îşi sună prietenul, care îşi sună prietenul... şi tot aşa, timp de câteva zile în care îţi încarci şi descarci creditul de mobil cu viteza luminii. Până la urmă, unul dintre prietenii prietenilor vine cu o idee de chirie care face ravagii prin buzunarul tau, dar pe care o accepţi cu resemnarea studentului aflat în impas. Ajungi în apartamentul cu pricina, îi plăteşti proprietarului chiria pe trei luni şi după două săptămâni te dă afară pentru că ai un acvariu cu un peştişor auriu despre care el nu ştia.

Din nou în stradă, aceiaşi patru studenţi cărând o canapea. De data asta, am dezvoltat muşchi şi ceva mai multă minte. Accesăm imobiliare.ro, selectăm ofertele ce ne convin, vizităm apartamente, alegem unul, încheiem un contract prin care păstrăm şi acvariul, şi peştişorul auriu. Răsuflăm uşuraţi... De 10 luni, stăm în acelaşi apartament, patru studenţi şi o canapea roşie. Şi ne e bine.

“Alexandra Manuela Leunosă ”

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

”Siempre me quedará
la voz suave del mar...”

Și dacă trebuie să o spun, nu o voi spune ca până acum. Așa că v-o spun în ritmul valurilor. Chiar dacă adie briza, chiar dacă bate vântul sau plouă, vorbele mele vor ajunge la voi. Fie legănate de mersul trenului, fie acoperite de gălăgia din gară de la Constanța, o sa le întelegeți. Thank you guys! (Cristi, Bia, Roxi, Gabi, Bebe, Iuli, Narcis, Klau, Dragoș.)

Ai 22 de ani, să presupunem că te numești Ion Tabuleac și locuiești în Republica Moldova. Într-un final ți-ai dat seama că multe drepturi îți sunt îngrădite. Ce faci? Protestezi pentru libertate și o primești dar nu așa cum ai visat. Protestezi , deci, alături de ceilalți. Poliția oricum dă în cine poate, așa că tu ești tot acolo și glasul tău se alătură celor câteva zeci de mii de glasuri, care cer tot libertatea. Dintr-o dată te doare pieptul, apoi un picior, apoi o mână, capul ți se învârte și nu mai simți nimic decât durerea. Bineînțeles că vezi moartea cu ochii., asta dacă mai ai timp. La scenariul ăsta trebuie neapărat adăugate un spital, o mașină albă care, evident, aparține Ministerului Afacerilor Interne și în cele din urmă trupul tău plin de răni și sânge, aruncat pur și simplu în curtea spitalului. Vă imaginați că așa ceva se întâmplă numai în filme? V-ați imaginat greșit. Doi oameni au decedat luptând pentru o libertate pe care oricum nu o vor primi prea curând. Ei spun că vor unirea...nu vor unirea, vor liniște. Cel puțin asta cred! Sunt în doliu pentru morții de acolo, nu pentru că ar fi fost persoane minunate asta nu am de unde să știu, ci pentru că au avut curajul să iasă în stradă deși știau ce li se putea întâmpla.

Mi s-a „atras” atenția că nu ar fi trebuit să particip astăzi la protestul realizat de Organizația Studenților Basarabeni din Timișoara. De ce am făcut-o? Cum ar spune Cristi...de aia, de trei ori femeie, de tot, și așa mai departe. Păi, cum de ce? Pentru că ceea ce pățesc oamenii ăia acolo, în aceste momente , au pățit și părinții noștri și mulți alții în `89. Pentru că sunt români. Pentru că trăiesc ca niște sclavi. Pentru că am simțit că trebuie să fiu acolo. Pentru că în fond...sunt OAMENI.

Pardon ”tovarășu„ Voronin, dar vandalii împotriva cărora ceri ajutor Occidentului, sunt oamenii conduși, de ani buni de zile, de sistemul comunist. În concluzie, locuitorii Republicii Moldova. „Puterea de la Chișnău se plasează din acest moment pe poziția clară de apărare a țării de vandali, de apărare a alegerii democratice a poporului”. Puterea vasăzică ești dumneata și vandalii, cei care din fericire nu au votat cu robia. Păi, nene du-te la sapă și lasă oamenii să trăiască liberi, nu-i mai îngrădi. Ceri ajutor Occidentului pentru restabilirea ordinii în Moldova, și asta numai pentru că dumneata și sistemul dumitale ați creat dezordinea prin felul de a conduce. „Tovarășu” Voronin, ești capabil să citești în limba română? Nici aia nu se mai predă în școlile din Moldova. Hai, До сBидания!

A doua zi de proteste pe străzile Chișinăului. Aproximativ 30.000 de oameni, au protestat astăzi în jurul prânzului în zona Președinției și a Parlamentului din Chișinău. Ei, au acuzat guvernarea comunistă de fraudarea votului din 5 aprilie și au cerut repetarea alegerilor parlamentare. Câteva sute de polițiști înarmați cu bastoane de cauciuc și scuturi au intervenit asupra protestatarilor din fața Președinției, cu toate că aceștia le cereau să se li se alăture. La acțiunea de protest s-au alăturat mai mulți oameni politici, printre care Chiril Lucinschi și Oazu Nantoi de la Partidul Democrat din Moldova (PDM), Mihai Godea, Călin Vieru și Iurie Leanca de la Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM).Momentan, aproape toate site-urile de știri din Republica Moldova sunt blocate, iar televiziunile din Moldova nu relatează protestele. Revoluția este, totuși, transmisă în direct, pe internet. Oamenii relatează că televiziunile au fost deconectate iar comunicarea pe mobil a fost bruiată în zona manifestațiilor. "Voronin, ne-ai furat tinerețea!", "Vrem alegeri repetate!", " Jos comuniștii", sunt doar câteva lozinci scandate împotriva câștigătorilor alegerilor parlamentare de la Chișinău. În urma conflictelor de ieri, dar și de astăzi, o persoană a decedat, și alte câteva zeci au fost grav rănite.

sursa: Hotnews

Cărți românești în diaspora? Ar vrea românii! Cel mai util sfat: să învețe limba țării în care au plecat, și să citească autorii de acolo, pentru că majoritatea editurilor din țară nu găsesc această piață de desfacere foarte profitabilă și în afara granițelor sunt foarte puține librării interesate de comercializarea cărților românești, care totuși au caracter cultural. "Motivul inexistenţei reţelelor de distribuţie a cărţilor pentru românii din diaspora este faptul că editurile nu au identificat o cerere suficient de mare pe pieţele din străinătate" , titrează Newsin. Bineînțeles, motivul este unul binecunoscut, o investiție de acest gen nu este posibilă din punct de vedere financiar. Banii necesari unei astfel de investiții pot merge liniștit în buzunarele unora și altora. Singurele edituri care oferă spre vânzare cărți românilor din străinătate sunt Polirom și Humanitas. Comenzile se fac telefonic, online sau printr-un contact direct dintre cumpărător și furnizor, comandându-se foarte multă literatură română. Mai nou comenzile vin atât din țările nordice, numeroase țări din Europa, printre care se numără Italia și Spania, cât și din Israel. Cu toate acestea, cărțile românești care trec peste hotare sunt foarte puține. Așa că , dragii români puneți-vă și luați cursuri de limbi străine, sau cumpărați-vă bilete spre casă, dacă vreți cultură autohtonă.

Nici bine nu a venit primăvara că toate colțurile de stradă au fost împânzite de culoare. Să fie vreun curcubeu? Ah, nu! Să fie culorile în ulei ale studenților de la Arte? Nu, nici asta! Dacă aduni toate zilele de la începutul anului și până acum, după semnul egal vei descoperii un singur rezultat: se apropie primăvara și, odată cu ea, tradiționalul Mărțișor. Ce este de fapt Mărțișorul? Unii spun că e un soldat dac, o persoană reală, care a trăit pe teritoriul țării noastre în anul 330 î.e.n., și care purta acest nume, alții ascociază Mărțișorul cu mitul Babei Dochia, și alții sunt de părere că pe vremea dacilor și a romanilor el era un talisman purtător de noroc și vestea sosirea primăverii. Totuși originea acestei tradiții pare să nu mai conteze prea mult astăzi. Singurul lucru important este că obiceiul încă se mai păstrează, cu toate că tradiționalul șnur alb și roșu, simbolul sărbătorii, nu prezintă un interes atât de mare pe cât prezintă micile obiecte legate de el. Străzile se supraîncarcă de tarabe giftuite cu sute de mărțișoare chiar cu câteva zile înainte de 1 Martie. Dacă ești student și pe deasupra băiat, lucrurile devin dintr-o dată complicate pentru tine. De ce? Păi cum de ce? Fă o socoteală. Adună femeile și fetele pe care le cunoști și care sunt importante pentru tine. Ai reușit? Acum, scade-o dintre acestea pe mama ta, pentru că oricum nu e aici, mai elimin-o din socoteală și pe sora ta, asta dacă ai una, și la sfârșit ține-te de scaun. S-ar putea să ți se înmoaie picioarele. Ești student, ce vrei?! Bineînțeles că știi atâtea fete. Pasul următor e și mai simplu. Sparge pușculița, adună toții banii pe care îi ai, caută în blugii de pe pat și în buzunarul de la cămașă, uită-te și în rucsac, e posibil să salvezi toată situația și să faci câteva fete fericite. Scopul mărțișoarelor este să aducă zâmbetul pe chipurile tuturor, nu?

Ce cred studenții de astăzi despre simbolistica acestei sărbători?

"E bine că mai avem și noi o sărbătoare tradițională care încă rezistă, doar că de la an la an simbolul ei, mărțișorul, devine din ce în ce mai kitchos în speranța obținerii unui profit mai mare." C.S., Jurnalism, an II.

"Dac-aș vinde toate florile pe care le-am primit eu de 8 Martie până acum, nu mi-aș putea cumpăra nicio cutie de chibrituri. În grădiniță și școala generală păstram mărțișoarele pe care le primeam. Și erau destul de multe. La un moment dat, le-am aruncat. Acum îmi pare rău. N-o să mai ajung la o colecție atât de mare niciodată." M.C., Medicină, an III.

"S-a pierdut tradiția. Băieții nu mai dau mărțișoare fetelor, e ceva deplasat deja. Oferi ceva iubitei și cam atât. Nimeni nu se mai gândește la colege, prietene sau alte persoane cunoscute de sex feminin." V.G., Jurnalism, an II. Totuși, ce aduce Mărțișorul? Bucurie, speranță, optimism, zâmbete și ideea unui nou început. Primăvară frumoasă, și baftă în goana după mărțișoare!

Articol apărut în Studvest (l-am postat mai tarziu datorită întârzieri apariției revistei Studvest.)

Oamenii rapizi trăiesc mai mult decât persoanele lente. Cel puțin asta reiese dintr-un studiu al unei echipe de oameni de știință de la Universitatea din Edinburgh. Potrivit unui studiu făcut pe aproape 8000 de persoane, timp de 20 de ani, aflăm că persoanele lente au de 2.6 ori mai multe șanse să moară prematur decât cele vioaie, anunță BBC online.Persoanele care reacţionează rapid sunt mai inteligente şi, prin urmare, au şi un stil de viaţă mai sănătos, spun specialiştii. E mult mai probabil să aibă mai multă grijă de sănătatea lor, să facă exerciţii, să nu fumeze şi să mănânce echilibrat.

Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte să mă înscriu la jurnalism, de ce vreau totuşi aici, probabil răspundeam la fel ca până astăzi. Îmi place să scriu, de aceea mi-am dorit să cunosc cât mai multe proceduri prin care să-mi transform scriitura în scriitura adevărată. Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi împiedica pe parcursul acestor ani de facultate de oamenii incapabili să facă ACEL LUCRU pentru care sunt plătiţi, m-aş fi sucit la 360° şi aş fi ales cu siguranţă un alt domeniu pe care să-l studiez. Un domeniu în care să activez pe urmă cu drag, nu unul în care să-mi fie lehamite numai să mă ridic din pat şi să mă gândesc ce slujbă de rahat am. Poate că e bine că am ajuns aici, pentru că am descoperit de ce sunt capabilă şi de ce nu sunt. Aşadar ...RUŞINE! Ruşine pentru cei care au uitat de ce se află în faţa unui amfiteatru plin de studenţi.

97 de minute sunt necesare vizionării celui de-al 13-lea film al lui Kim Ki-Duk, „Time” (Shi gan). Filmat atât în Japonia cât şi în Coreea de Sud, filmul depăşeşte cu mult producţiile hollywoodiene - cu personaje eroice şi efecte speciale de duzină. Kim Ki-Duk iese din tiparul cu care a obişnuit lumea şi renunţă la muţenia prezentă în majoritatea filmelor sale, pentru a atrage atenţia asupra unei societăţi în care nimeni nu este ceea ce pare. Producţia debutează cu secvenţe care înfăţişează o femeie în timpul unei operaţii de chirurgie plastică – fenomen întâlnit frecvent în rândul tinerilor din Coreea de Sud. În povestea acestei ecranizări timpul este cel care poartă vina, de fapt, şi nu membrii societăţii care ar renunţa la ceea ce reprezintă ei, pentru a deveni frumoşi. Nicidecum nu vorbim despre un film care plasează frumuseţea în mijlocul tuturor problemelor din jur, transformând-o într-o obsesie a societăţii – o societate populată de eroi narcisişti – ci despre o ecranizare care afişează realitatea uneori ciudată şi de cele mai multe ori crudă în care operaţiile estetice au devenit o activitate obişnuită. Personajele principale Ji-woo (Jung-woo Ha) şi She hee înainte de operaţie (Ji-Yeon Park) sunt un cuplu asupra căruia timpul îşi pune amprenta, timp care o afectează mai mult pe Seh hee decât pe partenerul ei de viaţă. Orice discuţie dintre cei doi oscilează între isterie şi disperare, transpuse de regizor prin violenţă fizică şi verbală. Orice activitate săvârşită de cei doi se încheie cu o criză de gelozie. Astfel, orbită de gelozie şi de teamă tânăra dispare şi se operează, nu pentru a fi mai frumoasă, ci pentru a avea o faţă diferită, în speranţa că iubitul ei, Ji-woo, nu se va plictisi de ea. Întreaga acţiune se derulează în două locaţii, marele oraş, Seul, şi muzeul în aer liber de la Baemigumi, de pe insula Mo, unde sculpturile expuse reprezintă diferite ipostaze împietrite ale sentimentelor umane. Personajele lui Kim Ki-Duk îşi duc existenţa în jurul aceloraşi locuri (cafeneaua unde începe totul, parcul cu sculpturi, sala de operaţii şi interioarele neutre) pentru simplul motiv că sunt în căutarea acelui sentiment de familiaritate. Începutul şi sfârşitul dau culoare întregii pelicule pentru că regizorul introduce ca şi în alte producţii ale sale, circularitatea. Astfel, filmul începe şi se încheie cu Seh hee care se ciocneşte de ea însăşi după două operaţii estetice. Scena aceasta dă naştere mai multor ipoteze. Ciocnirea este pe deoparte simbolică şi subliniază ceea ce va urma în viaţa tinerei, iar pe de altă parte sugereză faptul că „substanţa” filmului este dată de mintea bolnavă a fetei, boală care nu poate fi vindecată modificând exteriorul. Premiată la trei festivaluri de film (Chicago International Film Festival, Fantasporto şi Sitgets – Catalonian International Film Festival) pelicula „Time” este una care vorbeşte de la sine despre o situaţie căreia doar oamenii îi pot pune capăt.

Unii dintre noi mor fără să încerce nimic din ceea ce le-ar putea schimba viaţa. Alţii trăiesc fără să le pese că poate mâine sau peste câteva secunde s-ar şterge de pe pământ. Nu ştiu din ce categorie fac parte, nu ştiu nici dacă e corect să împart lumea în două. Aşa că, regret! Pentru fiecare rând pe care mi-aş fi dorit să-l pun pe hârtie şi nu am făcut-o pentru că am crezut că nu e prea dur pentru zilele astea. Pentru fiecare carte pe care mi-aş fi dorit să o citesc, dar nu am ajuns să o fac de frică să nu mă dezamăgească în final. Pentru fiecare melodie, pe care am catalogat-o înainte să o ascult, sau să o simt. Pentru fiecare desen pe care am vrut să-l creez, dar nu am avut tăria să cred că s-ar putea să fie totuşi bun. Pentru fiecare cuvânt pe care l-am spus, fără să realizez că rănesc. Pentru fiecare moment în care am crezut că sunt slabă. Pentru fiecare persoană pe care am făcut-o să plângă. Pentru fiecare secundă în care m-am gândit numai la mine. Pentru fiecare loc în care am spus că merg şi l-am ocolit de teamă să nu mă prindă şi să mă farmece. Pentru fiecare moment în care am uitat să trăiesc sau să visez. Pentru cei care nu preţuiesc secundele care trec şi care urmează. Pentru...

...pentru fiecare secundă în care viaţa mi-a demonstrat că e în regulă şi apoi s-a răzgândit! Rest in peace :((!

Ionuţ călărea oaia murdară din faţa porţii, încălţat în cizmuliţele roşii de gumă, care fuseseră cândva ale mamei ori ale unei mătuşi. Eu chicoteam de pe prispa casei de chirpici. Aveam picioarele pline de vânătăi şi zgârieturi. Cu toate acestea mi le lungeam prin iarba moale, plină de pene şi găinaţ, prefăcându-mă că dorm. Pisica, de data asta alta, se plimba pe gardul înalt şi bătrân din faţa mea, printre frunzele şi boabele verzi din viţa de vie. Era linişte şi cald. Zilele acelea uitasem de dud, uitasem de livadă şi de nopţiile lungi petrecute în mijlocul curţii. Cu toţii uitaserăm. Apoi venea ploaia şi spăla tot, spăla păcatele noastre de copii, prispa, livada şi dudul de lângă fântână. Ploua încet şi mult şi noi ne înghesuiam sub acoperişul casei, în cerdac, chicotind şi hilizindu-ne. Eram uzi şi îngheţaţi. Zâmbeam. Oricum nimic nu ţinea mult, nici măcar ploaia. Soarele mijea de după nori iar noi lepădam încălţările pe prispa uda şi ne luam la întrecere prin iarbă, fără să ne gândim că în anii ce urmau nu aveam să ne mai întâlnim cu nimic din ce trăisem. Prispa neagră, cerdacul vişiniu, mirosul tăbâicilor, zestrea mătuşilor, soba, culcuşul ei cald, au rămas acolo, dar fără noi. Mamaia s-a prăpădit, noi am crescut şi am rămas doar cu amintirea zilelor copilăriei noastre. Te-ntoarce tu timp...şi-mi dă fericirea înapoi!


tăbâică- sac mic pentru făină
cerdac- pridvor, verandă

Frunzele dudului se mişcau când în stânga când în dreapta, acoperindu-mi faţa. Mă chinuiam să străbat cu privirea zarea, peste acoperişul roşu al casei de chirpici, şi să urmăresc ghemul gri de blană din ograda îndepărtată a unei mătuşi. Bocioc, câinele cu ochii albaştrii, alerga cât era ziua de lungă. Cel mai mult, însă, îi plăcea să se bălăcească în balta tulbure din faţa cuştii. Era frumos şi încâlcit.
Mă încânta să urmăresc toată forfota din jur, de aceea îmi alesesem cea din urmă creangă, chiar ultima, din vârful dudului. O vedeam adesea pe mamaia cum venea alene la fântână, ducând în mâna ei albă şi ridată găleata. Roata greoaie şi ruginită scârţâia zgomotos. După câteva secunde, braţul slăbit al bunicii răstruna apa rece scoasă din fântână în găleata ştirbită. Silueta subţirică se îndepărta, mai apoi, încet şi tăcut, mergând spre bucătăria din placaj scorojit. Undeva în dreapta, pe tăpcean, Tibilică se tăvălea şi necheza, rânjind cu dinţii lui galbeni şi lungi. Căldură mare. Pe părul lui maro se prelingea lent sudoarea. Chiar sub ochii mei, printre răsadurile de ardei şi roşii se lungea prisica, lingându-şi blana şi mieunând.Cât era ziulica de lungă mă plimbam prin livadă, îndesându-mi fructe în sân sau stăteam cocoţată printre ramurile dudului, ale cărui roade îmi displăceau. Seara, însă, mă dădeam pe lângă mamaia şi aşteptam să facă mămăliguţa. Iubeam ceaunul cu fundul negru, tuci, din care mâncam lapte cu mămăligă uscată; şi plita pe care bunica îmi făcea turtiţe; şi mirosul micuţei bucătării pe pereţii căreia erau atârnate linguri de lemn, oale de chişleac şi scoici.
Apoi mergeam în tinda îngustă în care mirosea a brânză proaspătă şi a vaselină. Stăteam cu spatele rezemat de tocul uşii verzi şi priveam cerul. Greierii îmi cântau la picioare şi eu stăteam. Stăteam şi mă rugam să nu se mai termine. La urmă adormeam pe vatra tare, strângând în braţe trupul firav al mamaiei şi repetând cu glasul meu subţire "mamaia mea, mamaia mea".
Dimineaţa o luam de la capăt. Mă cocoţam în dud şi îi regăseam pe toţi la locurile lor. Îl aveam pe Bocioc, pisica dintre răsaduri, pe mamaia cu găleata ştirbită, pe Tibi cu lucerna dintre dinţi, fructele din sân şi viaţa mea de copil.