miercuri, 30 iulie 2008

Cu un pas mai aproape de zei...


În colţul ochiului stâng mi-a apărut o lacrima. Nu ştiam că fluturii au lacrimi. Am observat totuşi printr-o palmă de ceaţă densă culoarile aripilor, dar nu am găsit în trupu-mi firav nici un loc ascuns în care să se cuibărească o lacrimă. M-am temut pentru o clipă ca nu cumva eu să fiu zeul şi Călin o fiinţă a cărei existenţă să se şteargă în fiecare zi. Există însă vreun fluture a cărui prezenţă să fie mai lungă de 24 de ore? Cu sigutanţă NU, acesta idee mi-a fixat în minte doar un singur verdict. Călin este mereu aici...deci este o excepţie. El e fluturele care se naşte în fiecare zi, apoi moare pentru ca în următoarea dimineaţă să se nască şi să-şi ocupe locul pe piedestal. Se presupune că zeii şi muritorii comunică doar prin semne...dar noi doi ne atingem doar palmele şi fiecare gând pe care îl avem se transmite, nu prin pielea noastra care intra în contact ci prin sutele de vase de sânge înghesuite sub stratul de membrană care ne acoperă mâinile. De ce îşi ating oamenii aceste membre? De ce se iau de mână de fapt? De ce se iau de mână!? Probabil nu reprezintă ceva special, dar o uniune între două suflete diametral opuse creează o conexiune paradisiacă. Călin gustă , se înfruptă cu lăcomie din porţia mea infinită de cunoaştere. Mă apucă de mână fără a se întreba de ce face acest gest. Papilele gustative îi sunt atacate de o explozie a cărei scântei sunt asfixiate de cunoaşterea primordială. Se hrăneşte cu mine. Reprezint esenţa vitală...substanţa fără de care el îşi pierde controlul asupra întregii fiinţe. Dacă nu muşcă din mine ochii îi devin brusc secătuiţi de viaţă, trupul lui se manifestă mai grav decât atunci când e încolţit de sevraj, mintea lui nu mai conştientizează realul ci zburdă pe o câmpie ireală, fără graniţe. Cum mă prinde de mână, stărea lui se stabilizează. Reprezint efectul unei resurscitări repetate la nesfârşit. Clepsidra şi-a uitat ultimul fir de nisip pe sticla eterată şi timpul s-a oprit în loc. Călin are la dispoziţie o eternitate să îşi aleagă soarta. Predestinarea sa e o miza prea mare, dar asta nu contează pentru el, căci a descoperit elixirul vieţii şi acesta nu însemnă un lichid, o substanţă cu limită ci o unire de tegumente. O atingere generatoare de simţuri denaturate. O schiţă a nemărginitului care îi umple întreaga făptură cu judecăţi. Asta îl sătură. Se spune că zeii nu se odihnesc niciodată pentru că nu sunt obosiţi. Să priveşti oamenii şi tot ceea ce realizează ei nu înseamnă oboseală, doar rutină. Pe mine mă oboseşte lăcomia lui Călin de a-şi înfrupta mintea. De fiecare dată când pun capul pe pernă simt o mână osoasă cu pielea aspră care mă atacă încercând să-mi scurgă prin venele albăstrui de la suprafaţă, mult râvnitul elixir…cunoaşterea. Fară vlagă, cu venele-mi supte mă las cuprinsă de somn. Este imposibil să fiu un zeu, pentru că zeii nu dorm…

2 comentarii:

musculitza de otzet spunea...

il vreau pe calin. in intregime. pagina cu pagina. 24 de ore din 24. disponibil pt citire si recitire.

Crippled spunea...

Sunt constienta ca sunt o muritoare, dar vreau si eu un Calin :(