Simt atâtea și în același timp nu simt nimic. Poate că asta am avut de învățat de la voi, doar că fiind orbită de frumusețea ”lucrului„ ce se petrecea între noi, cu noi, nu am observat. Cu siguranță îmi pare rău, numai că nu-mi dau seama pentru ce anume.

Lume oarbă fă-mă să-nțeleg cum mă vezi, când mă vezi?

Poate nu toți sunt ca mine dar de mică mi-am dorit să vizitez Africa. E posibil să nu ajung pe acolo prea curând, sau cine știe, poate câștig la Loto în weekend și plec. Ideea e că vreau Africa, mi-o doresc cu disperare. Mă sperie totuși gândul că multe triburi au diferite ritualuri prin care membrii acestora sunt pur și simplu mutilați (aici)(aici). Bineînțeles că totul face parte din cultura lor, care este foarte străveche, și ține de religie, de credință. Nouă, celor care trăim în civilizație ne este greu să înțelegem ce se întâmplă acolo. Africa are multe lucruri speciale și încântătoare de arătat, cu toate că o parte foarte mare din populația acesteia este ruptă de lumea înconjurătoare. Nu au nevoie de internet, de programe pe calculator sau alte tehnologii moderne să scoată în evidență ceea ce se pricep ei cel mai bine să facă. Au două mâini, propriile idei și crezuri (aici). Mai au dansul și muzica. Dansul are o semnificație foarte importantă pentru africani. Nu există trib care să nu aibă în cultura sa muzica și dansul. De la trib la trib ambele arte, căci asta reprezintă, arta, capătă înțelesuri diferite. Ele sunt utilizate în ceremoniile de evocare ale zeilor și ale strămoșilor, sau în cazul celebrării evenimentelor importante din cadrul comunității: căsătorii, inițieri, nașteri, funeralii, celebrarea recoltelor. Dansurile africane înseamnă frumusețe, ritm, grație, rezistență atletică și marchează experiența din viață, încrederea în zei, vindecă sufletele în suferință și pe cei bolnavi. Sunt o adevărată cale de socializare. Adevărul este că au un scop adânc înrădăcinat în cultura fiecărui trib pentru că dansurile spun o poveste, arată istoria fiecărui trib în parte. Îmi doresc să trăiesc măcar o dată o asemenea experință. Poate că visez prea mult. Da, vreau să știu ce însemnă fiecare dans, vreau să dansez în jurul focului măcar odată. Să am corpul pictat și în păr să-mi fie prinse pene și mărgele colorate. Ah, Africa! Până ajung acolo mă voi delecta cu muzica lor, altceva mai bun de atât nu am. So, have fun while listening to this song!

Iată și dansuri ale triburilor Zulu și Massai:

Vara trecută nu îmi era frică să mă trezesc dimineața. Mă prindeau zorii pe câte un șezlong pe ștrand povestind cu oamenii de atunci, ori printre studenții petrecăreți din club. Poate chiar pe scaunele din gară, în timp ce făceam cu mâna cuiva care tocmai pleca de la mine. Vara asta mă tem să deschid ochii dimineața. Zorii mă prind în pat în fiecare zi. Pe șezlongul meu stă altcineva acum, iar în gară altă persoană face cu mâna prietenilor care merg acasă. Lucrurile s-au schimbat iar eu nu mai sunt eu.

Mi-am adus aminte cum era acasă. Am știut tot timpul, de fapt, dar mi-am amintit de perioada în care tata punea muzică la pick-up și eu făceam ochii mari și țipam la el să dea muzica mai încet că e prea urâtă. Am crescut și am început să îmi pun singură muzică la pick-up. Apoi am plecat de acasă și mi-am dat seama că îmi lipsește. Oricum și dacă m-aș întoarce nu „mi-ar mai cânta”, pentru că e prea bătrân și a cedat. Poate cândva fugeam de muzica ce răsuna din pick-up, fugeam chiar de pick-up pentru că aveam casetofon și walkman dar acum mijesc ochii la vinilul cu Led Zeppelin și mi-aș dori să am vechiul meu pick-up în loc de winamp.Cred că cer ajutor. Da, vreau un pick-up. Are cineva unul de dat? Help, please!

Michael, Michael! Nu-l ascultam foarte mult pe Michael Jackson, oarecum mă cam speria. Îmi plăceau totuși „Dirty Diana”, „Thriller”, mai ales videoclipul, modul de dans al lui Michael, și de el cred, încă era negru, deși se puteau vedea urme ale operațiilor estetice. Mai târziu am rămas doar cu lucrurile enumerate mai sus și o melodie sau două mai noi. Atât. Îmi pare rău că a murit, așa cum îmi pare rău că și-a făcut atâtea operații ca să devină altcineva. Oricum, trăiască muzica lui, în fond cam asta rămâne după orice artist...munca de-o viață. Îmi spunea cineva de curând că are impresia că Michael Jackson nici măcar nu respiră în timp ce cântă Dirty Diana. Așa să fie oare? :)

Vizionare plăcută. :))

Știu că nu-i frumos să citesc scrisorile oamenilor, dar câteodată am nevoie de gândurile altora să îmi regăsesc încrederea în mine. Nu contează dacă le găsesc într-o Tanti Roz care mereu inventează ceva nou, sau într-un Oscar ”Cap de Ou” care-și așterne cuvintele pe hârtie pentru un Dumnezeu în care nici măcar nu crede. Poate că ar trebui să mă simt vinovată. Dar nu mă simt. Mă rod , însă ,zeci de întrebări. Mă întreb cum e să ai 10 ani și peste 13 zile să ai 100? Oscar știe. Mă întreb cum e să-l regăsești pe Dumnezeu prin intermediul unor epistole? Oscar știe. Cum e să ai o nevastă albastră? Dar prieteni numiți Bacon și Pop Corn? Oscar știe. El știe cum să trăiască 100 de ani în 13 zile, cum să aibă o nevastă la cei 10 ani ai săi, cum să fie ingrijit de o asistentă bătrână, numită Tanti Roz, fostă luptătoare de wrestling, cum să își trăiască ultimele zile din viață, cum să învețe cititorii ca mine sa se regăsească.

Cine ştie ce este blogosfera? Blogosfera reprezintă totalitatea blogurilor scrise de pe mapamond. Rezumându-ne doar la România, blogosfera este, aşa cum vă gândiţi, totalitatea blogurilor scrise în limba română. Se estimează că numărul acestora este în jur de 30.000, doar o parte dintre ele fiind active, cu o durată de peste şase luni şi un ritm al însemnărilor de cel puţin câteva ori pe săptămână.

Nu există o tematică „bătută în cuie” în blogosfera românească, motiv pentru care blogurile oscilează între tematicile generaliste şi cele specializate, un exemplu foarte bun fiind cele cu temă sportivă. Nu există, de asemenea, nici o limită de vârstă pentru a avea un blog. Dacă ai ceva de spus, îţi creezi foarte simplu unul şi speri să fii luat în seamă de cineva. Bineînţeles că asta presupune o scriitură dinamică, spectaculoasă, ieşită din comun, care te informează şi din care ai ceva de învăţat. O analiză a blogosferei româneşti arată că 3 din 4 bloggeri preferă să scrie într-o manieră personală, iar 1 din 4 deţin bloguri de divertisment. Lista continuă cu domeniile IT, cultură, media, social şi muzică. Blogurile jurnalistice sau educaţionale se clasează pe ultimul loc, 1 din 10 utilizatori rezumându-se la aceste domenii.

Touşi, ce importanţă au aceste date? Una chiar foarte mare. Păi, să presupunem că numărul blogurilor este dublu astăzi faţă de anul trecut, la care să adăugăm informaţia cum că mai mult de jumătate dintre tineri manifestă o atracţie foarte puternică pentru lumea virtuală. Ce rezultă, în urma acestei presupuneri? Că internetul a oferit utilizatorilor săi o metodă foarte simplă de a-şi exprima gândurile. Dovada stau de cele aproximativ 30.000 de bloguri.

Link love wanted

ZeList reprezintă topul blogurilor româneşti calculat în funcţie de aşa-numitul “link love”. În fiecare săptămână, un script automat monitorizează blogurile (peste 30.000) şi paginile către care linkează ele. În urma monitorizării rezulta un clasament al importanţei blogului în funcţie de numărul de linkuri care trimit spre el şi în funcţie de importanţa blogurilor din care provin respectivele linkuri.

Câţi bloggeri sunt în Timişoara? Bloggeri activi... Câţi bloggeri studenţi sunt în Timişoara? Câţi bloggeri studenţi din Timişoara se găsesc în topul ZeList şi sunt citiţi? Păi, nu foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că sunt neapărat şi citiţi. Există, totuşi, bloggeri timişoreni care nu numai că scriu bine, ci au şi ceva de spus. Şi pentru că o analiză a blogurilor ar prinde bine, mai ales pentru necunoscători, mi-am îndreptat atenţia către o listă de bloguri încadrate la diferite domenii.

Unicul exclusiv sportiv

„Cu lobda prin Timişoara” este poate unicul blog din Timişoara dedicat în întregime sportului. Blogul lui Gabriel Toth oferă cele mai noi informaţii sportive, scrise atât cu seriozitate cât şi cu uşoară ironie. Cronici ale meciurilor de fotbal, cronici ale meciurilor de baschet, comentarii asupra evenimentelor în care sunt implicaţi oameni din lumea sportului sunt doar câteva dintre subiectele abordate pe blogul lui Gabriel. Iată şi câteva titluri: „CFR a deraiat (şi) la Dunăre”, „ARMA(n) secretă”, „BUCURie rezervată”, „Do viđenia, Piţi!”, „«Fractură» de inel”.

În cultură

Un alt blog foarte util – printre primii 2000 în topul ZeList - mai ales dacă sunteţi din Timişoara şi vreţi să aflaţi noutăţi despre evenimente recente sau viitoare este „O aberaţie a propriului meu sine”. Aflat de un an în blogosferă, blogul Roxanei Deaconescu informează cititorii cu „diversităţi in/culturale” după cum reiese din descrierea realizată de ea. Subiectele abordate oscilează între domeniul cultural şi tenta personală. Astfel că, dacă vreţi să aflaţi despre ultimele concerte, evenimente petrecute în Timişoara sau în afara ei, nu ezitaţi să aruncaţi o privire asupra blogului Roxanei.

În trend

„Yellow Bedroom Productions” sau „Tzitzi” nu sunt altceva decât două dintre zecile de bloguri care se adresează în mod special celor care sunt încântaţi şi interesaţi de handmade-uri. În ultima perioadă acest curent a luat amploare şi a împânzit şi blogosfera.

La categoria bloguri puţin prea personale, lista pare a nu se mai termina. Dar ca să nu mă pierd de tot în acest subiect voi da un singur exemplu. „Filme de nebuni” se încadrează în categoria blogurilor personale numai bune de citit. Idei intime, multă muzică şi multă ironie. Şi pentru că nu toate blogurile personale gen „my sweet diary” merită atenţie, cred că ar trebui să mă opresc din analizat. Spor la scris, timişoreni!

Ar fi fost frumos dacă ar fi ținut mai mult Celelalte Cuvinte. Ar fi fost și mai frumos dacă Alex ar fi avut chitara la el, și pe malul Mureșului am fi cântat cu toții. Ar fi fost ceva dacă am fi încăput cu toții pe bicicleta lui Iuli și am fi străbătut Aradul pe două roți. Ar fi fost... Cu toate astea nimeni nu spune că nu a fost frumos. A fost poate, mult prea frumos.

Dacă vrei să omori un câine, mai gândește-te. Dacă vrei să-l omori pe al meu...gândește-te de două ori și mai bine, decât să îi dai lui otrava prin gard ia-o tu. Cât de dobitoc trebuie să fi să omori trei câini odată? Înțeleg...ori ești redus mintal, ori ești redus mental.

BCM Elba Timișoara s-a calificat în premieră în finala Campionatului Național de Baschet masculin, după ce miercuri a trecut de CS Otopeni cu 87-69 în sala „Constantin Jude”. Formația ilfoveană nu a ridicat probleme bănățenilor, care au controlat meciul de la început până la final.

Aproximativ 2000 de timișoreni au asistat la confruntarea dintre bănățeni și ilfoveni. Dan Păltinișanu a marcat primul coș al meciului pentru “Leii din Banat”. Alb-violeții au controlat în permanență jocul și nu au acordat oaspeților nicio o șansă de reușită. Primul sfert s-a situat sub zodia aruncărilor de trei puncte. Obradovic a marcat primul coș de trei puncte pentru CS Otopeni, fiind urmat de Pešić cu cel de-al 4-lea coș de trei puncte înscris pentru amfitrioni.

Sfertul doi a început în forță. Elevii lui Petricevici au dominat jocul din primele secunde ale reprizei și au întărit avantajul obținut în primul act. Întreaga sală a început să cânte și jocul bănățenilor a continuat să fie strâns. Cel mai aclamat marcator de la Elba a fost Milos Pešić, cu 23 de puncte, de la gruparea din Otopeni remarcându-se Levar Seals, cu 17 puncte.

Cel de-al treilea sfert al meciului a continut tot în avantajul „Leilor”. Pešić a marchat primul coş al reprizei după aproape un minut şi jumătate de joc. Oaspeții au încercat să ajungă din urmă formația bănățeană dar Pešić și Velicković au dus diferența la 10 puncte. Întreaga sală s-a ridicat în picioare și a început să aplaude. Victoria era sigură.

Actul patru a fost unul lejer pentru gazdele conștiente de victoria aflată la doar câteva minute distanță. Vasojević a dus diferenţa dincolo de 10 puncte și situația a devenit greu de gestionat pentru ilfoveni. Întreagă sală se bucura, deja, de reușita bănățenilor. Pešić a definitivat calificarea echipei BCM Elba Timişoara în finala campionatului cu o reuşită de 2 puncte. Suporterii și-au unit glasurile cu galeria și au ovaționat succesul, în timp ce alb-violeții dansau în mijlocul terenului. Scor final 87-69; alb-albaștri părăsesc terenul supărați, dovadă fiind lovitura pe care Levar Seals a dat-o cu palma, ușii de la vestiar.

„ Pentru noi este un sezon bun fără discuție, cu două finale. Această victorie am obținut-o pentru acest public minunat. Ar fi fost păcat să nu învingem azi cu atâția suporteri alături de noi. De mâine, vom analiza la rece adversarul din finală, oricare va fi el. Noi ne vom juca șansa până la capăt. Ambele formații care ajung în finală sunt câștigătoare, numai că una va fi cu o treaptă puțin mai joasă", a declarat la finalul partidei Dragan Petricevici, tehnicianul lui Elba.

„Leii din Banat” vor întâlni în finala Campionatului Național de Baschet echipa CSU Asesoft Ploiești. Gruparea a câștigat toate edițiile de campionat începând din 2003. Finala se va disputa după principiul cel mai bun din cinci meciuri. Primul meci între BCM Elba Timișoara și CSU Asesoft Ploiești va avea loc pe terenul celor din urmă.

Mă aflu la 187 de km de casă. În primul semestru din anul II de facultate am luat bursă. În februarie 2009 am văzut Lună Amară în concert... Și ce dacă? Articolul ăsta nu e despre realizările mele, nici pe departe. E despre VOI. Da, cei care citiți chiar acum aceste rânduri dar nu sunteți convinși că la voi mă refer. Hai, zâmbiți unul câte unu! Să zâmbească fata din spate cu brațul plin de articole, mein Bruder, domnișoara cu ochelari și cu gândul la zmeură, băiatul înalt cu părul lung, fata cu cercei colorați care ascultă Deep Purple la player, hair-simbolul facultății de jurnalistică, roșcatele nelipsite de la concertele rock, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme. A trecut exact jumătate din timpul facultății. Peste încă jumătate vom fi la fel. O mână de oamenii la etajul superior al cafenelei cu mese mari din lemn și aceeași muzică din „`80 până astăzi”. Cafelele vor sta aburinde în fața noastră și băiatul înalt cu părul lung va deschide din nou discuțiile despre lume, războaie și conspirații. Fata cu brațul plin de articole, ne va privi zâmbind și va căuta prin mințiile noastre alte subiecte demne de a fi puse pe hârtie. Mein Bruder, același fan înfocat al lui POLI, hair-simbolul facultății de jurnalistică, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme vor dezbate ultimele evenimente din sport. Și, fetele, da, roșcatele prezente la toate concertele rock, fata cu ochelari, cu gândul mereu la zmeură împreună cu domnișoara cu cercei colorați din a cărei player răsună Deep Purple vor asculta și vor râde. Nu vreau să-mi dezlipesc de pe retină imaginea asta. E ca și cum în paginile cărții pe care abia am deschis-o personajele fictive sunt înlocuite de VOI, prietenii mei, oamenii care mă fac să fiu mândră că mă aflu în Timișoara. M-am grăbit să adun în minte ultimul party comunist, ultima piesă de teatru, ultimul movie-night, ultima ieșire la cafea, ultimul concert, ultima conferință. Acum sunt mai bogată. Am un sac de clipe cu voi și încă mulți alții care așteaptă să fie umpluți. M-am îndrăgostit de fiecare în parte. Așa că zâmbiți-mi. Zâmbiți pentru fiecare clipă petrecută împreună la masa de lemn, pentru fiecare dată când am râs, pentru fiecare moment când am fost supărați, pentru voi.

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

Cu siguranţă nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Să ridice mâna cei care au avut de-a face cu proprietari neserioşi, care s-au lovit de vorbe în loc de contracte, care s-au trezit în faţa apartamentului închiriat, cu lucrurile în stradă, fără bani de chirie şi fără un acoperiş deasupra capului. Eram sigură ! Unu, doi, trei... Patruzeci.

Imaginaţi-vă patru studenţi, un proprietar neinteresat şi-o canapea. E foarte simplu - o adevărată fotografie de familie. O zi însorită de primăvară, un parc drăguţ şi, în mijlocul lui, o canapea roşie cu patru studenţi ghinionişti. Lumea trece, se amuză, face fotografii. Tu ai lucrurile împrăştiate pe la toate cunoştinţele, îţi plimbi mobila dintr-un parc într-altul şi te gândeşti unde vei dormi la noapte.

Ce-i de făcut? Îţi iei telefonul mobil şi îţi suni un prieten, care îşi sună prietenul, care îşi sună prietenul... şi tot aşa, timp de câteva zile în care îţi încarci şi descarci creditul de mobil cu viteza luminii. Până la urmă, unul dintre prietenii prietenilor vine cu o idee de chirie care face ravagii prin buzunarul tau, dar pe care o accepţi cu resemnarea studentului aflat în impas. Ajungi în apartamentul cu pricina, îi plăteşti proprietarului chiria pe trei luni şi după două săptămâni te dă afară pentru că ai un acvariu cu un peştişor auriu despre care el nu ştia.

Din nou în stradă, aceiaşi patru studenţi cărând o canapea. De data asta, am dezvoltat muşchi şi ceva mai multă minte. Accesăm imobiliare.ro, selectăm ofertele ce ne convin, vizităm apartamente, alegem unul, încheiem un contract prin care păstrăm şi acvariul, şi peştişorul auriu. Răsuflăm uşuraţi... De 10 luni, stăm în acelaşi apartament, patru studenţi şi o canapea roşie. Şi ne e bine.

“Alexandra Manuela Leunosă ”

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

”Siempre me quedará
la voz suave del mar...”

Și dacă trebuie să o spun, nu o voi spune ca până acum. Așa că v-o spun în ritmul valurilor. Chiar dacă adie briza, chiar dacă bate vântul sau plouă, vorbele mele vor ajunge la voi. Fie legănate de mersul trenului, fie acoperite de gălăgia din gară de la Constanța, o sa le întelegeți. Thank you guys! (Cristi, Bia, Roxi, Gabi, Bebe, Iuli, Narcis, Klau, Dragoș.)