Ce mai noapte! Trecuse prea mult timp de când nu am mai trăit asemenea clipe. De fapt, cred că uitasem. Cam asta facem toţi. Creştem şi uităm, pentru ca, mai apoi să privim cu jind la ceea ce ne înconjoară. Cred că ar trebui să le mulţumesc celor care m-au făcut puţin mai fericită azi-noapte. Îmi era dor, un dor nebun să simt zăpada intrându-mi pe sub haine, să am bocancii uzi, şi din mănuşi să mi se scurgă apă. Să-mi fie frig şi totuşi să nu pot arunca ceolofanul din mână şi să merg acasă să mă usuc. Aşa că anul acesta, Crăciunul e mai vesel şi mai frumos. Oamenii sunt mai veseli şi mai frumoşi, asta pentru că i-am redescoperit.

În curând vor apărea lucruri noi pe blog. Dacă sunteţi interesate de lucruri tricotate gen : mănuşi, fulare, căciuli, genţi, de ce nu articole de îmbrăcăminte mai importante ( poncho-uri, topuri, bluziţe), vă invit să aruncaţi o geană şi să vă alegeţi articolele dorite. Până atunci, vă las în compania noilor mele mănuşi.

Pentru că sunt studentă și îmi doresc un brad de Crăciun, pe care, evident, nu am posibilitatea să-l plătesc, m-am gândit să îmi fac unul. Iată ce a ieșit. La conceperea lui m-au ajutat fratele meu și colega mea de cameră. 

vânduți- Ony 





vândut- Codruța 

 vândut- Klaudia


Prețul unui pandantiv este de 10 lei, cerceii sunt 7 lei.

Ultima lucrare nu a avut la bază o întâmplare prea fericită. M-am inspirat dintr-o poveste tristă și dureroasă. Ultima lucrare intitulată „Flori care nu mor niciodată” îi este dedicată scumpului meu prieten Gabi care a plecat mult prea devreme dintre noi. Te voi iubi mereu, amice :), tu ești floarea mea, care nu va muri niciodată. Lucrarea aceasta nu este de vanzare.

libertate 
haos 
supunere 

Așa e viața uneori, suntem liberi, apoi totul devine un haos, ca la sfârșit să devenim toți marionete. Enjoy my first textile panels. Cele 3 lucrări sunt de vânzare. Prețul primei lucrări este de 100 lei (negociabil), cea de-a doua costă 50 lei (negociabil, va avea și ramă) iar cea de-a treia costa 80 lei (negociabil)

În curând voi posta primele mele lucrări. Până atunci vă las să vă delectați cu a patra mea lucrare, făcută la comandă pentru un prieten. 

Câteva gheme colorate de mohair se întind de sub birou până la jumatatea covorului. Lângă fereastră, într-o cutie de carton stau deșirate suluri întregi de materiale multicolore de jaluzele. O lucrare atârnă pe unul dintre pereți. Puțin mai încolo încă una. Un chip uman distorsionat, altceva nimic. Lângă ușă se întind pe un fundal albastru câteva clădiri. Pe tavan se clatină, când la stânga, când la dreapta, diferite origami pictate. Într-un colț, rezemat de perete stă un semn de circulație, reprezentând ocolirea. E o cameră mică și înghesuită. Are totuși „ceva-ul” acela familiar, care te atrage. Aici iau naștere lucrările Alinei Popa, studentă în anul III la Facultatea de Arte din Timișoara.  

R: Ai studiat muzica, încă de mică. Astăzi realizezi panouri textile și faci design interior. Ce te-a făcut să îți schimbi orientarea?

A: „Am studiat patru ani pianul și vioara. Îmi plăcea foarte mult muzica. Am învățat să cânt și la clarinet. Într-un final mi-am dat seamă că mă exprim mai bine prin pensulă decât prin arcuș.”

R: Când ai început să îți dorești să faci artă?

A: „În clasa a 8-a m-am trezit cu o pânză de sac în mână. Acolo a început totul. Nu știam ce să fac cu ea. Am primit la școală o temă, și atunci i-am găsit rostul. Am realizat o rochie din pânză de sac vopsită. M-am îndrăgostit de textile în momentul în care am luat pentru prima dată acul în mână.”

R: Punctul tău de plecare a fost în școala generală. Când ai simțit că te formezi ca și artist?

A: „Liceul m-a format oarecum. Primul meu vernisaj a avut loc în clasa a 9-a, în care am prezentat body painting. Emoțiile au fost inegalabile. Observam reacția lumii la artă, la culori. Apoi pe parcursul celor patru ani au urmat altele și altele. Totul a venit de la sine. Am învățat ce înseamnă culoarea, acul și ața și, totodată, ce înseamnă să construiești din culori. Am prins curaj. Atunci m-am hotărât că toată viața mea va fi de fapt o lucrare continuă, dinamică, deschisă. Tot timpul cu un centru de interes și tot timpul făcută pe ultima sută de metri. Tot ce ținea de artă simțeam de fapt că ține de mine. Vroiam să merg mai departe cu orice preț.”

R: Ai reușit să te înscri la Facultatea de Arte. Ce impact a avut asupra ta și a muncii tale?

A: În anul I am aveam acel entuziasm de proaspăt student. Intrasem la Facultatea de Arte, la secția mult visată, cu ateliere mari și colegi dornici să creeze, la fel ca mine. Îmi plăcea și eram mândră de mine și de drumul pe care l-am ales. Aveam loc să mă desfășor într-o lume ca de poveste, cu multe culori și oameni care nu judecă, ci creează. La scurt timp am realizat că lumea promițătoare în care am intrat nu avea să fie ceea ce noi toți credeam că va fi. Totul a decurs ca într-o competiție nebună. Din nou, eu mi-am dorit mai mult dar nimeni nu a răspuns strigatelor mele, care sunau cam așa: « Lasați-mă să creez!». Nu se întâmpla nimic care să mă facă să merg mai departe.”

R: Cu toate că primul an de facultate te-a dezamăgit și nu ai putut realiza mai nimic din ceea ce îți doreai, ai reușit să te afirmi într-un fel sau altul. Cum s-a întâmplat acest lucru?

A: „În cel de-al 2-lea an de facultate s-a produs «evenimentul» mult așteptat. Întâmplător, lucram ca și barman la un restaurant și am servit la o masă la care se discuta despre o expoziție. Atunci am simțit că trebuie să-mi joc cartea. Nu aveam nimic de pierdut. M-am trezit implicată într-o discuție care de fapt îmi pregătea prima expoziție în Timișoara. Am reușit, astfel, să expun cu diverși artiști, printre care O.A., R.C., M. O.”

R: Arta presupune multe sacrificii. Tu la ce ai renunțat pentru a realiza artă?

A: „ A venit momentul în care am renunțat la o situație financiară bună, la un apartament destul de mare, la o viață banală și am decis să mă afund cât mai mult în artă. Vernisajele au început să vină ca pe bandă. Eram fericită. Începusem să fac ceva bănuți din asta.”

R: În afară de expozițiile pe care le-ai avut, ce alte proiecte ai mai realizat?

A: „Am început să colaborez anul acesta cu T.P care are o firmă de design interior. Primul proiect pe care l-am avut împreună cu T.P. a fost să decorăm clubul de la Porto Arte. La scurt timp am fost contactați și de o familie care dorea să redecoreze camera copilului lor.”

R: Cum îți vezi munca acum, după ce ai reușit să realizezi o parte din lucrurile pe care ți le-ai propus?

A: „După foarte multe întâmplări, felicitări, critici, aprecieri am devenit imună. Nu mai sunt acel copil mic adoptat de lumea artei plin de entuziasm. Am început să-mi cunosc forța și limitele pe care le dizolv în timp. Încă îmi doresc să fac mai mult. Sunt deja niște etaje în acel bloc infinit pe care le-am urcat, dar înca îmi păstrez acea dorință puternică de a creea în continuare, mai mult și mai mult. Diferenta e că acum, lucrările mele nu mai au ca și bază acea inocență de la început, ci mai degrabă o minte făcută bucățele pe care încerc să o reconstruiesc.”

R: Cum ai descrie lumea în care ai intrat?

A: „Am realizat că aici, în lumea asta, direcția în care aluneci e foarte importantă. Riști să devii din păcălici, păcălit. Am devenit unul din ei, unul din oamenii la care mă uitam cu atâta admirație cu câțiva ani în urmă. Lumea în care mă aflu acum e haotică. De fapt, e exact ceea ce îmi doream: artiști nebuni, lucrări, culori ,competițe, expoziții, oamenii care privesc dar nici ei nu știu ce. Un adevărat haos! Nu am absolut nici un moment de regret din tot acest drum pe care l-am parcurs până acum. Știu că mă așteaptă ceva mare.”

„Tu ce vrei să te faci când crești mare, puișor?”. „Când anume, mai exact?”, ar trebui să fie replica. Mare am fost și la terminarea grădiniței, și la sfârșitul școlii generale, chiar și după liceu, să nu mai vorbim de facultate. La finele grădiniței mai mult de jumătate din posturile de medic, polițist, astronaut, electrician, balerină sau artist erau ocupate de copii visători. După școala generală se făcea trecerea la joburi mai „serioase” gen: bancher, inginer, afacerist ș.a.m.d. Dar, cu toții am ajuns în liceu, ne-am schimbat brusc orizonturile și am realizat că după terminarea harababurii se ridică un semn imens de întrebare.  

„Mami” și „Tati” te vor la facultate. Foarte bine! Te duci. Partea grea în toată povestea se termină după ce te hotărăști ce domeniu vrei să studiezi. Toate-s bune și frumoase, până realizezi că ai ajuns la sfârșitul anilor de studiu și nu ai nici un job asigurat pe viitor. Nu te panica, nu ești singurul! Mai mult de jumătate din studenții care au terminat o facultate practică o meserie total diferită de cea în care au fost licențiați. De ceva timp facultatea a devenit un fel de trend. Ajungi acasă și le spui alor tăi că ți-ai făcut un prieten sau o prietenă. Întrebarea care urmeză nu e nicidecum „Păi și cum e?”, ci „La ce facultate e?”. Evident că intră și vreo mătușică în decor, pe urmă bunicii, și uite așa începe discursul tipic: „Cum adică nu e la nicio facultate? Lasă-l/o imediat. Cum o să vă descurcați? În ziua de azi, dacă nu ai o facultate nu te bagă nimeni în seamă. Părinții tăi trag din greu ca să ajungi cineva și tu te agăți de o persoană fără viitor? Da` unde s-a mai pomenit așa ceva? Bagă-ți mințile în cap imediat.” Nu e de mirare că majoritatea studenților pleacă peste graniță la terminarea studiilor. Vorba aia, degeaba ai talent dacă nu te remarcă nimeni. Ei, vremurile s-au schimbat! De câte ori nu ai auzit întrebarea „De ce ai făcut facultatea cutare?” sau „Tu de ce ai venit la facultate dacă nu te interesează?”, eu una m-am ciocnit de persoane de genul ăsta. În aproape fiecare situație răspunsul era același: „ Ca să am și eu o diplomă”, „Că așa au vrut mami și cu tati” sau pur și simplu „Nu știu”.

Undeva adânc în tine trebuie să ai un scop anume. Eu am venit la facultate să învăț să scriu mai bine, să trec peste frica de a aborda oameni necunoscuți. De scris, pot spune că am realizat cât de cât ce mi-am propus, de abordat oameni necunoscuți, să zicem că încă mai lucrez la asta. Trăiesc cu impresia că totul are un final frumos. Despre viitoarea mea carieră de jurnalist însă, nu mă pot exprima. Până la urmă, tu ce vrei să te faci când o să crești mare, puișor?  

  

Cine crede că liceul „rulzz” nu ştie ce este facultatea. E mare lucru să nu te laşi „corupt” de Timişoara, iar cei care nu se lasă ”în mâinile ei” habar nu au ce pierd. Cu toţii am trecut prin asta, fie că s-a întâmplat din primul moment în care am coborât din tren, fie după câteva luni bune şi lupte interminabile cu conştiinţa. Oare e bine? Oare e rău? Ce mai contează... În fond te afli aici şi pentru a experimenta.
Unii îşi doresc viaţă de cămin, alţii chirii şi gazde. Nimic nu e ceea ce pare. Dacă încă mai crezi că viaţa într-un oraş mare e roz, te invit să intri în lumea mea măcar zece minute. Cu doi ani în urmă coboram buimacă din autocar. „Piaţa 700” mi-a rămas întipărită în minte. Nu că ar fi un loc extraordinar, dar acolo mi-au dat primele lacrimi. Evident, nu de fericire! Şi tot acolo mi-a scăpat printre buze: „Vreau acasă!”. Tot entuziasmul pe care l-am avut a fugit de agitaţia locului. Eram un boboc rătăcit. Cu toate astea nu a râs nimeni de mine. În prima săptămână de şcoală am cunoscut colegi, curţi interioare ale UVT-ului şi cam atât. Cine ar fi crezut că, deşi nu exista un orar şi „profii” nu apăreau la cursuri, o mână de studenţi din anul I stăteau de dimineaţa până seara pe butucii de la 037 şi încercau să lege prietenii. Uite că se poate!
Mai târziu au început şi „problemele”. Dacă legi colegii de palier, mult prea gălăgioşi, de vecinii băgăreţi şi puşi pe ceartă, nu poţi să obţi decât haos. Şi dacă adăugăm lipsa chefului de cursuri, sesiunea, nopţile de somn înlocuite de karaoke, băute, movie night-uri şi alte momente glorioase de acelaşi gen, te loveşti de şi mai mult haos. Nu vă impacientaţi, totul o să vi se pară normal... într-un final. Bun venit în Timişoara, boboceilor!

Publicat in Xpune

Cam mare trecerea de la Dracula lui Bram Stoker la Twilight, True Blood şi The vampire diares. Mai nou vampirismul a devenit un trend pentru adolescenţii trecuţi peste puţin de 14 ani. Adevărul este că febra asta a cuprins, de fapt, pe toată lumea şi sincer vreau să mă lămurească şi pe mine cineva ce e atât de special în poveştile de dragoste dintre un vampir şi o fiinţă umană. E uncool să te joci cu păpuşile dacă ai doar 14 ani dar e cool să îţi imaginezi că într-o zi o să apară la uşa ta, în miez de noapte, un Edward Cullen sau un Stefan Salvatore, poate chiar un Bill Compton. Dracula ca personaj nu avea nevoie de un inel sau de un cer plin de nori - ca personajele din Twilight şi The vampire diares - ca să poată ieşi afară în lumina zile, pur şi simplu nu ieşea. Potrivit legendelor şi miturilor lumina soarelui transforma vampirii în cenuşă, deci, acordăm un punct domnului Bram Stoker, pentru că a păstrat o parte din legendă. Bineînţeles că orice persoană poate da naştere poveştilor despre vampiri şi poate fabula pe marginea legendelor dar totuşi nu ar trebui să existe o limită? Şi Anne Rice are multe clişee în Cronicile Vampirilor dar nu se depărtează prea mult de ceea ce cunoaştem noi despre vampiri. Lestat de Lincourt, Louis de Point du Lac, Claudia, Armand au un farmec aparte. Poate şi pentru că autoarea a ştiut cum să relateze povestea fiecărui pesonaj. Twilight Saga şi Cronicile Vampirilor nu se prea pot compara. Din punct de vedere al modului în care sunt scrise există o diferenţă vizibilă între ele. Să fie oare pentru că Anne Rice are totuşi o vârstă şi totodată mai multă experienţă în ceea ce priveşte scrisul? Eu cred că da. În romanele ei, Anne Rice redă real atmosfera secolului XVIII, moravurile vremii, chiar şi contemporanitatea, pe când Stephenie Meyer e preocupată să scoată în evidenţă detalii nefolositoare gen: ce pereche de blugi a îmbrăcat Bella Swan la prima întâlnire, zâmbetul nemaiîntâlnit al lui Edward şi tot felul de detalii nesemnificative. De când vamiprii strălucesc în lumina soarelui mai rău decât diamantele? Interesant, dar ce-i prea mult strică. Aş alege oricând să reiau Cronicile Vampirilor sau Dracula. Atât!

O pereche nu costă mai mult de 10 lei.