- Şi sunetul? Ce s-a întâmplat cu el? Luminile? Ce-i cu tremurul de sub tălpile mele şi unde dispare aerul? Hoţule! De ce încerci să îmi furi şi ultimul suflu? Atât de tare am greşit în faţa ta? Călin? Neisprăvitule!

Mutilată de spaimă am îmbrăţişat vidul abia născut în jurul meu şi-ntr-o clipită totul s-a oprit în loc. Lumina mi-a înghiţit ochii, muzica lumii s-a spart de timpanele mele şi pământul şi-a ordonat toate particulele dedesuptul meu, mai puţin cele din care erai plămădit tu. Nepăsarea ta m-a cuprins cu forţa unui pumn furios şi liniştea din tine s-a înălţat înăuntrul meu ca sunetul unei trâmbiţe, în înaltul cerului, în zi de sărbătoare. În preajma ta mă simt ca într-o cameră fără ferestre, prin a cărui uşă întredeschisă te urmăresc neîncetat. Tu nu şti că sunt aici, eu ştiu, în schimb, că tu eşti acolo, visând, urmărindu-ţi scopurile, trăindu-ţi viaţa fără oprelişti. Te măsor din cap în picioare, te întorc de pe o parte pe cealaltă şi mă prefac entuziasmată că te zăresc întâia oară; şi-atunci încerc să ghicesc ce limbă vorbeşti, ce slujbă ai, ce cărţi se odihnesc pe noptiera ta lângă veioză, cum miroşi, ce gusturi ai, ce aşteptări şi cum ar fi dacă m-aş îndrăgosti de noul „tu”. Dar te ştiu pe dinafară, deja, şi ochii tăi sunt goi şi inexpresivi. De pe buzele tale, ca şi de pe buzele celorlalţi, se desprind aceleaşi cuvinte lipsite de conţinut. Îmi spun că nu ar trebui să îmi mai pese pentru că nici ţie nu îţi pasă. Faci parte dintr-o generaţie ciudată şi tristă. O generaţie de oameni identici, nepăsători că împart frăţeşte aceaşi imagine.

În toate nopţile fără somn, te revăd întru-totul şi-mi spun că acela e momentul în care te voi înţelege...dar nu o fac niciodată. Nu o fac şi mă apucă furia şi urlu de mi se usucă plămânii, plâng şi mă zvârcolesc în spasme căci nu înţeleg ce am putut găsi în tine şi cum de nu mă pot lecui de prezenţa ta. Cu cât mă zbat mai tare cu atât realizez că fără tine nicicare din urletele mele mute nu ar fi prins glas şi nici o lacrimă a sufletului meu nu şi-ar fi făcut drum spre suprafaţa fadă a vieţii mele. Mă aflu într-o continuă dilemă. Acum mi-aş frânge pumnii de carnea ta, acum ţi-aş strânge toată fiinţa la pieptul meu răpus de mult prea multe bătăi inutile ale inimii. Nu pot face nici una, nici alta, pentru că m-ai închis înafara făpturii tale şi gardurile ce te înconjoară sunt atât de înalte că tot ce mai ştiu din tine e mirosul pielii tale, care străbate prin crăpături.

Cândva, demult, eram uniţi de un pod puternic, pe care alergam fericiţi unul către celălalt. Treptat capătul tău a fost înghiţit de tăcere şi ceaţă. Într-o zi, din senin, prin pâcla groasă zeci de cărămizi au început să îşi croiască drum înspre mine. M-am frânt în mii de bucăţele pentru că am ştiut de unde vin. Orbecăind prin negură m-am trezit la marginea unui pod pe jumătate zdrobit. Pe spinarea mea încovoiată se odihneau, deja, toate bucăţile pe care mi le-ai aruncat de-a lungul vremii. Pipăind, le-am aşezat nebuneşte în continuarea jumătăţii mele de pod. Într-o zi tot voi ajunge la tine. Încă nu îţi pot da drumul. Încă îmi cutremuri pământul de sub picioare când treci nepăsător pe lângă mine. Încă îmi iei aerul şi-mi întuneci privirea. Încă îţi adulmec mirosul în orice bărbat care-mi apare în cale. Încă închid ochii şi-mi apari zâmbind, urmărindu-mă pe ascuns. Încă...

                                          Having fun on a sunny day.

Un avion a tăiat în două cerul aflat deasupra noastră, măturând cu aripile lui norii îngrămădiți. Am întors capetele fascinați și-am urmărit atent cum micul aparat de zbor gonea grăbit spre centrul soarelui. Încă ne țineam de mână, lumea se liniștise și degetul tău se mișca lent pe marginile pălmii mele. M-ai tras tot mai aproape de tine, atât de aproape încât cine și-ar fi lăsat privirea asupra noastră nu ar fi știut să spună dacă suntem doi sau doar unul. Brațele ți s-au împreunat pe spatele meu și m-au strâns ca și cum s-ar fi temut că mulțimea ar fi putut să mă înghită. Nimănui nu-i păsa, ei nu aveau habar de existența noastră acolo. Ți-am simțit obrazul pe gât, aspru și fierbinte. Buzele ți s-au mișcat încet șoptindu-mi să nu dispar. Nu aveam de gând. Ușurat, ți-ai lăsat una dintre palmele calde și transpirate să-mi alunece pe picior. Cealaltă încă mă ținea lipită de tine. Erai fericit, eram fericită și sufletele noastre dansau împreună. Dansau pe muzica ale cărei versuri mi le-ai dedicat într-o dimineață târzie de toamnă. Mi-ai spus atunci că mă vrei cu adevărat, că sunt frumoasă și tot ceea ce se revarsă din mine e la fel de frumos. Mi-ai povestit cât de mult îți dorești să mă vezi și cum m-ai vrea numai pentru tine. Mi-ai mai șoptit printre altele că ți-ar plăcea să mă ți de mână tot timpul, că ți-ai dori să mă ai în brațe și eu să-ți zâmbesc mereu. Visai frumos și inocent uitându-te în mine ca și cum știai că va fi ultima oară. Era atât de plăcut și de calm în preajma ta și te iubisem și te iubeam pentru că erai singurul dintre oameni care și-a întins brațele spre mine atunci când am strigat după ajutor. Ai ales să te izolezi între zidurile mele, de dragul meu și deși știai că nu vei poposi prea mult m-ai ajutat să astup toate crăpăturile, prin care ei ajungeau la mine, pentru că nu voiai să ne găsească nimeni. Zilele și nopțile ar fi trecut nepăsătoare peste noi, dar tu mi-ai dărâmat blocurile de piatră, într-un moment de neatenție, când inima mea clădea altceva pentru tine.

Aveam în jur de zece ani când m-am hotărât să ascult, cu adevărat,ceea ce punea tata la pick-up. Nu mi-a plăcut. Pentru mine nu era decât zgomot. Trânteam uşile, nervoasă, spunându-i că aia nu e muzică şi ar face bine să dea volumul la minimum. Ce asculta el ERA muzică, chiar mai mult de atât. Era un soi de magie, în ale cărei pânze am căzut mult mai târziu.

Îi făcea plăcere să deschidă ferestrele să dea volumul pe cât de tare posibil şi apoi să-şi rezeme coatele pe marginea ferestrei şi să privească lumea. Nu îl prea înţelegeam. Mă chinuia teribil zgomotul şi de fiecare dată fugeam uşurată afară unde, spre surprinderea mea, nu scapam de piesele lui. Scotea boxele pe fereastră şi-mi spunea râzând: „Nu vrei să asculţi în casă, asculţi afară, nicio problemă!”

Prima oară când am auzit „Shine on you crayz diamond” l-am întrebat amuzată dacă nu ar vrea totuşi să îşi schimbe gusturile. Câtă răbdare avea cu mine: „Ei tată, nu ştii tu ce e cu muzica asta, aşa ceva nu va mai fi niciodată.” Avea dreptate. Nu am crezut nicicând că voi ajunge să mă îndrăgostesc de-a dreptul de Pink Floyd, cum nu am crezut că voi avea ocazia să şi văd unul dintre membrii trupei, în concert, ani mai tarziu. Primul meu concert adevărat, pe un stadion imens, plin de oameni ca mine şi ca tatăl meu. Mi-aş fi dorit să fie acolo cu mine să mă ajute să car sacul de emoţii pe care îl purtam în spate.

Am măsurat lumea cu privirea şi mi-a plăcut ceea ce am văzut. Mi-a plăcut gagica slăbuţă care avea tatuate pe încheietura mâinii stângi cele două ciocane din „The Wall”. Mi-a fost drag şi bătrânul pletos care voia să pară de gaşcă în ochii fiului şi bătrâna, fără de stare, care m-a sufocat mai bine de jumătate de concert cu gluga ei cu puf roz. Mi-a fost pe plac şi senzaţia pe care am avut-o când nenea Roger făcea ultima verificare a sunetului. Am ajuns undeva la cinci metri de scenă şi am rămas cu privirea pe uniforma aşezată în faţa microfonului. Încă nu îmi venea să cred. Nu mi-a venit să cred nici atunci când am auzit primul acord de chitară. Pentru câteva minute am rămas nemişcată cu mâinile împreunate pe buze. Era prea mult. Mereu a fost, încă de prima oară când am simţit ceea ce cântau ei.

Mi-am amintit de nopţile petrecute pe întuneric, în garsoniera de lângă stadionul „Dan Păltinişanu”, de mocheta pe care ne întindeam cu toţii, trăgând cu lene din ţigări, de râsetele şi poveştile fiecăruia şi de toate albumele Pink Floyd care răsunau din boxele de pe birou. Mi i-aş fi dorit pe toţi lângă mine în momentele alea când mă copleşeau atâtea emoţii şi amintiri.

Roger Waters cânta, eu visam şi zidul se construia în faţa ochilor noştri. Zidul lui, al meu, al băiatului ce-mi făcea cu ochiul, al grupului vesel cu creierele amorţite, al persoanelor decedate, ale căror fotografii au acoperit fiecare cărămidă din peretele alb şi al Verei care se mângâia lasciv înaintea tuturor.

Imaginile s-au derulat exact ca în peliculă şi iată, camera lui Pink, cu veioza lui cu picior înalt, cu măsuţa pe care era aşezată ditamai bucata de haşiş şi cu fotoliul lui confortabil în care stătea Roger de data asta. Deodată parcă l-am văzut, prin sticla uşii de la baie, fără păr, cu faţa rasă şi fără sprâncene, plin de tăieturi. Atunci l-am auzit din nou pe tata oferindu-mi un răspuns, râzând, la dilema mea copilărească: „ Dar de ce s-a ras nenea ăsta peste tot, e bolnav?” Nu, nu era, era doar un film prea greu de înţeles pentru un copil. Şi acum mă înfricoşează dar măcar acum îl înţeleg.

M-am simţit goală şi vulnerabilă şi m-am regăsit între toţi cei paranoici şi pierduţi despre care ne cânta domnul Waters. Mi-am promis că nu am să plâng şi am făcut-o pentru că nimeni nu mi-a putut răspunde la întrebarea: „Is there anybody out there?”; nici măcar el care îmi cânta, nici băiatul care-mi trimitea semnale din priviri, absolut nici un om, pentru că nu era nimeni acolo, nu în adevăratul sens al cuvântului.

M-am întrebat câţi din cei prezenţi au simţit ceva asemănător cu ceea ce am trăit eu lăuntric? În fond, asta era şi ideea, să simţi ceva, orice. Câţi au dat atenţie valului de fotografii cu cei decedaţi, câţi au tresărit, câţi au simţit fiori, pe câţi i-a durut şi câţi au înţeles sensul gloanţelor imaginare care curgeau din mitraliera lui Roger Waters?!

Îmi doresc ca acel concert să nu fi fost doar un simplu concert pentru cei aflaţi acolo. Pentru mine sigur nu a fost şi l-aş repeta pentru totdeauna, pentru toate cele pe care mi le-a readus între simţurile mele demult amorţite.

A fost o vară, demult, când ți-ai înfipt arătătoarele în colțurile buzelor și le-ai modelat în așa fel încât să prindă formă în ochii mei goliți de viață. Zâmbetul tău, de atunci, nu îmi era destinat mie, cel puțin nu așa cum credeam eu. Mi-am numărat degetele de la mâini de milioane de ori până să realizez că surâsul tău se afla în locul nepotrivit. Ţi-ar fi plăcut să îl agăţi de colţurile buzelor mele dar ai ştiut că nu se potrivea cu gura mea. Ar fi trebuit să învăţ, ar fi trebuit să ţi-l smulg de pe faţă şi să îl lipesc pe a mea dar mi-a fost teamă că mi-l vor lua. Mi-l mai omorâseră de câteva ori, crud şi meschin. Am uitat să îţi mulţumesc pentru strădanie şi m-am împăcat cu umbra ta care se îndepărta de mine, pe o bicicletă veche, sub lampadarele sobre, în ultima mea noapte de vară pe malul apei. Ştiam că încă zâmbeşti, din asta erai făcut şi-am zâmbit şi eu în urma ta, prea târziu.

Mi-am reproşat că te-am lăsat să pleci, şi-am plâns crezând că eşti unul dintre cei care au adus un strop de culoare în existenţa mea şi pe care urma să nu-l mai revăd. Am plâns şi după ce ţi-am simţit degetele pe mâna mea slăbănoagă, într-o toamnă târzie şi tăcută. Am plâns de fericire, de fericire că urma să te am aproape pentru totdeauna chiar dacă am fi fost muţi, orbi şi fără simţăminte, pentru că ne lega o vară zâmbitoare şi pentru că ne-am fi găsit drumul unul spre celălalt indiferent de situaţie. Aveai să mă faci să râd cu adevărat şi aveai să îmi faci inima să tresară. La fel cum, ani după aceea îţi smulgeai din glas întrebarea despre cărămizile colorate pe care singur le-ai clădit în sufletul meu, întrebare a cărui răspuns îl aveai deja. Ai ştiut ce faci şi ai reuşit căci buzele mele s-au deformat într-un surâs aievea ce nu avea nevoie de propte ca să rămână pe chipul meu.

Knitted phone case with beads.

                     The first one ever made. I had a lot of fun doing it.

Squares and circles

 

ArTcOmPeTiTiOn

                     Take a look into your soul, forget about the prize!

"Button"fly

                                      

                           "She will sing for you over and over again
                            Surrender, befriend her and fight to the end
                            If the rhyme is your treason
                            She must be your friend"

Un episod nou din mini-seria ”Aventurile lui Gogu pe meleagurile încețoșate ale Marii Britanii” găsiți  = >AICI

Cold autumn morning

I followed the colors till I found the blue sky.

Time is not waiting for us!

Lonely morning

Free falling

Empty

The lucky one is there, somewhere!

Finger  knitted hand warmers

Knitted flower pot cover

Decor bow pillow

Book cover

Storage box (it used to be a cookie tin )

"Dacă m-ar fi întrebat cineva acum câţiva ani ce vreau să mă fac când voi fi mare, probabil că le-aş fi răspuns ca toţi copilaşii visători, de altfel, că vreau să mă fac „doctoriţă, vedetă de cinema, cântăreaţă, astronaut, arheolog, poliţist, cercetător”, ceva care, vorba vine, ar ajuta la evoluţia omenirii. Dacă m-ar întreba cineva acum ce aş vrea să devin în următorii doi, poate trei ani, i-aş răspunde cu zâmbetul pe buze, că m-aş face un fel de călău, un asupritor mai mic al multora din neamul meu, care nu au învăţat nimic în urma regimului politic sever în care au trăit bunicii şi părinţii noştri vreme îndelungată şi pare-se în care trăim şi noi şi care e asemenea unui cadou împachetat frumos, al cărui conţinut e nefolositor, un miraj, o oază într-un deşert nesfârşit. Şi uite aşa, mi-aş amenaja un fel de „Palatul Chelfănelii” în care i-aş bate cu joarda la fund pe toţi cei care dau un exemplu de inteligenţă maximă celor care sunt locuitori de drept ai Regatului Minunat." 

Continuarea AICI <== Click!

Vroiam să dorm. Călin stătea rezemat de tocul uşii repetând, parcă, un procedeu de spălare pe creier: „- Biata creatură! Metamorfoză, sănătate, prospect, din nou metamorfoză, of biata creatură!”. Tot ce-mi doream era să dorm, iar el, amuzat de starea în care mă aflam, nu mă lăsa, obligându-mă să stau trează şi să-l ascult. Într-un final s-a stins lumina şi s-a făcut linişte. Am stat câteva minute nemişcată, cu toate că îmi doream să mă mişc. Îmi doream... S-a făcut din ce în ce mai linişte şi am simţit o mână vârtoasă şi grea pe stomac. Ombilicul a început să mi se lărgească şi mâna s-a adâncit în mine, cotrobăindu-mi prin stomac, ca într-un sac fără fund. Nu mai eram om, nu mai eram eu. Până şi inima mi s-a oprit pentru o secundă, ca mai apoi să mi se tot umfle, înecându-mă. Toracele meu era plin, se sufoca. În mintea mea urlam după Călin, dar el nu mai era, trântise uşa în urma lui continuându-şi treburile nepăsător. Picioarele mi s-au pironit de pat, grele, aproape moarte. Nici mâinile nu-mi erau mai prejos. Călin nu venea şi eu mă vedeam moartă. Am adormit, cred, două minute şi când am redeschis ochii m-au lovit atât lumina care trecea, din hol în cameră, prin sticla de la uşă cât şi glasul lui stins, îngroşat de fumul tutunului.

  Îi puteam auzi râsul, la fel de şters, ca şi glasul lui, sunetele dezlipindu-i-se sacadat şi trist de pe corzile vocale. Totuşi, în ciuda acestei disfonii, care îmi displăcea, aş fi vrut să-l chem să râdă uşor lângă urechea mea şi gentil să-mi scoată mâna cea vârtoasă din stomac. Încă era acolo! Îi simţeam greutatea în tot trupul. Clipeam. Genele mi se mişcau alene când în jos când în sus. Pentru a doua oară îl strigam pe blestematul de Călin, într-adevăr, îl chemam, urlam din toţi plămânii, dar urlam în interior, căci el nu venea. Mâna din stomacul meu a dispărut brusc şi-n locul ei a apărut o funie groasă care a început să-mi strângă plămânii în încercarea de ai aduce unul peste celălalt. Mi-au amorţit faţa şi limba, iar dinţii... dinţii îmi erau din ciment. Clănţăneau, scoţând un sunet insuportabil. Într-un final, Călin se apropie de mine încercând să îmi ridice trupul istovit din pat.

Aveam impresia că au trecute ore până să-mi trântească oasele în patul meu. El nu avea ce căuta acolo şi era conştient de asta. Nu-l mai vroiam. Cel puţin nu în noaptea aia. Puteam să i-o cer pentru că ajunsese AL MEU în timp. Doar al meu, la modul cel mai serios, egoist şi mizerabil. Eu eram cea egoistă, cea mizerabilă şi îi puteam cere orice.

Lucrurile s-au mai calmat odată ajunsă acasă. Nu mai vedeam nimic deşi eram tot singură. Evident, îmi lipsea beţivanul dar în acelaşi timp uram tot ce era legat de el. Îl zăream peste tot: în fotoliul de pe balcon, la baie, cu mâinile sub jetul de apă, cocoţat între mobilele vechi cu seringa pregătită sau pur şi simplu ticăind prin casă. Îmi imaginam! Era acolo doar că vroiam eu să fie.  Pe dinăuntru plângeam. Îl vroiam pe nebunul meu, aşa mizerabil cum era. Până în clipa aceea nu plecase de lângă mine. Avusesem nopţi peste nopţi împreună, stând întinşi pe jos, goi, ori ţinându-ne în braţe pe fotoliul imens din balcon, cu toate că el rătăcea adesea, cu mintea, în alte sfere.

L-aş fi strâns în braţe şi în acel moment dar nu-l găseam în stare materială. Era un vis, da, un vis, această imagine a lui din loc în loc, făcând aceleaşi lucruri prosteşti. Am adormit spre dimineaţă şi în mijlocul zilei, când m-am trezit, am constatat dezamagită că încă mai simt puterea mâinii din abdomen. Degetele îmi tremurau, stomacul mă înţepa. Stăteam în mijlocul patului, printre perne şi pături, chinuindu-mă să mă ridic, să merg la toaletă. Călin nu mai venise şi-atunci mi-am zis în gând: "Cred că nu are rost să mai aştepţi. Nu mai are rost să-l cauţi cu privirea. Nu-i pe balcon, nici măcar în baie. Nu-i aici."

Am privit în jur cu teamă. Înţelegeam adevăratul sens al vorbelor pe care mi le repetam în cap. În inconştienţa lui m-ar fi dar pe o sticlă de alcool. M-ar fi dat... Mai încercase odată, cândva, nu demult. Văzuse sticla şi îmi dădu drumul. Şovăi pentru câteva clipe, privind-o cu ochi mari şi dulci, apoi se opri se întoarse spre mine şi totul dispăru din ochii lui. Avea privirea goală. Mă vedea pe mine, sau mai bine spus, vedea vidul pe care îl reprezentam în mintea lui. Îmi iubea locul, fotoliul, mobila, mirosul de mucegai din pereţi, apa cu rugină care curgea la robinetul din baie, dar pe mine mă dispreţuia şi încerca să-mi arate asta prin goliciunea din ochii lui, atunci când mă privea.

Nu era un gol simplu. Era ceva atât de puternic în el încât simţeam că mă sfărâm pur şi simplu. Mă vedeam, nu ca într-o oglindă, ci aşa cum vezi pe cineva faţă în faţă, şi ce vedeam mă băga de-a dreptul în sperieţi. Tot trupul mi se subţia, încetul cu încetul, până deveneam o formă. O urmă de schelet. Un schelet din praf. Golul din ochii alcoolicului sufla spre mine şi eu mă prăbuşeam la pământ în milioane de firicele, pe care el, mai apoi, le călca în picioare. Da, într-adevăr mă transformam. Era o metamorfoză groaznică. Durea, şi durea atât de tare încât regretam toată fiinţa mea şi existenţa lui.

Asta făcea el cu mine, mă manipula. Călin nu mai era Călin şi eu nu mai eram eu. Nu mai eram noi. El devenise un om fără margini, eu o marionetă într-un glob de cristal.

După câteva zile auzeam bătăi zgomotoase în uşă şi ştiam că e el, mereu era el. Toţi se întorc într-un fel sau altul, la noi. Venea, de fiecare dată, cu prietenul lui cel mai bun, alcoolul. Îi deschideam pentru că asta ştiam să fac eu cel mai bine. Îi deschideam şi îl priveam cum se aruncă furios, de cele mai multe ori, sau prea nepăsător de tot atâtea ori, pe fotoliul roşu din balcon. Îşi termina sticla şi apoi rămânea ca un chip de lut, cufundat în stofa moale a fotoliului. Rareori se mai ridica şi venea la mine. Nu se întâmpla nimic special. Mă prindea cu palmele de faţă şi mă privea minute în şir în ochi. Nu schiţa nici un gest. Stătea şi mă fixa pentru că ştie că mă doare.

Călin uitase de momentele în care mă cunoscuse cu adevărat. Noaptea aceea în care îmi atingea palmele şi braţele era doar o secvenţă dintr-un film, pentru el. Uitase de ticăit şi de braţele de apă vişinii. Uneori se mai gândea la seringă şi la versurile lui Ozzie. Uitase chiar de el. Nu asta era problema. Ce era trist, de fapt, era că eu vedeam toate astea şi nu făceam nimic. Vroiam dar nu puteam. Felul lui de a fi mă oprea. Îl auzeam în timpanul meu urlând: „- Dispari şi lasă-mă, locul tău nu mai e aici!”. Dar, pentru că uita atâtea, uita şi ceea ce-mi spunea şi mă trezeam cu el lângă mine pe covor, încercând cumva să îmi arate cât de rău îi pare.

Eu plângeam de cele mai multe ori. Plângeam şi el nu înţelegea de ce. Îmi spunea că mă iubeşte şi că nu mai vrea să cadă în nicio prăpastie. Apoi se arunca exact în locul de care fugea. Deşi era la un centimetru de mine îl vedeam cum cade în gol, în timp ce îşi ţinea mâinile strânse pe piept şi întregul lui trup era arcuit înspre exterior. Cădea şi cădea, până se făcea tot mai mic; atât de mic, că dacă ar fi fost în locul meu, şi dacă s-ar fi văzut prin ochii mei, ar fi crezut că e o grămadă de praf, ca cele din trupul meu, pe care el îl înfrângea de atâtea şi atâtea ori, şi s-ar fi strivit sub talpa lui mare şi moale.

Mi-am cufundat capul sub apa fierbinte şi sărată. Abia mai distingeam sunetele melodiei din fundal. Am deschis ochii şi m-am zgîit la tavan minute bune. Cât mucegai! Am stat aşa câteva clipe. Era atât de linişte! Totul era atât de calm! Călin venise. Se pierduse, dar, oarecum, găsise o altă cale de întoarcere. Am simţit o mână pe abdomen şi una pe frunte. Am simţit doar vârfurile degetelor lungi şi schiloade. Îmi mângâiau oasele bătute şi vânătăile dintre coaste.

Nici măcar nu a fost nevoie să scot capul de sub apă. Am ştiut că e el. Acelaşi Călin de altădată. Degetele lui se mişcau tot mai lent. Ușor a început să și le tragă spre suprafață și apa a devenit neagră. Atât de neagră că albul pielii mele a dispărut complet sub lichidul gros ce se întindea între marginile căzii. Șiroaie ca de smoală dansau jucăușe printre coastele mele și-un petec roșu din părul meu plutea deasupra mării tuciurii. Smoala mă orbise, nu îl mai vedeam dar știam că e acolo îi simțeam puterea prin toate celulele din corpul meu.

Atunci, mâna lui s-a apropiat de suprafața apei și trupul meu s-a arcuit spre exterior ca o bucată de sticlă topită. Mă unduiam involuntar și convulsiv sub palma lui încinsă. Într-un final și-a strecurat brațele pe sub mine și m-a ridicat din cadă. Aburul din încăpere era atât de dens încât nu-i distingeam trăsăturile. Buzele lui s-au topit pe fruntea mea. L-am simțit înăuntrul meu ca o furtună. Am scâncit.

Mi-ai otrăvit spiritul cu esența ta. Veninul ce ți se prelingea pe buze era mai dulce ca mierea și nu am făcut diferența. "Privește! mi-ai spus. Energia curge prin noi!". Mincinosule! M-ai golit ca pe un pahar cu apă, lăsând urme pe marginea buzelor mele. Aș fi plâns, aș fi plâns o veșnicie, până când capul meu s-ar fi golit de gânduri și trupul meu s-ar fi uscat ca o stafidă. Te-aș fi luat cu mine, în drumul meu spre căință dar deja dispăruseși, fericit și confuz că ai reușit încă o dată să mă ai.