„Tu ce vrei să te faci când crești mare, puișor?”. „Când anume, mai exact?”, ar trebui să fie replica. Mare am fost și la terminarea grădiniței, și la sfârșitul școlii generale, chiar și după liceu, să nu mai vorbim de facultate. La finele grădiniței mai mult de jumătate din posturile de medic, polițist, astronaut, electrician, balerină sau artist erau ocupate de copii visători. După școala generală se făcea trecerea la joburi mai „serioase” gen: bancher, inginer, afacerist ș.a.m.d. Dar, cu toții am ajuns în liceu, ne-am schimbat brusc orizonturile și am realizat că după terminarea harababurii se ridică un semn imens de întrebare.  

„Mami” și „Tati” te vor la facultate. Foarte bine! Te duci. Partea grea în toată povestea se termină după ce te hotărăști ce domeniu vrei să studiezi. Toate-s bune și frumoase, până realizezi că ai ajuns la sfârșitul anilor de studiu și nu ai nici un job asigurat pe viitor. Nu te panica, nu ești singurul! Mai mult de jumătate din studenții care au terminat o facultate practică o meserie total diferită de cea în care au fost licențiați. De ceva timp facultatea a devenit un fel de trend. Ajungi acasă și le spui alor tăi că ți-ai făcut un prieten sau o prietenă. Întrebarea care urmeză nu e nicidecum „Păi și cum e?”, ci „La ce facultate e?”. Evident că intră și vreo mătușică în decor, pe urmă bunicii, și uite așa începe discursul tipic: „Cum adică nu e la nicio facultate? Lasă-l/o imediat. Cum o să vă descurcați? În ziua de azi, dacă nu ai o facultate nu te bagă nimeni în seamă. Părinții tăi trag din greu ca să ajungi cineva și tu te agăți de o persoană fără viitor? Da` unde s-a mai pomenit așa ceva? Bagă-ți mințile în cap imediat.” Nu e de mirare că majoritatea studenților pleacă peste graniță la terminarea studiilor. Vorba aia, degeaba ai talent dacă nu te remarcă nimeni. Ei, vremurile s-au schimbat! De câte ori nu ai auzit întrebarea „De ce ai făcut facultatea cutare?” sau „Tu de ce ai venit la facultate dacă nu te interesează?”, eu una m-am ciocnit de persoane de genul ăsta. În aproape fiecare situație răspunsul era același: „ Ca să am și eu o diplomă”, „Că așa au vrut mami și cu tati” sau pur și simplu „Nu știu”.

Undeva adânc în tine trebuie să ai un scop anume. Eu am venit la facultate să învăț să scriu mai bine, să trec peste frica de a aborda oameni necunoscuți. De scris, pot spune că am realizat cât de cât ce mi-am propus, de abordat oameni necunoscuți, să zicem că încă mai lucrez la asta. Trăiesc cu impresia că totul are un final frumos. Despre viitoarea mea carieră de jurnalist însă, nu mă pot exprima. Până la urmă, tu ce vrei să te faci când o să crești mare, puișor?  

  

Cine crede că liceul „rulzz” nu ştie ce este facultatea. E mare lucru să nu te laşi „corupt” de Timişoara, iar cei care nu se lasă ”în mâinile ei” habar nu au ce pierd. Cu toţii am trecut prin asta, fie că s-a întâmplat din primul moment în care am coborât din tren, fie după câteva luni bune şi lupte interminabile cu conştiinţa. Oare e bine? Oare e rău? Ce mai contează... În fond te afli aici şi pentru a experimenta.
Unii îşi doresc viaţă de cămin, alţii chirii şi gazde. Nimic nu e ceea ce pare. Dacă încă mai crezi că viaţa într-un oraş mare e roz, te invit să intri în lumea mea măcar zece minute. Cu doi ani în urmă coboram buimacă din autocar. „Piaţa 700” mi-a rămas întipărită în minte. Nu că ar fi un loc extraordinar, dar acolo mi-au dat primele lacrimi. Evident, nu de fericire! Şi tot acolo mi-a scăpat printre buze: „Vreau acasă!”. Tot entuziasmul pe care l-am avut a fugit de agitaţia locului. Eram un boboc rătăcit. Cu toate astea nu a râs nimeni de mine. În prima săptămână de şcoală am cunoscut colegi, curţi interioare ale UVT-ului şi cam atât. Cine ar fi crezut că, deşi nu exista un orar şi „profii” nu apăreau la cursuri, o mână de studenţi din anul I stăteau de dimineaţa până seara pe butucii de la 037 şi încercau să lege prietenii. Uite că se poate!
Mai târziu au început şi „problemele”. Dacă legi colegii de palier, mult prea gălăgioşi, de vecinii băgăreţi şi puşi pe ceartă, nu poţi să obţi decât haos. Şi dacă adăugăm lipsa chefului de cursuri, sesiunea, nopţile de somn înlocuite de karaoke, băute, movie night-uri şi alte momente glorioase de acelaşi gen, te loveşti de şi mai mult haos. Nu vă impacientaţi, totul o să vi se pară normal... într-un final. Bun venit în Timişoara, boboceilor!

Publicat in Xpune

Cam mare trecerea de la Dracula lui Bram Stoker la Twilight, True Blood şi The vampire diares. Mai nou vampirismul a devenit un trend pentru adolescenţii trecuţi peste puţin de 14 ani. Adevărul este că febra asta a cuprins, de fapt, pe toată lumea şi sincer vreau să mă lămurească şi pe mine cineva ce e atât de special în poveştile de dragoste dintre un vampir şi o fiinţă umană. E uncool să te joci cu păpuşile dacă ai doar 14 ani dar e cool să îţi imaginezi că într-o zi o să apară la uşa ta, în miez de noapte, un Edward Cullen sau un Stefan Salvatore, poate chiar un Bill Compton. Dracula ca personaj nu avea nevoie de un inel sau de un cer plin de nori - ca personajele din Twilight şi The vampire diares - ca să poată ieşi afară în lumina zile, pur şi simplu nu ieşea. Potrivit legendelor şi miturilor lumina soarelui transforma vampirii în cenuşă, deci, acordăm un punct domnului Bram Stoker, pentru că a păstrat o parte din legendă. Bineînţeles că orice persoană poate da naştere poveştilor despre vampiri şi poate fabula pe marginea legendelor dar totuşi nu ar trebui să existe o limită? Şi Anne Rice are multe clişee în Cronicile Vampirilor dar nu se depărtează prea mult de ceea ce cunoaştem noi despre vampiri. Lestat de Lincourt, Louis de Point du Lac, Claudia, Armand au un farmec aparte. Poate şi pentru că autoarea a ştiut cum să relateze povestea fiecărui pesonaj. Twilight Saga şi Cronicile Vampirilor nu se prea pot compara. Din punct de vedere al modului în care sunt scrise există o diferenţă vizibilă între ele. Să fie oare pentru că Anne Rice are totuşi o vârstă şi totodată mai multă experienţă în ceea ce priveşte scrisul? Eu cred că da. În romanele ei, Anne Rice redă real atmosfera secolului XVIII, moravurile vremii, chiar şi contemporanitatea, pe când Stephenie Meyer e preocupată să scoată în evidenţă detalii nefolositoare gen: ce pereche de blugi a îmbrăcat Bella Swan la prima întâlnire, zâmbetul nemaiîntâlnit al lui Edward şi tot felul de detalii nesemnificative. De când vamiprii strălucesc în lumina soarelui mai rău decât diamantele? Interesant, dar ce-i prea mult strică. Aş alege oricând să reiau Cronicile Vampirilor sau Dracula. Atât!

O pereche nu costă mai mult de 10 lei.

Bună seara! Aloooo! Pff, mă scuzaţi, nu ştiam că sunteţi surdă... atunci când vă salut.

Din seria: "Fiecare bloc îşi are bârfitorii lui"

Sunt atâtea lucruri de făcut pe lumea asta încât am ajuns să mă întreb dacă vecinii mei chiar le-au făcut pe toate, că prea uită să mai intre în casă. De fapt, nu am nici măcar un motiv să îmi ridic astfel de dileme. Bârfitul de dimineaţa de la ora 9 şi până seara la ora 23 în faţa blocului nu constituie un motiv. Cum, de altfel, nici vorbele pe care le împrăştie pe la unii şi pe la alţii, cum că aş fi prea mândră să deschid gura şi să scuip un salut, nu reprezintă un motiv bun. Pesemne că îmi pierd minţile. Cum aş putea să cred astfel de lucruri imorale şi ruşinoase despre vecinii mei, scumpii de ei, cei mai muncitori oameni de pe planetă, care, Doamne fereşte, nu ar rezema toate bordurile şi ţevile şi băncile de prin parcare de la prima oră a dimineţii şi până la miezul nopţii. Ei sunt oameni cinstiţi şi simţiţi, oameni la locul lor, nici într-un caz persoane mediocre, lispite de orice fel de principii. Probabil nici în 100 de ani nu o să învăţăm înţelesul expresiei "Fiecare îşi vede de viaţa lui". Lumea e prea peocupată de amănuntele din viaţa altora, că doar de aia ieşim la pensie să ştergem praful de pe trotuare şi maşini cu fundul şi să ne urmărim vecinii, ca nu cumva ei să tragă vreun vânt şi noi să nu ştim. Tot în categoria vecinilor mediocri se regăsesc şi cei care stau ascunşi după perdea şi care, după ce intri în casă, dau fuga la Asociaţia de locatari să te treacă la întreţinere, pentru că nu pot dormi noaptea dacă tu nu plăteşti un pahar de apă pe care îl bei cât stai în vacanţă sau concediu împreună cu ai tăi. Lista specimenelor din fiecare bloc e lungă. Se porneşte de la doamnele în vîrstă ("ochii şi urechile societăţii"), apoi se face un mic ocol până la vecinii ieşiţi recent la pensie, cu progeniturile prin alte ţări, mândri că ei au maşină de spălat cu patru viteze, pe când tu nu ai decât una cu trei. În lunga plimbare întâlnim şi persoanele casnice care şi-au cumpărat dulceaţa şi murăturile de la magazin în plină iarnă, ca nu cumva pe timpul verii, în timp ce stau la cazan, să piardă vreun moment memorabil din curtea blocului. Alţii îşi afişează chipurile la balcon. Pentru ei e foarte simplu să afle ultimele picanterii. Îşi iau frumos sacoşa şi pleacă la cumpărături fluierând. Până ajung acasă ştiu mai multe decât oricine. Dezgustător!

Vecinăăă, bună ziua! Am zis, bună ziua! Pardon! Nu ştiam că nu auzi de nas. Te rog, fă-ţi milă de mine şi coboară nasul să te pot saluta şi eu.