The girl with the green eyes

Îţi mulţumesc că mă laşi să simt durere!

2011-12-11T19:28:00.006+02:00

Am început să plutesc într-o durere ţipătoare. Numai liniştea ta m-a făcut să urlu. Ai început să vii spre mine cu paşi legănaţi. Zâmbetul tău era luat de pe chipul altora. Hoţule! Ochii tăi îmi şopteau să mă calmez. Mi-am dorit să îmi pot lăsa pleoapele în jos, să mă rup de vraja ta. Ai insistat şi când ai ajuns lângă mine am devenit de piatră. Mâna ta mi-a atins pieptul. Numai atunci am realizat cine eşti şi ce urmează să mi se întâmple. Totul în jur şi-a pierdut nuanţa. Ai strâns toată culoarea în palmă, râzând. Erai plin de energie, îmi vărsai în timpane cuvinte precum adrenalină, natură, fericire, linişte şi pace. Îţi simţeam zâmbetul pe şira spinării. Urca şi cobora ca într-un carusel, făcându-mă să gem de durere. Ai încercat mai mult. Îţi făcea plăcere să te joci cu mine şi cu gândurile mele, dar, tu ardeai de nerăbdare să mă devorezi.

Prin vârful degetelor tale au început să se scurgă culori. Le simţeam în mine, otrăvitoare şi acide. Îmi apucau organele cu o furie nemărginită, rănindu-mă. Asta te împlinea. Când m-ai văzut zbătându-mă ai început să râzi ca un lunatic. Sfârşitul meu începuse! Atât mi-ai dat voie să aflu.

Ţi-ai oprit surâsul brusc. Eram plină de tine; şi-atunci ţi-ai înfipt degetele reci în pieptul meu şi m-ai despicat în două. Coastele mi s-au rupt în milioane de bucăţele. Le-am văzut, prin ochii tăi, sărind în toate părţile. Nişte aşchii!

Palma ta a început să se plimbe uşor pe suprafaţa inimii mele. Era suculentă şi roşul ei devenise acum un curcubeu. Ai smuls-o din locul ei şi pe mâna ta au început să se scurgă culori. Mi-ai dat voie să deschid ochii şi să îţi privesc triumful. Încă simţeam durerea. Era mai mult decât puternică. Era distrugătoare. Sugea viaţa din mine lent şi sigur. Inima mea zăcea la tine în palmă ca o portocală putrezită. Ţi-ai pus-o la ureche... încă mişca. Zvâcnea! În clipa aia mi-ai şoptit că asta e muzica ta, că numai sunetele de felul acesta te satisfac, că eşti sătul şi că ăsta este, într-adevăr, sfârşitul meu.

Limba ta dulce mi-a smuls viaţa din trup, bucăţică cu bucăţică. M-am stins odată cu fiecare cuvânt rostit de buzele tale. Limba ta veninoasă mi s-a încolăcit în jurul gâtului sugrumându-mă. M-ai golit şi m-ai aruncat ca pe un pet, într-un colţ. Pe retina mea moartă ai putut vedea, imprimat, ca într-o fotografie, un zâmbet bolnăvicios. Zâmbetul tău!

Scumpul meu Călin, demonul meu blând... în ochii tăi am prins formă, cu mâinile tale mi-ai conturat spiritul şi întreaga-mi fiinţă. Te-ai scăldat în visele mele, ca un prunc în pântecul mamei, şi-apoi te-ai desprins, ucigându-mă!

Dragă mamă,

2011-08-19T21:41:00.005+03:00

Mă întreb ce ai simţit atunci când ţi-am spus că sunt un copil trist? Nu m-am gândit nicio secundă să îţi ascund adevărul. Deşi am ştiut că nu o să înţelegi nu te-am minţit. Mă întristează atât de mult ce văd în jurul meu încât doare cu adevărat. A doua zi am putut citi pe chipul tău că vorbele mele te-au făcut să suferi. Te-ai întors de la muncă, şi ca de obicei ţi-ai pus geanta în cuierul din hol şi m-ai salutat. De data asta erai diferită. Mai tăcută ca oricând. Te-am găsit în bucătărie stând pe scaun la fel de tăcută. Mi-am dat seama că ai plâns, şi deşi nu ştiam motivul genunchii mi s-au muiat şi în interiorul meu am simţit o durere foarte puternică. Te-am întrebat de ce ai plâns şi parcă am văzut cum ochii ţi s-au umplut din nou cu lacrimi. Mi-ai spus un singur lucru, pe care nu pot să-l uit nicicum. Mi-ai spus, atunci, că tu ai adus pe lume un copil fericit, nicidecum unul trist.

Mă uit în urmă şi mă întreb de ce am ajuns aşa? De ce mă doare pe mine când doi oameni se ceartă? De ce mă doare când majoritatea oamenilor trec nepăsători prin viaţă? De ce mă doare când aud oamenii discutând numai despre bani şi cum să le meargă lor bine? De ce am plâns pentru nişte copii care nu au ce mânca în timp ce alţii nu mai ştiu din ce farfurie să se servească? De ce mă simt atât de singură?

Ştiu că rănesc anumiţi oameni prin simplul fapt că sunt aşa. Şi le citesc pe faţă durerea pe care le-o provoc. Dar, pur şi simplu, nu ştiu cum să fiu altfel. Ştiu doar că într-o zi am realizat că aproape nimeni nu respectă nimic din ce ni s-a dat şi m-am închis în mine. Că lăcomia noastră nu are limite, şi am face orice ca să ne fie bine, orice! Nimic nu pare a fi drept pe lumea asta. Pentru ce ne agităm atât? Nu luăm nimic cu noi şi nici nu putem şti cu siguranţă că celor cărora le lăsăm ceea ce am adunat nu consideră agoniseala noastră un mare nimic. Am de-a face cu oameni a căror ochi au în loc de iris semnul banului, ca în desenele animate şi mă întristează atît de tare încât cred că aş putea plânge zile în şir. Pe mine mă mulţumesc lucrurile mărunte, lucrurile simple: o carte bună, o vorbă bună, sunetele desprinse de pe corzile unei chitări, un film bun, un zâmbet, sinceritatea şi puţinii oameni cu suflet colorat pe care îi cunosc. Restul e gri, ca locul în care mă aflu acum.

Diavolul din pântec

2011-01-29T21:04:00.005+02:00

Unde am greşit? Mă refer strict la deciziile pe care le-am luat. Poate că ar trebui să pun problema altfel. De ce am înghiţit iluziile pe care mi le-a dăruit Călin? Până într-un anumit punct au fost comestibile, recunosc. Dar pe urmă? Nu m-au dezgustat niciodată, asta pentru că le digeram cu atenţie. La un moment dat însă, mi-am îndreptat gândurile spre altceva şi am înghiţit mizeria lui, pur şi simplu. Chiar aşa! În stomac mi s-a format un bulgăre. Un bulgăre imens şi greu constituit din iluzii încâlcite. Una peste alta, s-au înrădăcinat în pântecul meu şi s-au transformat în boală. Nenorocitul mi-a pasat mie cancerul ce-l măcina pe dinăuntru. Mi l-a oferit în cel mai avansat stadiu şi-a dispărut, fără vreo urmă, înainte să-mi dau seama. Biata de mine!

Se întâmpla ceva. Încă nu-mi dădeam seama ce. Am observat pe noptieră două tuburi goale de pastile. Nu-mi aduc aminte ce erau, cum nu-mi aduc aminte dacă eu le-am pus acolo. Am observat si alte schimbări. Minore, într-adevăr. Pesemne că o luam razna. Eram, deja, de două luni singură. Din noaptea cu telefonul nu am mai primit nici un semn de la el. Unde dormea? Cu cine? Avea un fotoliu doar al lui?

Cancerul din stomac mă ameţeşte. Parcă ar avea o mână puternică şi agresivă care mi se întinde prin plex şi-apoi uşor, pe nesimţite prin esofag, până când, tiptil, îmi ajunge în creier şi mi-l strânge cu putere. Atunci totul se întunecă. O durere îmi străbate tot trupul; începe cu şira spinării şi se termină în vârful degetelor de la picioare şi mâini. Stomacul mi se zbate strângându-se în jurul ghemului de ţepi. Mă trezesc pe jos sau uneori stând la masă cu tuburile alea goale împrăştiate peste tot în faţa mea. Alteori mi se pare că aud paşi, mulţi paşi, ori simt câte-o mână strângându-mă de umăr. Aş vrea să fie el. Dar nu e nimeni. Mă întreb din nou, unde am greşit?

Nici măcar nu îmi aduc aminte cum mă cheamă. Cred că nici lui Călin nu i-am spus numele meu. Sunt un nimeni. O persoană inexistentă, cu un diavol înfipt în pântec. M-am lovit în stomac de cinci sau şase ori. Am dat cât am putut de tare. M-a durut. Până la urmă durerea pe care ţi-o produci singur nu-i la fel de puternică şi insuportabilă ca cea pe care ţi-o produce altcineva. Cel puţin aşa se spune. S-a făcut din nou întuneric. Când m-am trezit o ţigară fumegândă uitată pe masă aprinsese cele câteva coli mâzgâlite de mine. Nu-mi aduc aminte să-mi fi aprins vreuna. De când fumam?

Mi se derulează zeci de episoade în minte, dar mereu mă opresc la acelaşi. Călin stă gol în spatele meu şi mă ţine strâns în braţe. Îmi muşcă lobul urechii şi din când în când îşi trece limba caldă şi umedă pe marginea ei coborând uşor pe gât. Se opreşte şi nu respiră câteva clipe apoi se apropie de urechea mea şi în timp ce mă strânge tot mai tare cu braţele îmi spune că trebuie neapărat să vorbească cu mine, dar că o va face în zori. Dimineaţa a venit de zeci de ori şi dintre buzele lui nu s-a desprins nici cel mai mic suflu. Am aşteptat zile la rând şi când am avut curajul să-l întreb despre ce e vorba, a dispărut.

O lumină slabă îmi străbătea patul. Am simţit o mână caldă apăsându-mă pe frunte. Mi s-a părut că auzisem pe cineva vorbind cu mine. Vocea mi-a spus că trebuie neapărat să-mi iau pastilele. Aceaşi mână mi s-a strecurat sub cap cuprinzându-mă de ceafă. Mi-am simţit capul ridicându-se uşor. Printre buzele vineţi mi s-a prelins un lichid amar. Oare cancerul din stomac dispăruse?

Băiatul din şoseată

2011-01-17T13:03:00.004+02:00

James era un băieţel mărunţel. Era cam cu un cap mai mic decât oricare din colegii lui de la şcoală şi avea şi o mătuşă foarte înaltă. Era atât de micuţ în comparaţie cu ea încât ar fi încăput în şosetele de lână ale bătrânei, unde de altfel şi dormea, atârnat de un cui deasupra patului. Mătuşa Mabel avea cele mai lungi picioare pe care le văzuse băiatul vreodată, deşirate şi subţiri, arătau ca nişte panglici aruncate neglijent într-un colţ. Mătuşa Mabel fiind foarte lungă, toate obiectele din casa ei erau supradimensionate.

James învăţase că dacă vrea să deschidă uşa trebuia să urce pe un scaun şi să apese pe clanţă. La fel proceda şi cu aragazul, sau dacă trebuia să îşi pună apă la încălzit de la chiuvetă. Frigiderul era singurul loc unde James nu trebuia să apeleze la scaun pentru că mătuşa lui îi lăsa tot timpul orezul cu lapte, mâncarea preferată a băiatului pe ultimul raft. Tot timpul pe ultimul raft.

La şcoală James fiind mai mic decât restul colegilor săi şi având o mătuşă atât de mare fusese tot timpul subiectul unor glume care nu-l deranjau foarte mult, dar care uneori erau, să zicem, nesărate. Da, acesta era cuvântul deoarece odată un coleg, Michael, care era cel mai înalt din anul lui (deşi dacă era pus lângă mătuşa Mabel ar fi arătat la fel ca James) i-a pus un pumn de sare în supă. Când James a gustat şi s-a înecat din cauza gustului groaznic Michael i-a strigat pe un ton răutăcios – sarea te face să creşti, mănâncă tot Jumătate de măsură!

James nu s-a supărat foarte tare, mai ales pentru că în aceea zi desertul a fost mâncarea lui preferată, orez cu lapte. Alteori băieţii de la şcoala lui îl agăţau în cuier, dar nu ca mătuşa Mabel în şoseată ci îl lăsau să atârne de gulerul jachetei până trecea vreun profesor care îl dădea jos zâmbindu-o amabil: „- Cine te-a agăţat băiete?” îl întrebu ei iar el le răspundea pe un ton la fel de amabil, nedorind să îşi pârască colegii că nu ştie, sincer nu ştie.

Da, James era un băiat bine crescut, care învăţase că mai bine ignori ce nu îţi place decât să intri în necazuri mai mari. Dar lucrurile aveau să se schimbe total într-o zi de sâmbătă ploioasă. Ziua fusese una plictisitoare. Era zi liberă de la şcoală. James s-a trezit târziu, a mai lenevit puţin în şoseata lui de dormit cu telecomanda inertă în mână în timp ce se uita la canalul 5, unde un bucătare gras prezenta noul set de cuţite magice de la Aircut, cuţite ce, se jura bucătarul, pot tăia chiar şi oţelul. Apoi a mâncat orezul cu lapte preparat de mătuşa lui dimineaţa înainte să plece la lucru (mătuşa lui lucra la un centru de ajutorare socială, deşi James credea că bătrâna fiind atât de înaltă îi ajuta pe oameni să îşi găsească lucrurile pierdute pe dulap). Câteva ore a căutat o carte bună de citit iar când a găsit-o l-a apucat pofta de o gustare cu biscuiţi şi cremă de ciocolată. Şi tocmai se pregătea să scoată biscuiţii din cămară când pe rafturi văzu doi ochi albaştrii strălucitori. Îl priveau insistent din beznă. Fără să clipească sau să se mişte. Se uitau direct în ochii băiatului. James nu s-a speriat foarte tare. Se gândi că s-ar putea să aibe necazuri dacă încearcă să atingă acei ochi şi de aceea se mulţumi să privească liniştit ochii ce îl scrutau în întuneric. Trecuseră minute bune, iar băiatul începu să amorţească. Mişcă din genunchi care îi pocniră zgomotos. În clipa aceea ochii clipiră. Adică dispărură o clipă şi apărură din nou.

Am amorţit, se trezi el spunând.

Apoi se gândi că e un şobolan. Citise despre şobolani că atacă atunci când te întorci cu spatele. Făcu un pas micuţ înapoi pe scaun. Simţi cu marginea călcâielor capătul scaunului şi aproape se dezechilibră.

Ai grijă! Poate te loveşti!

James auzi clar vocea. Venea din spatele ochilor. Era normală, a unui bărbat tânăr. O voce caldă, plăcută care părea puţin îngrijorată. Băiatul se trase mai în faţă cu călcâiele şi în acelaşi timp rosti:

Ieşi de acolo, poate ai amorţit şi tu, realiza că a spus tu deşi nu ştia cu cine vorbeşte. Ce cauţi acolo?
Mă ascund, spuse scurt apoi adăugă, în spatele borcanului de gem. Izbucni în râs. Mă simt înghesuit, cred că ar trebui să ies, nu îmi mai simt deloc picioarele.
Să îţi întind o mână?
Nu e nevoie, cred că mă descurc. Stai o secundă.

Raftul începu să se zguduie. Borcanele săreau pe loc cu un clinchet greoi, O mână răsări din întuneric şi se prinse de marginea de lemn. Era învelită într-o apărătoare de piele arsă. Degetele erau negre de fum şi împrăştiau un miros înţepător de fum şi noroi.

Textul nu este scris de mine. Probabil că, în acest caz, apare un semn de întrebare. De ce aş posta textele altcuiva? Păi ia să vedem:

1. Povestea începe foarte interesant.

2. Încă din primele rânduri mi-a câştigat atenţia.

3. Am observat de la o poştă talentul celui care a scris acest fragment.

4. Povestea trebuie să continue.

5. Trebuie să-l fac pe Cristi să termine ce a început. Am încredere că, la sfârşit, îmi voi dori să recitesc aceste rânduri.

Ce culoare are pielea ta, ca să te iubesc mai mult?!

2010-12-17T00:05:00.008+02:00

Am văzut-o în ochii lor. Pe chipul lor. E mai mult decât o durere. O durere ce s-a preschimbat în timp în ură. Nu vorbesc despre o poveste fără sfârşit între două persoane, vorbesc despre o zi obişnuită într-un autobuz. Despre o poveste nesfârşită între milioane de oameni. Mă rezum doar la două fiinţe, altfel s-ar complica totul. I-am văzut. Stăteau pe cele două scaune neclintiţi cu privirile aţintite înainte. Ploaia şiroia pe geamurile autobuzului, maşinile se înghesuiau pe strada îngustă, lumea se grăbea neinteresată spre cine-ştie-unde. Ei doi stăteau nemişcaţi. Nu îndrăzneau să se privească. Mândria era de vină, sau poate durerea, sau poate ura, asta nu am reuşit să o aflu. Ei doi, ele două - un contrast superb. Doi oameni frumoşi, unul cu pielea albă ca laptele, altul cu pielea ciocolatie. Alţi doi, puţin mai în spate. Câteva scaune s-au eliberat şi contrastul şi-a pierdut magia. Evident, s-au separat unii de alţii într-o parte şi-n alta a autobuzului. Mă întreb de ce? Eu nu sunt cu nimic mai superior decât tine, şi învers. Regula asta ar trebui să se aplice în cazul tuturor. Nu sunt "mai cu moţ" decât nimeni. Dacă anumite persoane ţi-au făcut rău ţie şi celor din rasa ta, nu-i arunca pe toţi în aceaşi oală. Suntem milioane de oameni şi suntem toţi diferiţi. Îţi iubesc culoarea pielii, oricare ar fi aia, îmi trezeşti interes pentru simplul fapt că eşti OM, şi mă gândesc că sub toată seriozitatea de care dai dovadă, sau în spatele fiecărei stări pe care o ai se ascunde ceva frumos şi minunat. Îmi e ruşine să mă uit la tine şi să spun: "Ah, ăsta/asta are altă culoare a pielii decât a mea, deci e un/o răufăcător/oare, e un/o nenorocit/ă". Pe cât de mult iubesc oamenii, pe atât sunt de dezgustată. Asta e lumea în care trăim şi probabil situaţia aceasta veche de când pământul, va continua şi numai noi suntem de vină.

Dacă vă întrebaţi ce e asta, o să vă răspund. E o frustrare de-a mea, dar mai mult decât atât, e lumea pe care o văd zi de zi în drum spre muncă. În fiecare zi aceaşi poveste dar cu oameni diferiţi. Da, o trăiesc aproape zilnic, nu doar eu, ci şi alţii, indiferent de culoarea pielii lor.

It`s a new life...

2010-12-01T22:31:00.001+02:00

A-nceput de ieri să cadă, câte-un fulg, acum a stat!

2010-11-30T13:29:00.004+02:00

E frig. Foarte frig. Lumea mișună când încoace, când în colo. De pe fereastră văd doar vârfurile umbrelelor colorate, acoperite de fulgii proaspeți de zăpadă. E sfârșit de noiembrie și iarna începe să-și arate mustățile tot mai mult. E atât de liniște pe strada mea! Rareori mai trece câte-un om, grăbit. Priveliștea ce mi se întinde în fața ochilor e tristă. Aceleași case ,identince, așteaptă zi de zi, să-mi fac apariția în spatele geamului. Nici măcar nu am un deal doldora de zăpadă pe care să mă dau cu sania. Nici măcar nu am o sanie. Mi-e dor de colina din spatele blocului, și de pârtiile ei. Parcă și fulgii erau altfel acasă. Se așezau peste case, pe șosea, pe dealuri, așteptându-ne să îi bătătorim sub tălpile metalice ale săniilor noastre. Scoteam capul pe balcon să văd dacă mai am loc pe pârtie și-apoi o zbugheam pe ușă, lăsând-o pe mama în urmă, strigând: ”Să te întorci pentru masă și să ai grijă.” Mă prindea seara în zăpadă. Îl vedeam pe tata cum se apropia greoi de marginea colinei, știam că urmează să mă fluiere. Nici nu era nevoie. Coboram cu sania, urlând:”Pârtieeeeeeeee!”, și mă rugam să mai țină zăpada înc-o zi.

How about some fitness?

2010-11-28T16:41:00.007+02:00

Pentru că, încă, nu am un job, m-am plimbat puțin prin zona în care locuiesc în căutarea unor locuri de pierdut timpul. Am fost foarte impresionată de părculețul pe care l-am descoperit, nu departe de strada mea. Langthorne Park e un parc obișnuit, diferit, totuși, de cele de la noi. Mă așteptam la un parc destinat copiilor. Mare mi-a fost mirarea când am descoperit că în loc de nenumăratele bănci, pe care le putem găsi în orice astfel de loc, cei de la Adidas s-au gândit să amenajeze un spațiu dedicat celor care țin la condiția lor fizică. Așadar, ai nevoie de bicicletă și nu ai bani să achiziționezi una? Nici nu ai nevoie. Vrei să faci abdomene, tracțiuni, sau să lucrezi puțin la picioare? Dacă locuiești în Leyton trebuie doar să dai o fugă până în Langthorne Park. În cazul în care te-ai răzgândit și nu mai vrei să te revigorezi, poți să îți iei laptop-ul cu tine, pentru că ai wireless. Dacă nu ai chef nici de laptop, ia cu tine niște firmituri. Rățuștele din lacul amenajat în apropiere se bucura extrem când cineva le oferă atenție.

The great adventures of Kiki

2010-11-24T17:32:00.011+02:00

The day tried to eat the night, but the night was faster.

Yeah, true story. I saw everything from the plane. The night and the day were fighting, but the plane was rising higher and higher. So I heard everything. I heard their screams, I saw their faces, but none of them was angry. The night was beautiful with her stars, and that long black hair, and the day was pure, with her white skin and blonde hair. I discovered the true reason. It was time`s fault. The night and the day were fighting because each of them desired to stay longer above the earth to watch over it. Well, the night won, because I arrived in London, and the sky was still black.

Pământul întunecat se îndepărta ușor de mine. În urmă rămâneau milioane de beculețe, beculețe ce conturau zeci de așezări, de orașe. Totul s-a făcut din ce în ce mai mic. Începuse să devină enervantă surzeala ce-mi pusese stăpânire pe urechi. De îndată ce avionul a ajuns deasupra deșertului de nori, totul a redevenit normal. Ma speriat mai tare mulțimea de nori de sub mine, care fie arata ca dunele unui deșert, fie ca valurile nemișcate, ale unui ocean, decât faptul că eram deasupra pământului la cine știe câți metri înălțime. Apoi am început să mă minunez de pământ ,care arăta de parcă ar fi fost cuprins de lava unui vulcan supărat. Avionul a început să se clatine când la stânga, când la dreapta. Aterizam. Am ajuns cu jumătate de oră mai repede pentru că pilotul nostru, domnul Caroli s-a luat la întrecere cu un alt pilot ;)). Trebuia să fac o mică greșeală că altfel nu era bine. În aeroport, domnul care ne verifica a țipat la mine: Stay behind the yellow line, please. Ș-atât!

Oamenii - de toate felurile, limba - orice, numai engleza nu. Ei, se vorbește și engleză, una atât de frumoasă, că o întrece pe aia de-o vorbim, engleza ce am învățat-o din filmele americane. Casele - minunate, îmbrăcate în cărămidă, înalte, se țin de braț una de cealaltă, pe fiecare stradă. E aglomerat, e mare, traficul e infernal. Un singur lucru m-a dat pe spate, lumea e extrem de politicoasă. Dacă cineva te atinge din greșeală își cere scuze și-ți zâmbește. Cu toată politețea asta și atenția de care dau dovadă, în unele zone ale Londrei, locuitorii sunt destul de nepăsători. Cu toate că în fața fiecărei case sunt câte două-trei tomberoane, pe străzi te îneci în mizerie. În centru dacă arunci orice pe jos primești amendă. Un muc de țigară aruncat la întâmplare, îți face o bucurie de 50 de lire. Poliția se plimbă încontinuu, totul e monitorizat începând de la metrou, autobuze, fiecare colț de stradă. Sunt camere peste tot. (Chiar în momentul ăsta, deasupra cartierului, în care locuiesc, patrulează un elicopter al poliției).

Încă din prima zi m-am plimbat prin Trafalgar Square, Piccadilly Circus, am ajuns la Big Ben și la London Eye; am văzut gărzile britanice, taxi-urile negre care seamănă cu mașinile mafioților din filmele cu Pacino, bus-urile cu etaj, și-am citit primul ziar free, căpătat pe stradă. La fiecare colț sunt chioșcuri cu suveniruri, oameni care creează portrete, ori care oferă cine-știe-ce show-uri, mai sunt cei care cântă și cei care se oprescă să-i asculte. E frumos și încă nu a plouat!

London here I come!

2010-11-20T16:14:00.006+02:00

Mai sunt două zile. DOUĂ zile!!! Şi pentru că nu mă îndrept către un oraş în care nu ai ce vedea, m-am gândit că e necesar să îmi fac o listă cu locuri interesante pe care le-aş putea vizita în Londra. Deci, cafeaua-i lângă mine, buna dispoziție și-a ocupat teritoriul, curiozitatea e la ea acasă și internetul e nerăbdător să-i dau de lucru. Pe lângă British Museum şi Madame Tussauds am găsit o mulţime de alte locuri, demne de atenție, care nu necesită nici un bănuţ din buzunarul meu. Aşadar, mi-au atras atenţia:

Ceremonia destinată schimbării gărzilor de la Palatul Buckingham;

Hogarth`s House

Sir John Soane `s Museum

The Geffrye Museum

Kenwood House

Royal Air Force Museum

Asta înseamnă că nu mă voi plictisi. Și cum Londra e destul de mare încât să adune la un loc o mulțime de MINUNĂȚII care merită văzute, m-am gândit să arunc o privire și asupra locațiilor care costă totuși ceva. Le vreau pe toate! Vreau parcurile, vreau aglomerația, arhitectura, arta și tot ceea ce-mi poate sătura setea de cunoaștere. Timp și bani să fie! See you soon!

It happened once at NN!

2010-11-20T03:11:00.002+02:00

Personalize funny videos and birthday eCards at JibJab!

Teaser

2010-11-09T20:42:00.002+02:00

Ni s-a scurs timpul... Îţi respect decizia dar cred că greşeşti. Nu în privinţa pedepsei ci în privinţa noastră. Nu am crezut vreodată că îţi voi da drumul din cauza unui gând pe care nici măcar nu am reuşit să îl termin. Te las şi sper că te voi găsi la fel. Te voi aştepta în calitate de frate doar după ce am să te sărut pentru ultima oară.
Alex...!

Tare mi-aş fi dorit să nu-mi apară ideea respectivă în minte. A fost mai dureros ca momentul în care am murit. Mai dureros decât actul pe care mi l-au desfăşurat ei doi prin faţa ochiilor. Am apucat să-i ating buzele şi-apoi s-a smucit. I-am simţit obrazul neted şi rece pe fruntea-mi încălzită de sângele proaspăt. Nu şi-a mai ridicat privirea din podea. I-am încătuşat tăcerea în mormântul rece în care urma să îşi petreacă anii ce aveau să vină. În aceeşi noapte mi-am văzut de drum. Atât Cristi, cât şi Merius mă eliberaseră. Cos a rămas în mansardă zugrăvindu-mi paşii singuratici pe suprafaţa întinsă a pânzei. Mi-am închipuit imaginea dezolantă, ce a luat naştere din mâinile lui, simţindu-i durerea. Era primul meu copil iar eu îl abandonam, aşa cum îmi abandonam „părintele” între cei patru pereţi, ai carcerei, înghiţiţi de întuneric. După drumul lung paşii mi s-au oprit în faţa casei din Madrid. Nu am găsit puterea să intru, mi-am plecat privirea îndreptându-mi tălpile spre necunoscut.

Walking through the pain

2010-11-09T12:58:00.000+02:00

Retrospectivă

2010-11-05T16:32:00.003+02:00

Nu am mai scris de ceva vreme... Nici la Călin, nici pe blog. Mi-a pierit cheful luptându-mă cu vara. Prea lungă, prea fierbinte, prea tristă. Am citit în schimb nenumărate cărţi, sărind de la romanele lui Bukowski, la Dracula lui Bram Stoker, de la 1984 a lui Orwell la Winnetou a lui Karl May şi-apoi la Ivanhoe. Sute de pagini şi câteva sesiuni de filme bune v-au ţinut locul vara asta. But it`s all gone now! Încă puţin şi voi pleca de la toamna avansată de aici la toamna târzie, ce abia îngălbeneşte frunzele copacilor ce mărginesc străzile Londrei. Îl las pe Călin în urmă, cu speranţa că-l voi găsi la fel de frumos, la final.

Compromisuri

2010-09-26T22:20:00.004+03:00

Te provoc!
Împrumută-mi ochii tăi pentru o clipă,
Sunt curioasă cum mă vezi.
Îţi cer...
Să-mi dai buzele tale, doar un minut,
Să ştiu ce e adevărat din tot ce-mi spui.
Te rog...!
Fă schimb de inimă cu mine,
Mă macină ceea ce simţi atunci când mă priveşti.
Nu crede c-am să-nlocuiesc ceva la tine.
Te vreau intact, exact aşa cum eşti.
Oferă-mi tot şi îţi promit,
Te voi recompensa numaidecât,
Dar după schimb, aş vrea să rămâi tu, acelaşi tu,
Nu eu, o manipulatoare a sufletului tău pierdut.

Pentru Cristi G., it was fun back then! Enjoy my thoughts!

Monolog

2010-09-23T01:24:00.005+03:00

- Nu am rămas cu nimic din ceea ce mi-au oferit toți. Am un perete plin de amintiri, și zeci de imagini imprimate pe retină. Le schimb ca pe niște diapozitive și îmi dau seama că sunt goală. Nu lipsită de sentimente, ci lipsită de căldura pe care am aşteptat-o într-o vară ce a dispărut de lângă mine încă dinainte să realizez că venise. Da, fiecare vrea câte o bucățică din mine, și eu nu le-o pot da, nu mă pot descompune. Nu aș mai fi eu. Am pus punct și am plecat mai departe. E târziu acum să încerci să tragi de mine, s-ar putea să mă sfărâmi și atunci ai pierde tot. Într-adevăr, nu sunt nimic mai mult decât o marionetă. Dar una incontrolabilă, sforile s-au ros cu timpul și tu, de lene, ai uitat să le schimbi. Tot ce fac este să privesc dintr-un colț. Privesc și analizez. Îmi place să observ, și tot ce mă mai controlează acum sunt doar trăirile pe care vi le fur vouă fără să realizați. Sunt o hoață și voi nu mă puteți prinde. Nu aveți dovezi. Nici măcar tu Călin. Am luat totul din ființa ta. Mi-am săturat setea ce-mi mistuia sufletul și la sfârșit te-am învinuit tot pe tine. Nu sunt o marionetă cuminte. At fi trebuit să vezi asta chiar dacă mereu ți-ai acoperit ochii cu palmele. Ar fi trebuit să auzi ceea ce aveam, de fapt, de spus chiar dacă îți acopereai urechile cu degetele tale lungi și subțiri. Nu are rost să îți consumi timpul încercând să găsești un răspuns. Nu-ți vreau nici regretele. Ai avut ocazia să accepți ceea ce ți-am oferit. Greșeala ta. Îți spun adio, și te lipesc, sub forma unei amintiri șterse, pe albul imaculat al peretelui meu.

You still hurt me

2010-08-01T22:13:00.008+03:00

Plecase de tot. Nu mai avea de gând să se întoarcă. Asta fusese tot ceea ce îmi putuse oferi. M-am resemnat cu gândurile astea până într-o noapte când am primit un telefon. Câteva secunde persoana de la celălalt capăt nu a spus nimic. I-am auzit doar respiraţia grea ciocnindu-se de receptor.
- Călin, tu eşti?
- Alo? Călin, tu eşti? Dacă tu eşti într-adevăr, te rog vorbeşte!
Într-un final mi-a răspuns. Era băut.
- Da, eu sunt. Aş vrea să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine. Te doresc. Nu înţeleg. Nu înţeleg... Ştii, nu-mi pot explica mie, darămite ţie. Sunt sigur doar de faptul că te doresc.
- Aş vrea să îţi pot răspunde la fel. Nu mai pot. Poate dacă te-ai fi răzgândit în momentul în care te-ai ridicat de lângă mine şi ai plecat. Am încetat să mai fiu aşternutul tău. Nu mai pot. Îmi pare rău Călin.
- Nu-mi închide. Vorbeşte măcar cu mine.
Pentru un moment am vrut să închid şi să-mi leg firul telefonului în jurul gâtului să-mi sufoce orice cuvânt, dar mi-am dat seama că adoram vocea blestematului meu Călin şi discuţiile cu el.
- Dacă ai şti cât de mult aş vrea să-ţi explic. Dar mă chinui de ceva vreme să găsesc un răspuns şi nu reuşesc să dau de el. Te vreau lângă mine. Să ştii!
- Cred că trebuie să te oprești. Eu am luat de la tine ce am vrut. Știu că sună foarte egoist, dar așa este. Am luat.
- Şi eu ce am luat? Din câte ştiu eu la piaţă e 50-50. Dai şi iei.
- Asta-i drept. Dar ai avut ocazia să te opreşti. Să mă opreşti.
- N-am făcut-o.
- Atunci nu mă mai priveşte pe mine. Oricum într-un final tot aici s-a ajuns. Prefer să las discuţiile inutile deoparte.
- Vreau să vin la tine.
- N-ai s-o faci!
- Dar vreau. Te doresc, ţi-am spus.
- Nu mai contează.
- Nu mai insist. Te las, dar trebuie să-mi promiţi că în noaptea asta o să visezi la mine
- Am visat odată. Asta a fost tot Călin. Uite cum facem, vino noaptea asta, dar pe urmă vreau să dispari.
Receptorul s-a izbit brusc de furcă. Nu se inchisese. Îl puteam auzi încă pe Călin cum alerga prin cameră şi repeta: "Doar noaptea asta şi-apoi dispar, promit. Doar noaptea asta."
Îmi părea rău de bietul nefericit. Am închis telefonul şi l-am aşteptat. În frigider aveam o doză de bere. Am desfăcut-o şi am dat-o pe gât. Toate au un început. Am aprins lampa din cameră şi m-am dus în balcon. Eram agitată. Trecuseră zile bune de când nu-l mai văzusem. Îmi lipsea dar trebuia să se sfârşească. M-am cuibărit în fotoliul vişiniu cu o ţigară între degete. Cât îmi lipsea nefericitul! Era vorba doar de o noapte. O ultimă noapte. Am tras un fum adânc în piept. Între degetele mâinii stângi am strâns puternic catifeaua de pe braţul fotoliului. Fumul se rostogolea în zeci de cercuri în lumina fadă ce străbătea fereastra balconului.
Era atât de linişte. Până să ajungă Călin am stat ghemuită pe fotoliu tremurând încontinuu. O muscă mi s-a aşezat pe braţ. Uitasem de ţigară. Mi-am mişcat mâna uşor şi scrumul s-a prăbuşit pe pământ lăsând pe catifeaua fotoliului bucăţi mărunte de tutun şi foiţă arsă. Începuse să bată vântul. Perdeaua ce atârna spânzurată pe un fir subţire de aţă s-a desprins şi m-a acoperit cu totul. Am rămas nemişcată cu perdeaua făcută ghem peste mine. Călin bătea la uşă. Soneria începuse să urle. Alte ciocănituri. Din nou soneria. Mi-l imaginam foarte beat, cu fruntea rezemată de vizor şi cu mâna blocată pe butonul soneriei. Am stins toate luminile mai puţin lampa, m-am îndreptat spre uşă şi-am deschis. Stătea în faţa mea cu braţele sprijinite de tocul acesteia.
- Intră!
Niciun cuvânt nu s-a mai spus apoi. Nici măcar unul. Am stins lampa din dormitor şi m-am cuibărit în pat. Încă tremuram. Călin s-a aşezat la picioarele mele. Ţinea capul plecat. Cu o mână mi-a prins glezna. Mă strângea. Am tresărit dar nu mi-am tras piciorul. Eram curioasă ce avea să urmeze. Călin s-a ridicat brusc şi-a lăsat hainele pe jos şi s-a lungit deasupra mea strângându-mă puternic în braţe. Mi-ar fi plăcut să mă lase fără suflare. Rapid, acolo în braţele lui. Nu era criminal. În schimb, m-a eliberat puţin din strânsoare şi s-a lungit spre gâtul meu atingându-mi lobul urechii cu limba. Tremurul a devenit şi mai puternic iar el m-a eliberat răsucindu-se, lângă mine, pe spate. Mi-am aruncat şi eu hainele pe jos şi m-am lipit de el. Nici măcar o vorbă nu a stat între noi. I-am fixat privirea cu ochii în timp ce îmi plimbam degetele pe abdomenul lui supt. Am stat aşa acele câteva ore care mai rămăseseră din noapte. Dimineaţă când m-am trezit dispăruse.

Time is all I own

2010-07-17T02:39:00.006+03:00

Aburii de alcool s-au ridicat tot mai sus plutind leneşi pe tavan. Ne lăsaserăm de băut. Acum făceam o excepţie. Una neînsemnată. Hamei, vodkă şi suc de portocale peste tot. Pe colţul mesei zăcea o scrumieră ciobită îndesată cu mucuri pe jumătate stinse. Lumea se agita fericită în jurul nostru. Mi-aş fi dorit să mă pot mişca să-l strâng de mână. Era mult prea tăcut, ori prea distras de râsetele şi cuvintele celorlaţi. Se învârteau cu toţii subordonaţi alcoolului, ca într-un carusel. Călin stătea în mijlocul lor şi zâmbea. Ochii lui ţintuiseră bătătura din fire înnodate a covorului. Zâmbea. Dar cui?

Un pahar s-a răsturnat şi mi-a înecat vârfurile degetelor în vodkă rece. M-am ridicat cuprinsă de ameţeală. Ştiam încotro vroiam s-o apuc, dar ştiam că nu vroiam să ajung acolo singură. Într-un final mi-am rezemat spatele de betonul rece al balconului. Deasupra mea se învârtea lent cerul. Uşa balconului s-a închis în urma mea şi vocile au dispărut înghiţite fiind de muzică. Fiecare sunet care ajungea la urechile mele se scurgea de pe corzile unei chitări bătrâne. M-am gândit că ar fi frumos să număr petele de lumină care se jucau pe retina mea. Una câte una. Prea multe, miliarde chiar, şi prea îndepărtate. Mi-am dorit preţ de o clipă să închid ochii şi să mă trezesc peste câţiva ani, cu mintea limpede şi cu toate gândurile şterse. Vise.

Ce faci aici?

Nu auzisem uşa balconului deschizându-se. Nu mai auzeam nimic. Cerul mă absorbise cu totul. Aveam senzaţia că pe gresia rece a rămas doar umbra mea. Am crezut chiar că e o greşeală şi aud voci. Întrebarea s-a repetat, pe acelaşi ton calm.

Ce faci aici?

Ascult noaptea.

De una singură?
O înţeleg mai bine aşa.

Aceaşi palmă, care îmi acoperise trupul de atâtea ori, s-a lipit de umărul meu. M-am trezit sufocată într-o îmbrăţişare puternică. Toate sunetele au amuţit. A urmat un monolog, nu al meu, desigur. Nu-mi doream să-l mai aud. Era acelaşi de prea mult timp. Unul înregistrat pe o bandă de magnetofon care nu se vroia şters. Nu mă săturasem de el, dar obosisem să-l ascult şi să-i caut ascunzişurile, să-i dezleg enigmele.

Ştiu, sunt simplu. Văd totul cu aceeaşi ochi şi nu mă chinui să înţeleg esenţa lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Le iau aşa cum le primesc. Probabil că o să pot cândva să fac ceea ce aştepţi tu, dar nu acum. Am nevoie de timp. Prea mult timp. Poate că o să fie prea târziu. Realizez asta, dar timpul le rezolvă pe toate. Tu, poate că vei rămâne la fel. Vei rămâne de fapt, ştiu sigur. E singurul lucru pe care-l pot susţine cu tărie, dar nu garantez că mă vei mai accepta atunci.

Câteva clipe şi-a fixat privirea pe faţa mea. Aş fi vrut să-i pot spune ceva. În adâncul meu ştiam că avea dreptate. Îmi era prea frică să recunosc. Fuga nu-i o rezolvare. Nu am găsit-o niciodată potrivită în niciun fel de situaţie. Aici însă se potrivea ca o mănuşă. Ştiam însă că dacă i-aş retezat discursul cu replica ce mă muşca violent de limbă Călin s-ar fi stins. Nu tot deodată, dar încet, bucată cu bucată. Îl cunoşteam prea bine. O dâră de sentiment lăsasem în el. Nu era de piatră. Era chiar prea plin de sentimente. Prea plin şi prea dezorientat, prea derutat ca să poată să şi le exprime. Tăcerea s-a rupt în momentul în care ochii lui mi i-a descoperit pe ai mei în bezna nopţii.

Mă întreb ce o să faci atunci. Ştiu şi asta. O să mă goneşti. Ar fi corect.

Mi-am dorit în momentul ăla să-i înăbuş cuvintele abia desprinse de pe cele două bucăţi proeminente şi cărnoase ce-i mărgineau gura, cu buzele mele. Mi-am întors faţa spre el. Era la mai puţin de cinci centimetri de mine. Lumina proaspăt aprinsă de la geamul de vis-a-vis i-a scânteiat în privire. M-am oprit. Prea multe minciuni.

Întotdeauna vei fi Călinul meu, doar al meu şi n-am să-ţi spun în cel mai grosonal mod să dispari. Asta niciodată. Într-adevăr am obosit. Şi oboseala asta mă macină. Îmi roade oasele cu nişte dinţi imenşi şi ascuţiţi de oţel. Îmi sfârtecă pielea şi-mi smulge carnea din trup. Înăuntru e gol deja. S-a făcut linişte.

Călin s-a ridicat agitat şi şi-a sprijinit mâinile de balustrada rece. Nu a mai spus nimic. Nici atunci şi nici când s-a întors pentru ultima oară să mă îmbrăţişeze. Braţele mele s-au încolăcit impulsiv în jurul piciorului său. Mi-am lăsat capul să-i cadă pe pulpă. S-a sfârşit repede. El şi-a şters lacrimile ce îi inundaseră piciorul cu părul meu şi-a plecat. Eu am aşteptat soarele să mă ardă. Ne-a mistuit totuşi pe amândoi. Pe mine pentru că m-a golit de puteri şi de sentimente şi pe el pentru că l-a şters din viaţa mea şi a încetat să mai fie Călinul meu.

Mult prea târziu

2010-07-13T18:46:00.003+03:00

În cădere

2010-06-18T22:34:00.009+03:00

Aveam o nouă sofa, una care nu reuşea să înlocuiască nicicum "minunea" mea roşie. M-am aruncat obosită pe salteaua deloc moale. Aş fi preferat să cad, în schimb, în braţele catifelate ale canapelei mele roşii, dar nu o mai aveam. Totuşi, m-am lăsat pe spate. În cădere am remarcat un puf de praf jucăuş care zbura pe lângă mine "nepăsător". Mirosea a lemn proaspăt. Aveam în faţa ochilor o singură imagine, o iluzie creată de mirosul înfricoşător de minunat. Eu, înfiptă în salteaua tare fără suflare, deloc moartă, chiar foarte vie, o sculptură a cărei esenţă s-a închegat într-o formă umană nemişcată.
Aveam totul, mai puţin lumea, Nici aşa, ruptă de realitate nu-mi puteam smulge din cap ideea că mă luptam cu un vid. Mă agitam în gol şi asta mă sfărâma. Cu cât dădeam mai mult cu atât realizam că celor cărora le ofeream nu erau capabili să întoarcă favoarea sau pur şi simplu nu ştiau ce li se oferea şi treceau cu vederea peste.
În Călin am găsit totul. E perfect; mai perfect decât orice moment de linişte în timpuri agitate, mai perfect ca o gură de apă rece în călduri insuportabile, mai perfect decât lumina după prea mult întuneric.

Speechless

2010-06-18T18:47:00.007+03:00

- Ştii ce nu înţeleg eu? De ce îţi tot repeţi că eşti ciudată, când tu pur şi simplu ai un dar pe care foarte puţini îl au. Simţi, ştii ce simţi şi ştii să exprimi foarte bine sentimentele astea. Plus că mai ai şi curajul să o spui. Mulţi ar vrea să aibă chestia asta şi nu o au şi probabil nu o vor avea niciodată, îmi spuse Călin dintr-o dată.

Aş fi vrut să ştiu despre ce vorbeşte. De ce să mint, de fapt, ştiam. Decât să tacă preferam să îmi vorbească din senin. Era un exerciţiu bun, cu toate că, nici aşa, nu m-ar fi ajuns niciodată. Mă bucuram, totuşi, că încerca să mă răsplătească pentru că eram o visătoare. Încerca să îmi arate că mă apreciază şi că ar fi gustat oricând din lumea în care pluteam eu zilnic. Cu afirmaţia lui venea ca o furtună într-o zi toridă de vară. Îmi limpezea toate gândurile, îmi curăţa fiinţa şi mă făcea să zâmbesc.
- Eşti aşa cum trebuie să fie un om. Unul care ştie să spună ce simte. Dacă stau să mă gândesc bine, în capul tutror e haos. Lumea e incapabilă să simtă, sau simte dar nu ştie exact ce şi nu ştie să explice. Oamenii ăştia nu vor găsi niciodată cuvintele potrivite nici pentru ei şi nici pentru cei de lângă ei.
Pledoaria lui se încheie brusc. Mi-aş fi dorit să am un cleşte imens în mână cu care să-i smulg toate cuvintele din cap. Aş fi vrut să aud tot ce avea de spus, nu doar câteva fraze. Le-aş fi cules pe toate şi aş fi capitonat pereţii camerei mele cu ele. Nu pentru mine, eu ştiam unde mă aflu; pentru el, cel care nu-şi găsea ideile. Pentru el, cel care îmi spunea mie cum sunt şi care se ascundea în spatele sentimentelor mele doar pentru că nu avea curajul să vizualizeze cum este el de fapt. Nu avea curajul să sape înăuntrul lui şi să descopere că viaţa nu se rezumă la fiecare persoană în parte şi la toate nimicurile, ci la un univers întreg de sentimente oferite nouă spre a le împărtăşi, nu spre a le îngropa într-un colţ, până sufletul nostru ar seca de tot.

Dincolo de cea pe care o vezi tu

2010-06-17T02:55:00.006+03:00

I-am văzut umbra pe peretele alb. M-am apropiat şi i-am contemplat în tăcere mâna cu degete acelea lungi. Aveam o fixaţie. O făceam mai tot timpul. Nu se supăra niciodată, deşi se vedea pe el că se simţea stânjenit. Lenevea, în fotoliul vişiniu cu un zâmbet natural pe buze. Aveam impresia că nu mă vede. Se uita prin mine, nemişcat, tăcut, zâmbitor. Am văzut totul în ochii lui. Nu mi-am permis să omit nimic. Nici cel mai nesemnificativ vis al lui. Aveam impresia că de la un timp încerca să îmi arate tot ceea ce conta pentru el. În fotoliul vişiniu, ghemuită ca un copil în pântecul lui, făceam parte din visele ce-i umpleau ochii. Odată separaţi, pieream. Imaginea mea pierea. Rămâneam o schiţă difuză. Am ştiut că ăsta va fi primul nostru sfârşit. Urmau multe altele şi asta pentru că devenise indispensabil pentru mine. Contau prea mult discuţiile, privirile noastre ciocnindu-se, în lumina slabă din balcon, studiul meu asupra a tot ceea ce însemna el, orice detaliu care-l implica. Eram bolnavă, pentru că aveam o maladie foarte rar întâlnită, numită SIMŢIRE! Grea boală! Mult prea mulţi s-au tratat împotriva ei şi au sfârşit măcinaţi de INDIFERENŢĂ. Dacă ar fi ştiut, totuşi, că ceea ce simt eu nu e doar un stereotip îndesat în capul meu de lumea perfectă redată în filme... Totul era real şi asta mă făcea să mă întreb cum ar fi fost Călin, dacă eu uitam să fiu OM şi ce s-ar fi întâmplat cu legătura specială care exista între noi? El era prea simplu (în ochii lui) ca să înţeleagă. Cineva avea de pierdut. Eu nu pierdeam nimic, Călin era al meu pentru totdeauna, doar că el nu ştia asta!

Copiii spun lucruri trăsnite

2010-06-10T12:08:00.018+03:00

Faze stânjenitoare, momente funny, probabil că le-am avut fiecare, iată câteva dintre poveştile colegilor mei (aştept povestioare şi de la alţi colegi, fie pe messenger, fie la comment-uri):

B. - "Când eram în clasa a 12-a am avut o întâlnire cu un băiat de la Loga. Cum mergeam noi de mână, pe pod, m-am întors către el şi i-am spus: Îmi plac venele tale. Aia a fost ultima noastră întâlnire."

L. -"Nu ştiu să-mi leg şireturile şi să merg pe bicicletă. Când eram mic am plâns la o telenovelă for the bad guy. Într-o zi, eram cu un alt băieţel şi am jucat Adevăr şi Provocare cu mai multe fete. Le-am pus să ne arate "tot" cu condiţia că şi noi vom face la fel, dar noi nu le-am arătat nimic. Altădată, am sunat la linia fierbinte şi mi-a venit factura la telefon 1 milion jumate' şi m-au bătut ai mei."

G. -"Eu am vomitat în dulap când eram mic. Pe lângă asta, îmi era frică de moşii care duceau geamuri în spate şi ţipau: Geeeaaaaamuuuuuuuuuriiiiiiiiiii, geeeaaaaaaamuuuuuuuuriiiiiiiiiiii. Următoarea sună cam aşa: grădi-baie-colţ-puţa-fete. Îmi era frică şi de ţigăncile cu fuste, bunică-mea îmi spunea că dacă nu sunt cuminte mă dă la ţigănci şi ele mă bagă sub fustă şi acolo pute." Partea asta e mai recentă: "Era vara anului 2008, soarele strălucea pe cer ca un arici înflăcărat, pe cerul de un albastru sindical. Trenul şerpuia (cum am zis? ) ca o cobră sud-africană, gata de atac. Din vorbă în vorbă, am ajuns la Medgidia (auuu... era să înghit telefonul). Şi trebuia să schimbăm trenul la Medgidia ca să mergem către Tulcea, că noi am coborât din trenul de Constanţa care de la Medgidia continua să şerpuiască până la Constanţa ca o cobră sud-africană. (reporterul- Hai, hai, haaaai, G.- Calm, calm, aşa, serios...aşa?) Ne-am urcat în trenul de Tulcea dar noi, cel puţin eu am fost dezorientat de faptul că pe bilet scria vagonul 4 şi trenul n-avea decât două vagoane. Şi ne-am urcat, era din-ăla, aşa, ca un autocar, sau ca un tramvai de ăla fără compartimente, fără nimic şi am stat, aşa, între vagoane să ne uităm dacă suntem în trenul bun şi aveam o borsetă de asta, o men-purse, o aşa, şi era un ţigan din-ăla, sau na, un băştinaş, care a încercat să îmi fure chestia aia şi Bia o tras de ea şi m-a salvat. Ştiu că toată lumea ştie povestea asta, dar nu o ştie în varianta asta, cu ..trenul şerpuia ca o cobră sud-americană sub cerul de un albastru sindical intens. (Rep.- Hai zi odată, povestea aia că mi se termină banda...G.- Gata-i, oricum nici nu m-ai ascultat.)

M. -"Am plâns la Titanic şi a 5-a oară când l-am văzut, iar la 6 ani, ai mei se uitau cu prieteni la filme pe casetă. Mereu aveau o ordine, avetură-acţiune-porno. Întotdeauna ştiam când e filmul porno, aşa că, mă duceam la uşă şi prin geam mă uitam şi eu la film."

L. -"Când eram mică, şi nu eram cuminte mama mă ameninţa că îmi schimbă numele cu nume moldoveneşti gen: Eufrosina, Marghioala, Pachita .Într-o zi am dormit la o vecină care avea un fiu, eram mică, şi ne-am dezbrăcat şi ne-am uitat unul la altul. Plus că mie nu-mi place să fac baie noaptea. Am văzut prea multe filme horro şi au ei un mit cu mâna ucigaşă care ţine un topor şi intră pe fereastră. Şi pac, înfinge toporul în capul tipei ce se spală. Şi ala e şi la mine fereastra , deasupra căzii şi se poate ajunge uşor la geamul meu că stau la unu!"

A. -"Îmi plac pinguinii, cafeaua şi sunt insectofobă. Pe lângă astea îmi place să dorm goală şi citesc în fiecare an Lorelei (Ionel Teodoreanu) şi plâng. Iar, într-o relaţie, mă înnebuneşte când îl muşc pe băiat de buză până sângerează."

V. -"Nu sunt zoofil şi pedofil, filmul meu porno preferat este Porn of the dead, şi toate prietenele mele au fost mai mari ca mine."

N. -"Odată, m-am băgat sub masa din cameră de frică, pentru că la video mergea o casetă cu un film de groază, şi de atunci, indiferent de caseta care era în video, eu mă băgam mereu sub masă. Iar la grădiniţă, scăpam mereu la ora 12 şi străbunica mea care avea 90 de ani venea în fiecare zi să mă ia, dar venea de la 10 şi se punea pe scăunele lângă copii şi educatoarea se lua de ea şi îi spunea că o caută moartea pe acasă."

C. -"Sunt rasist, urăsc delfinii, raţele şi urşii panda, şi dacă aud, şi astăzi, orice înregistrate originală a cânecului Mugur de fluier, plâng."

I. -"Când eram la grădiniţă, a venit într-o zi mama să mă ia şi cu stupoare a constatat că eu aveam 5 steluţe negre, la cât de bun şi cuminţel am fost...şi restul doar argintii şi de aur : Păi cum de toţi au numai steluţe sclipitoare şi tu nu? - Păi mamă, alea negre is cele mai valoroase, nimeni nu are atâtea câte am eu."

C. -"Când eram mic i-am arătat puţa la o fată şi după vreo două zile, deşi credeam că suntem boyfriend and girlfriend mi-a aruncat nisip în ochi şi am făcut conjunctivită. Într-o excursie ne dădeam mai mulţi pe un deal pe cur şi când am ajuns acasă eram tot gri/maroniu şi au făcut ai mei mişto de mine vreo săptămână că am făcut treaba mare pe mine. Într-un an la grădi`am furat toate jucăriile şi a trebuit să vin cu ele înapoi, vreo plasă, ca nu mai aveam maşinuţe cu care să ne jucăm. Odată mi-am scăpat maşinuţa într-un tub de metal ce era ataşat unui gard şi mi-am băgat mâna după ea şi am rămas blocat. Am strigat vreo oră jumătate după ajutor până o venit un vecin cu ulei să mă scoată. Când eram în generală, în clasele primare nu îmi mâncam sandvişurile şi le ascundeam în dulap la birou, ca să nu le găsească ai mei (nu ştiu de ce nu le aruncam la tomberon pe stradă) şi după o vreme a început să miroase, evident le-au găsit ai mei (erau vreo 20) şi am fost pedepsit o lună...şi mi-am rupt mâinile de trei ori...gata."

A. -"Când eram la grădi, aveam un iubit şi pentru că eram mici încăpeam în dulăpioarele unde ne lăsam hainele. Noi doi ne băgam acolo şi ne pupam. De fiecare dată, ne prindea educatoarea şi ne trăgea de urechi şi ne despărţea când ne întorceam în sală. Odată am vrut să fac pâine, nu aveam mai mult de 12-13 ani. Bineînţeles că nu ştiam cum se face aşa că am făcut-o cu apă şi făină. Mi-a ieşit un ghem, nu foarte mare pe care l-am ascuns sub pat de frică să nu mi-l găsească mama şi să mi-l ia. Am uitat de el, ghemul a mucegăit, mama l-a găsit şi am primit câteva cozi de lingură de lemn la fund. Altă dată,am chemat fetele de la bloc la mine şi am dat telefoane la clinici veterinare şi la grădina zoologică să întreb dacă nu cumva au vreun iepuraş micuţ pe care nu-l vrea nimeni, că îl vreau eu. Pe când aveam vreo 8 ani am fost invitată alături de mai mulţi copii la ziua unui vecin, de vârsta noastră. Văzând că ceilalţi copii aveau câte un cadou m-am gândit să îi ofer şi eu ceva, drept urmare m-am dus la el cu un soldăţel tot ros de dinţişorii mei, selectat special din lada cu jucării"

It`s all about words and music

2010-06-05T13:49:00.001+03:00

Yesterday`s colours

2010-06-05T00:04:00.006+03:00

Aud aceaşi întrebare zi de zi. Nu ştiu ce vreau să fac. Sau poate că ştiu şi dacă v-aş zice aţi crede că sunt nebună. Vreau să plec, să scriu de peste tot unde ajung. Asta vreau să fac pentru că I am really made of dreams, şi altceva mai bun decât asta nu am. De acolo vin toate. Pentru că îmi permit să visez, pot scrie, pot crea lucruri, pot avea sentimente puternice pe care unii ajung să le cunoască şi să se sperie de ele sau pe care nu au habar cum să le aprecieze. Pentru că mi-am permis să visez, tot ceea ce s-a întâmplat în jur a prins culoare în ochii mei. Am cunoscut oameni, am cunoscut locuri. Am văzut pasiunea lor pentru scris. Şi asta m-a întărâtat şi mai tare să plec şi să fac ceea ce vreau. M-am pierdut pe drum, însă. Nu ştiu de ce, dar am făcut-o şi mi-am dat seama că nu voi reuşi să realizez ceea ce mi-am dorit pentru că din ochii mei s-au şters culorile, şi tot ce înşir pe foaie sunt nişte trăiri, nişte frânturi de vis pe care tu le vizualizezi pentru simplul fapt că eu vreau asta şi îţi dau voie. Sunt o laşă. O naivă. Cred...în nimicuri, în vise nerealizabile, în vorbe fără însemnătate. Doar cuvintele pe care le pun pe hârtie mă liniştesc. Acolo totul este aşa cum vreau eu să fie. Acolo, culorile de ieri revin şi mă despart pentru câteva clipe de sepia care mă împrejmuieşte azi.

Mémoires - Cendrillon

2010-06-04T00:40:00.003+03:00

Asculta mai multe audio Animatie

Am crescut cu povestea asta. O ascultam şi de mai multe ori într-o zi. E minunată. Nu mă întrebaţi de ce...o ador pur şi simplu.

În dumbravă

2010-06-03T00:57:00.007+03:00

Îmi amintesc drumul până acolo. Pentru mine, care nu aveam mai mult de 14 ani, era unul dintre cele mai lungi drumuri parcurse pe jos. Îmi urmam, oarecum speriată, unchiul prin desiş. Încercam să ţin pasul cu el, bărbatul înalt cu picioarele înfipte în ciubotele de cauciuc. În urma noastră veneau şi alţii, cărând în spate greble cu cozi lungi, furcere şi ploşteri. Mă minunau pădurea, mirosul dulce de fân şi tot ceea ce vedeam, de acolo de sus, în jurul meu. Pe alocuri copacii deveneau tot mai deşi şi acopereau cu frunzişul lor poteca pe care înaintam fascinată. Ici, colo cerul se îngrămădea, parcă tot, printre arborii cu frunză rară. Poposeam, din când în când, câte două, trei minute să ne udăm gâtlejurile cu apă. Verdeaţa a început încet, încet să fie înghiţită de o sumedenie de ace roşii-brune. În faţa mea se întindea o pădure de pini uscaţi. Crengile lor atât de subţiri, încărcate de ace lungi se asemuiau cu o ploaie colorată în nuanţele toamnei. Am alergat bucuroasă în mijlocul brazilor fără viaţă. Şi cu cât înaintam, culorile din jurul meu căpătau aceaşi nuanţă. Teneşii îmi alunecau pe miile de ace căzute pe pământ, dar eu alergam afundându-mă, tot mai mult, printre crengile care-mi dădeau impresia că formează un voal imens. Trunchiurile uscate au rămas în urmă şi m-am trezit într-un loc drept, sub cerul liber,alergând prin iarba înaltă. Ce mai privelişte, de acolo de sus! M-am ascuns în pădure, eram prea mică să car ploşte. Îmi plăcea să stau în vârful ţuhoniului, totuşi. De acolo de sus, credeam eu, paream mai mare. M-am ascuns în pădure şi-am scrijelit pe scoarţa unui copac, cu o bucată de tablă tăiată dintr-o cutie de pateu, un nume. L-am lăsat în urmă şi am fugit fericită spre locul de unde venea mirosul puternic de flori uscate. Ce minunăţie! Brazde întregi de iarbă culcată la pământ, secerată, mă chemau să mă tăvălesc printre ele. Locul meu...liniştea mea!

Restanţieri pe viaţă

2010-06-02T02:21:00.004+03:00

Gabi: am de invatat despre brunea-fox

Gabi: dc fox????

*Kikilescu™: masa era vulpe

*Kikilescu™: si i`o luat numele de familie

Gabi: omg

*Kikilescu™: era vulpe englezeasca

Gabi: si tac'su ursu?

*Kikilescu™: da

Gabi: ursu brun

Gabi: d und vine brunea....

Gabi: ahaaaa

*Kikilescu™: dada

*Kikilescu™: asta am vrut sa zic si eu

*Kikilescu™: filip

*Kikilescu™: venea de la....

*Kikilescu™: unchiso

*Kikilescu™: delfinu flippo

*Kikilescu™: numa ca so`r gandit

*Kikilescu™: sa ii puna ceva personalizat

Gabi: nu erau bah delfini pe vremea aia

*Kikilescu™: cum naiba nu

*Kikilescu™: era de toate

*Kikilescu™: baaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Gabi: aia or fost inventat de hanna barbera

Gabi: sau de hanna montana

*Kikilescu™: delfinul-prietenul lu Nenicu

Gabi: da...de hanna montana

*Kikilescu™: primul om de pe planeta

Gabi: scrie si in curs

*Kikilescu™: da pe naiba

*Kikilescu™: jura`te

*Kikilescu™: hanna montana?

Gabi: da mah....uite te

*Kikilescu™: alea is filme desene

Gabi: zice bogza intrun citat

*Kikilescu™: ce is alea

*Kikilescu™: ia zi cursu

Gabi: 14

*Kikilescu™: 14

Gabi: da in 14 e cu hanna

*Kikilescu™: nuuu

*Kikilescu™: ai gresit

Gabi: o zis Profa ca ne da aia la examen

*Kikilescu™: gresit

Gabi: nai vazut in mail?

*Kikilescu™: ba da

*Kikilescu™: si ...

*Kikilescu™: in cursu 20...

Gabi: woai....ala nu lam citit

*Kikilescu™: brunea vorbeste despre cum `io cunoscut el pe donald, pe bugs bunny pe tasmanian si dexter cu dee dee

Gabi: plm...si mai am si restanta la I.P.

*Kikilescu™: eu am 4 restante la I.P

Gabi: io am una

*Kikilescu™: am restanta si din primu an....al lui Nenicu pe pamant

*Kikilescu™: adik prin anu 1 i.e.n

Gabi: da mo amenintat ,Nenicu ca nu ma trece nici in 1000 d ani

Gabi: si io il cred...

Gabi: pai ce inseamna 1000 d ani la dansu?

Gabi: nici la dirigentia nam trecut seminaru

Gabi: plm...ca cica nam avut bastistuta la mine si nu miam taiat unghiile

Gabi: la scriere la fel

Gabi: dracu invata istoria literei k

Gabi: si ceo zis brune fox si hanna montana despre ea

*Kikilescu™: si la muzica...

Gabi: tiai scris p portativ aia cu jimmy jimi iti plac fetitele-n bikini?

*Kikilescu™: am uiatt

Gabi: plm..io as scrie

*Kikilescu™: oare nu ne trece?

Gabi: da nush unde vine diezu

Gabi: dracu stie

Gabi: futui...nu terminam in veci

Gabi: o sa fac 38 de ani de faculta

*Kikilescu™: mie mi frica la seminaru de sa tzesem frumos si sa coasem frumos

Gabi: in ritmu asta

*Kikilescu™: ca nu am cusut nasturele bine

Gabi: la religie am restanta din primu an

*Kikilescu™: l`am cusut pe dos

Gabi: da....si io

Gabi: io la lucru manual nu stau bine

*Kikilescu™: pai daaaaaaaa

Gabi: nam stiut sa fac o capra din plastelina

Gabi: tu stii sa faci?

*Kikilescu™: nu

*Kikilescu™: eu am avut probleme la construirea

Gabi: of plm....

*Kikilescu™: gradinii zoologice cu un sg animal

Gabi: nam cum sa invat acum

*Kikilescu™: stii elefantul ala

Gabi: ca profu nu neo facut teorie

*Kikilescu™: asta era proiectu p etot semestru

Gabi: la caprele din plastelina

Gabi: kkt

*Kikilescu™: stii?

*Kikilescu™: proiectul de final

*Kikilescu™: tema aia mare?

Gabi: da da

*Kikilescu™: gradina zoo cu un animal

*Kikilescu™: eu am avut un elefant

Gabi: io am gresit ceva la trompa

Gabi: seamana cu un corn de inorog

Gabi: si mio dat minus 1

*Kikilescu™: si i`am construit din plastelina tot, dar tot, i`am oferit toate conditiile unde sa vietuiasca dar am uitat sa ii fac coada si mi`o zis ca is imbecila si ca nu o sa trec nici anii care vor veni seminarul lui

*Kikilescu™: si de atunci tot la facultate sunt

Gabi: da...pai asa face prostu

*Kikilescu™: am facut 14 ani de facultate cu aceeasi restanta mereu si mereu

Gabi: am auzit ca lu nicu io zis sa faca tot severinu din plastelina

Gabi: da so incurcat la dunare...

Gabi: ca trebuia sa si curga

Gabi: auzi la el...

Gabi: nush c o sa facem

Gabi: faculta sta e din ce in ce mai grea

Gabi: apropo....

Gabi: ai trecut la mate?

Gabi: la proba cu socotitoarea?

Gabi: cu abacu*

*Kikilescu™: asta zice si marius acum

*Kikilescu™: cu abacu

Gabi: pai vezi ca el stie?

Gabi: si el are restanta la aia?

*Kikilescu™: cik nu

*Kikilescu™: el o trecut la toate

Gabi: oaaii...c fain d el

Gabi: plus ca io mai tre sa fac un eseu de 89 d pagini

*Kikilescu™: dc?

Gabi: despre rolul covatei in capra cu 3 iezi

*Kikilescu™: adik ....si tu?

Gabi: rolul social

*Kikilescu™: oaaaaai

*Kikilescu™: eu am la psihologia personajelor din basme

*Kikilescu™: stii cursul ala

*Kikilescu™: cu Ispirescu

*Kikilescu™: ?

Gabi: da da

*Kikilescu™: nah...am de facut un eseu psiho-socialo-educativo-culutural

Gabi: unde zice de zmeu ca avea borderline

*Kikilescu™: de 50 de pagini

*Kikilescu™: despre efectele si rolul otravurilor administrate de mama vitrega albei ca zapada si.....despre masa aia vitrega in chintesenta ei

*Kikilescu™: nu cred ca pot sa fac asta

*Kikilescu™: e prea mult pentru mine

*Kikilescu™: de 5 luni ma chinui sa citesc porcaria asta

*Kikilescu™: nu inteleg nimic

*Kikilescu™: apar niste pitici

*Kikilescu™: o baba tot apare da eu cred ca era masa

*Kikilescu™: pana mea

*Kikilescu™: grea tare materia lu asta

*Kikilescu™: grea

Gabi: extrem

*Kikilescu™: plus ca seminaru il facem cu creanga

*Kikilescu™: auzi numele lui

*Kikilescu™: e moldovean

Gabi: si la desen e idem

*Kikilescu™: nu prea intelegem

*Kikilescu™: nimic din ce preda

*Kikilescu™: vb asa aiurea

Gabi: cum dracu sa deosebesti albastru sindical de ciomagiu inchis?

*Kikilescu™: iaoi eu la desen am de redat moartea caprioarei

*Kikilescu™: da nu trebuie sa apara in desen caprioara

*Kikilescu™: doar moartea

*Kikilescu™: nush cum sa o redau

*Kikilescu™: da ce eu am stat la capu ei kdn o murit?

Gabi: da...si o zis sa nu facem un schelet cu coasa

*Kikilescu™: nu nu

*Kikilescu™: clar

Gabi: ca ii cliseu, ca plm

*Kikilescu™: si nici o pata mare neagra

*Kikilescu™: nu mai stiu

*Kikilescu™: ooo sa nu mai zic la traforaj

*Kikilescu™: ca am ramas in urma

*Kikilescu™: am avut de traforat 3 puncte pe un placaj

*Kikilescu™: nici in ziua de azi nu mi`or iesit

*Kikilescu™: numa spirale

*Kikilescu™: si dinalea imi ies

Gabi: da... mie mio dat sa decupez un pitic dintro placa din asta

Gabi: si oricum as taia, tot ratza imi iese

Gabi: da nush dc

Gabi: am stricat 49 de placi asa

Gabi: sunt in culmea disperarii

*Kikilescu™: eu sunt pe muntele

*Kikilescu™: venus

Gabi: da...io pe muntele athos

Gabi: fac matanii in biserica lu gigi

Gabi: noroc cu sportu

Gabi: ca am sarit de 3 ori calu si mio dat 5

Gabi: da pai iam explicat

Gabi: ca io nu sar calu de felu meu

Gabi: daca e sal sar, ma opresc la timp

Gabi: si o zis ca daca il sar d 3 ori ma trece

Gabi: macar ala om de cuvant

Gabi: oricum... dezastru

Gabi: nus facut pt faculta asta

Gabi: si la colorat...am depasit linia...

Gabi: am colorat din greseala iarba rosie

Gabi: plm...crezi ca aia o inteles cas daltonist?

Gabi: ea nu, ca brunea fox nar fi facut asa niciodata

Gabi: plm...ce sa fac daca fox ala era mai priceput ca mine?

Gabi: si la stiintele naturii....ca nu stiu sa deosebesc 48 de specii de tantar

Gabi: si-mi da exemplu ca bogza insusi a descoperit cand facea reportaje 5786 de specii

Gabi: la cambodgiana veche ai intrat in examen?

*Kikilescu™: nu

*Kikilescu™: nu am stiut sa numar pana la 1

*Kikilescu™: mo trecut absenta

*Kikilescu™: nici mkr nu mi`o dat 4

Gabi: mie profa mio zis cas handicapat\

*Kikilescu™: doamneee

Gabi: cica daca nu stii din nastere sa vb cambodgiana veche esti antichristu

*Kikilescu™: nu mai inteleg nimic

*Kikilescu™: adik ea

*Kikilescu™: cine se crede

Gabi: se crede desteapta ca poa sa vb fluent

*Kikilescu™: ea stie sa numere in cambodgiana si sistilioanele si toate alea

*Kikilescu™: si le si numara

Gabi: plm....daca ma intrba din dialectu zulu, ma mai descurcam

Gabi: acolo o faceam si p ea

*Kikilescu™: ne-o povestit la curs...stii? ca ea nu adorame pana nu numara de 3 ori la infinit in fiecare noapte in limba asta spurcata?

Gabi: da da....stiu

*Kikilescu™: are prea mult timp liber

Gabi: aritmetica iarasi o luato razna

Gabi: ca de ce naiba nu stim sa impartim la 0

Gabi: astai motiv sa nu intri in examen?

Gabi: sa fim seriosi....

Gabi: doar toata lumea stie ca doar chuck noris poate asta

Gabi: el si brunea fox

Gabi: da ala ii in alta dimensiune acuma, cu Nenicu

*Kikilescu™: vaaaai

*Kikilescu™: impartirea la zero

*Kikilescu™: eu am avut alta problema

*Kikilescu™: nu stiam sa fac semnu de la impartire

*Kikilescu™: adik cum adik

*Kikilescu™: prea dificil

*Kikilescu™: mi`o zis ca pot sa imi vad de drum

Gabi: da pe bune ca's absurzi

*Kikilescu™: evident

*Kikilescu™: ah

*Kikilescu™: si in plus

Gabi: io nu inteleg...la ce-ti foloseste asta?

Gabi: si aia cu scrierea....

Gabi: ce mama dracu tre sa invat absolut toate literele?

Gabi: de la a la j imi ajung

Gabi: is cuvinte destule si asa

*Kikilescu™: profu de la scriere i`o vb despre mine la ala de o sa facem la anu...cum il cheama....ala ma....cu care o sa facem introducere in istoria literelor legate una de alta cu sens

*Kikilescu™: si i`o zis...

*Kikilescu™: ca nu sunt capabila sa deosebesc d de b

*Kikilescu™: si ala mi`o trm mail

*Kikilescu™: ca de pe acum am restanta la el

*Kikilescu™: no zi si tu

*Kikilescu™: ce ma fac

*Kikilescu™: ?

Gabi: vaaaaai....ce dobitoc

*Kikilescu™: pai nu am mai dormit de nush cate ore

*Kikilescu™: is terminata

*Kikilescu™: am imbatranit cu 2 ani cand am auzit

*Kikilescu™: mi`o crescut un fir alb de par in mijlocul capului

Gabi: pai si nu i'ai zis ca tu stii sa le deosebesti, da nu din punct de vedere economic

Gabi: mie mio crescut par alb pe unghii, limba si dinti

Gabi: si un ponytail in ochiu drept

Gabi: aaaa.... nu teai apucat inca de ala de istoria nasturilor de plastic?

Gabi: sa vezi acolo futere de mama

Gabi: nam putut sa car xeroxurile la materia asta pana in casa

Gabi: o trebuit sa le urc pe geam, cu sfoara si scripete

Gabi: si cand leam pus jos, so surpat podeaua

Gabi: si or cazut pana in beci

Gabi: or gaurit tavanu la tti

Gabi: si la posta

Gabi: am auzit ca ar fi si victime

Gabi: true story

Gabi: bun...cu victimele inca nu se stie

Gabi: ca or ajuns astia d la descarcerare cica

Gabi: si cand or vrut sa mute cursurile sa elibereze sinistratii

Gabi: or facut toti hernie...asa grele erau

Gabi: si ei erau vro 19-20 de insi

Gabi: toti hernie....unu dupa altu

*Kikilescu™: nu esti sanatos

Gabi: in agenda scria ca una de la ghiseu de la posta s-a pensionat

Gabi: de la sperietura

Gabi: si n-avea decat 23 de ani

Gabi: mai avem si tehnici de colectare selectiva si calitativa a sapunului

Gabi: groaznic

Gabi: cand ma gandesc la istoria sap[unului

Gabi: la cate conflicte intercontinentale sau declansat din cauza sapunului

Gabi: criza sapunului din 1934

*Kikilescu™: oaaai

*Kikilescu™: daaa

*Kikilescu™: criza crizelor

Gabi: cand intreaga omenire sa spalat cu apa si bomboane colorate

*Kikilescu™: dap

*Kikilescu™: erau toti lipicioasi

*Kikilescu™: lipicisi

*Kikilescu™: la naiba

Gabi: expresii provenite de la sapun

*Kikilescu™: stiu

Gabi: de ex "poate vrei sapun mana pe tine"

Gabi: si alte astfel de zicale

Gabi: sapunul in literatura

Gabi: cate romane cu sapun sau scris si de ce

*Kikilescu™: era facut din zmei nu din caini

*Kikilescu™: baaai

Gabi: da....le faceau zgripturoaicele in spatele casei

*Kikilescu™: stiu eu un titlu de roman

*Kikilescu™: pfffff

Gabi: spune

Gabi: plsssss

*Kikilescu™: sapun picioru`n prag

*Kikilescu™: cea mai buna

Gabi: vaaaai...da

*Kikilescu™: nebunieeeeeeeeee

*Kikilescu™: are 1948 de pagini

*Kikilescu™: si contine numai

*Kikilescu™: metode

*Kikilescu™: de spalare a piciorului cu sapun

Gabi: stiu...si paginile miros a palmolive

*Kikilescu™: da numa un picior

*Kikilescu™: ca daca erau amandoua

*Kikilescu™: numarul paginilor era dublu

*Kikilescu™: si nah era si criza de hartie pe vremea aia

Gabi: da...si cine stie cat ar veni aia...

*Kikilescu™: si so`r gandit ei ca daca cineva citeste desopre un picior

*Kikilescu™: automat tre sa faca si la celalalt la fel

Gabi: 1948 *2....

*Kikilescu™: numa ca lumea no inteles

Gabi: depaseste imaginatia umana

*Kikilescu™: si un picior era negru unu alb

*Kikilescu™: pfoai

Gabi: ba da de sapunirea sufletului ai invatat?

*Kikilescu™: nu am ajuns pana acolo ca am ramas repetenta

Gabi: ca sufletul trebuie masat cu sapun din coada soricelului

*Kikilescu™: ai me mo`r trimis la o scoala de pastori

*Kikilescu™: ca or vazut ca nu mai termin facultatea

Gabi: mie mio zis mama\mea ca daca nu termin

Gabi: ma trimite la fabrica de sapun

Gabi: sa faca aia sapun din mine

Gabi: nui vorba....ca o sa am succes

Gabi: adica o sa fiu mai fin ca dove

*Kikilescu™: ce nume crezi ca o sa ai?

*Kikilescu™: sa te evit

Gabi: o sa am o doime crema hidratanta

*Kikilescu™: in supermarketuri

Gabi: nu stiu

Gabi: ceva chinezesc oricum

*Kikilescu™: spune`le sa bage prin tine si bucati de flori de musetel...

Gabi: gab biy

Gabi: da....si bifidus esensis

*Kikilescu™: musli

*Kikilescu™: fermentati

Gabi: pai cu musli ma indoapa inainte

Gabi: ca sa fiu mai crocant cand ma macina hipopotamu

…...

I`m made of dreams

2010-05-31T02:26:00.003+03:00

Asculta mai multe audio Muzica

I know I`m growing old and I`m scared, but I know I`ll be the same cause I`m made of dreams.

S-a cam sfârşit. În faţa mea se întind câteva gâturi de sticlă. Miroase a hamei, a expresso lung cu lapte şi a tutun. Doar două becuri oarbe sunt martorele "ultimei" noastre nopţi . Ar trebui să mă bucur văzându-vă înşiraţi de-a lungul celor două mese, ca nişte mărgele pe o bucată de aţă, dar mă întristez. Masa, de pe care s-a şters pasta pixului albastru şi pe care au rămas inscripţionate doar câteva litere goale, e a altora. Două degete pocnesc în faţa ochilor mei. Mă trezesc, ca după hipnoză, cu aceaşi expresie pe faţă. Aş vrea să schimb ceva. Mă bucur că am ajuns până în momentul ăsta, dar aş vrea să ne teleportăm cu toţii "ceva" timp în urmă în locul în care ne-am cunoscut. Mi-ar face plăcere, şi asta pentru că am o problemă cu creierul şi nu-mi amintesc cum v-am cunoscut. Probabil mi s-a scurtcircuitat de la atâtea vise. This day is mine, the rest of them are yours!

Cercei 2

2010-05-29T20:06:00.015+03:00

A12 (10 lei)
A11 (realizaţi de Vlad)
A1
A2
A3
A4- Vanduţi- Ralu
A5
A5
A6
A7
A8
A9
A10 (realizaţi de colegul meu Vlad) - vânduţi-Laura
Preţul este acelaşi: 7 lei perechea.
Pentru comenzi ma puteţi contacta la adresa de e-mail cercei.handmade@ymail.com

No words today

2010-05-18T12:50:00.003+03:00

Frenezie la malul mării

2010-05-02T02:56:00.008+03:00

Flăcările dansau vioaie şi se înălţau spre întunericul ce se întindea deasupra noastră. Era frig dar căldura focului ne învăluise pe toţi. Puţin mai încolo, pe fâşia nesfârşită de nisip şi scoici măcinate de valuri creşteau alte focuri, unele mai mici, altele mai mari. Sunetele scăpate printre degete de corzile unei chitări erau înăbuşite de valurile care nu conteneau să se rostogolească spre mal. În lumina jucăuşă a flăcărilor eram o arapcă lascivă, care se unduia uşor pe ritmurile de jazz fredonate de mare. Aveam totul. Lucruri mărunte şi veşnice. Nisipul fin îmi mângâia picioarele grele. Nu era ireal. Se întindea de la noi până la capătul întunecat unde era înghiţit de mare. Aş fi vrut să mai întârzii o clipă acolo, dar picurii ploii începuseră să se joace prin părul meu. Ce vis! Mirosul algelor mi-a împânzit pentru o secundă plămânii. I-am auzit vocea pentru a mia oară în noaptea aia. Venea când alene, când grăbită de parcă ar fi vrut să mă ingere şi pe mine şi să mă adăpostească în profunzimea ei printre alge şi peşti. Mi-ar fi plăcut, dar nisipul din jurul focului a rămas pustiu. Nici focul nu mai era. Un braţ de lemne, pe jumătate arse, trândăveau în jăratec. Încă nu se făcuse linişte. Pe cer nici urmă de lumină. Am rămas în întuneric şi am murmurat împreună cântecul acelui început de vară. Vocea mea şi vocea ei solemnă, unite într-o melopee nesfârşită. Ploua mărunt.

Micuţul Darren

2010-04-17T22:35:00.002+03:00

El este micuţul Darren şi are nevoie ne ajutor pentru că e bolnăvior, are o malformaţie la inimă. Este un bebe minunat, pe care îl cunosc personal şi care nu încetează niciodată să zâmbească. cu toate că are o malformaţie la inima. Haideţi să o ajutăm pe Andreea şi pe copiluţul ei Darren.

Cuvinte arse

2010-04-16T21:21:00.004+03:00

Mi-ai oferit un cuvânt
Nu tot deodată.
Fiecare literă la timpul ei.
Am murit înainte să primesc totul.
Norocul meu a fost mintea ta,
Ca o poartă deschisă.
Aveai mai multe să îmi spui.
Le-am furat în grămadă,
Şi n-am înţeles nimic.
Prea mult egoism,
Prea multă lăcomie.
Ţi-am luat cuvintele
Şi le-am dat foc.
Prea multă căldură,
Prea mult fum,
Prea multe litere
Făcute scrum,
Prea mult din mine.
Focul tău mă aşteaptă.

Linişte

2010-04-16T21:16:00.003+03:00

Ai îngropat clipa
În care am împărţit nebunia.
Nebunia din sufletele noastre goale.
Mi-ai întins un balon roşu
Umplut cu ură, nu cu heliu.
Pământul s-a rupt în două.
Pe una dintre jumătăţi am rămas eu,
Pe cealaltă, rădăcina unui copac
Cu un balon roşu fluturând deasupra.
S-a făcut noapte.
Luniştea ei ţi-a înghiţit glasul.
Urechile nu mă mai dor.
Bezna ţi-a acoperit faţa.
Ochii mei se pot deschide acum.
Întunericul mă posedă
El e noul meu partener
De împărţit nebunia,
Măcar el tace şi nu are chip.

Another face

2010-04-15T17:05:00.005+03:00

Alisia sper că o sa îţi placă. Live arată mult mai fain decât în fotografii.

Brăţări

2010-04-12T20:39:00.003+03:00

M-am gândit să las puţin deoparte pandantivele şi cerceii şi am realizat patru brăţări.

Numai tu

2010-04-10T00:11:00.002+03:00

O voce fermecătoare şi un cântec foarte bun.

For Pingu` and Hamster

2010-04-01T00:29:00.002+03:00

-Pingu
Hamster

Thanks it was a nice night! :)

Work, work, work

2010-03-21T17:38:00.001+02:00

Aşa o sa ajungem şi noi :))

Teletransporter

2010-03-21T04:05:00.003+02:00

Bravo băieţilor!!!! Bravo!!!! (Şi nu sunt ironică :P) :)). Într-adevăr o reclamă foarte bună. Enjoy it!

Spring colours

2010-03-17T20:37:00.007+02:00

Iată o serie nouă de cercei, proaspăt realizaţi. Dacă vă interesează vreo pereche aştept commenturi. Şi merele au agăţători :)

Pink babies :) - 7 lei
Apples - 7 lei -Romana
Blue (sky) - 7 leiBees -7 lei - Bianca
Watermelons - 7 lei
Earth fruits - 7 lei
Chic - 5 lei

Spring feelings

2010-03-02T22:55:00.003+02:00

Mi-am îmbunătăţit vestuţa. Muncă de jumătate de oră. :)

Fragment

2010-02-25T05:07:00.002+02:00

Nu aveam de gând să împărtăşesc nici un strop din EL...dar vi-l ofer în toată frumuseţea lui.

Te gândești vreodată la mine așa cum sunt eu de fapt?
Ce te face să crezi că nu știu cum ești tu de fapt Aida? Poate că te-am văzut întotdeauna așa cum ești.
Poate. De cele mai multe ori am impresia că nu mă cunoști deloc. Că nu mă înțelegi deloc. Care crezi că sunt temerile mele? Cum mă vezi de fapt?
Temerile tale...
Da, temerile mele. Sunt om, mă înspăimântă multe lucruri.
Cred că cea mai mare frică a ta e să nu rămâi singură. Ți-e frică să spui anumite lucruri oamenilor pentru că nu știi cum vor reacționa. Te temi că vei muri tânără și bolnavă și nimeni nu va fi lângă tine. Câteodată te sperie gândul că nicio persoană nu te va accepta așa cum ești.
Cum anume sunt?
Ești minunată. Ești o persoană deosebită, frumoasă. Atât de frumoasă când ții ochii închiși și zâmbești. Sensibilă și finuță. Deși sub toate astea se ascunde o altă parte a ta, puțin mai răutăcioasă. O altă Aida, le fel de frumoasă și de specială. Nu ai nevoie de nimic altceva decât de gândurile oamenilor și tot ceea ce se ascunde în sufletul lor atunci când îți vorbesc. Te frământă tăcerea lor și modul în care își ascund sentimentele. În oala asta mă regăsesc și eu.
De ce?
Pentru că te văd cum aștepți de la mine mai mult. Vrei să îți arăt mai mult să îți vorbesc mai mult deși tu știi ceea ce ascund în mine. Știi ceea ce gândesc, și ești conștientă că nu îți pot arăta mai mult de atât. Mă simți totuși. Te hrănești cu asta. Și ești fericită pentru simplu fapt că sunt aici și nu în altă parte. Prezența mea te mulțumește îndeajuns și te sperie tot atât de mult.
Ai dreptate. Dar...
Nu există niciun „dar” în conversația asta. Am știut întotdeauna că eu îți sunt de ajuns prin tăcerea mea. Mă ai așa cum mă știi și mă știi exact așa cum mă și ai. Mă privești cu aceeași ochii și atunci când te nemulțumesc. Cu aceeși ochi când fug de tine și mă ascund. Niciodată nu ți-am spus că mă tem să mă uit în ochii tăi. Nu suport să te uiți la mine, în modul în care te uiți și acum. Nu-i nimic rău în privirea ta. Doar că îmi citești în suflet. Mă simt transparent când faci asta. Mă cutremur pentru că știu că vezi dincolo de corpul meu. Vezi prin carne și oase. Mi-e frică uneori să te întreb unde sunt eu pentru tine, cum mă vezi tu, ce aștepți de la mine. Mă tem pentru că știu că nu voi fi niciodată la nivelul așteptărilor tale.
Te înșeli. Ești acolo unde trebuie să fii. Ai spus-o și tu, îmi ești de ajuns prin prezența ta. Dacă m-ai înțelege cu adevărat, ceea ce cred că tocmai ai și făcut, aș fi cea mai fericită pesoană din lume. Da, mă hrănesc cu ce simți tu. Doar că, uneori și ție îți este frică să îmi vorbești și să îmi spui ceea ce simți cu adevărat și crezi despre anumite lucruri. În momentul în care vei ajunge să treci peste asta față de mine, eu voi fi undeva departe desprinsă de pământ și voi avea nevoie de tine să mă prinzi, pentru a nu ajunge mult prea sus.
Poetic, foarte frumos spus.
Nu e nimic poetic, e doar felul meu de a privi lucrurile. Simpla ta prezență mă umple de bucurie. În gramul ăla de fericire pe care îl primesc atunci, zac 10000 mii de gânduri. Gânduri care mă atacă și mă iau prin surprindere și, deși, știu că ești o parte din mine, îmi vine să te cuprind și să te țin atât de strâns încât să simți și tu unde îți este locul. Să nu te mai îndoiești niciodată. Dar dacă aș face asta s-ar pierde frumusețea tuturor sentimentelor pe care le am.
Asta așa e. Câteodată simt că altă persoană e mai mult mai aproape de tine decât sunt eu.
Să nu-mi mai spui asta niciodată.
Aveam oarecum nevoie de o confirmare. Deși imi imaginam că eu sunt cel care face cel mai mult parte din tine. Simțeam asta. O bănuiam. M-am temut însă de un răspun negativ. De asta am ezitat să te întreb.
Să nu mai eziți niciodată. Mă vei primi exact așa cum mă știi.
Acum că am aflat asta trebuie doar să mă obișnuiesc.
Și o vei face. Îți voi spune și de ce Călin? Pentru că ești convins că asta mă ține în viață, asta e tot ceea ce mă motivează, tot ceea ce îmi doresc. Iar acum tu ești părtaș și oarecum totul cade în spatele tău. Iar dacă te va speria, nu fugii, amintește-ți cum sunt și de ce sunt așa. Întoarce-ți fața spre mine, zâmbește-mi și ia-mă așa cum mi te ofer. Nu vei avea nimic de pierdut. Vei fi chiar mai câșigat. Mai luminat. Vei găsi un sens în toate. Și dacă nu îmi voi face apariția printre gândurile tale când te vei întreba anumite lucruri, înseamnă că nu cauți răspunsul unde trebuie. Acum că știi unde te afli față de mine, și ce ești tu, voi putea închide ochii liniștită pentru a zâmbi. Și tu mă vei găsi la fel, de fiecare dată.

Here are the wild things

2010-02-25T03:05:00.005+02:00

Păşeam pe muzică. Era modul meu de a vedea lucrurile. Modul meu de a trăi clipa şi de a simţi viaţa. Ne-am ciocnit undeva la mijloc. Tu, acelaşi, eu probabil alta. Te-am privit şi mi-am adus aminte de dimineaţa aia în care m-ai urcat pe scări în spate. Nu îţi eram povară. La un moment dat am început să fac parte din tine. Te strângeam puternic de piept. Eram în siguranţă. Ne-am întâlnit mult mai târziu pe aceleaşi scări. Te-ai uitat la mine de parcă atunci m-ai văzut pentru prima oară cu adevărat. Erai obişnuit cu mine dar asta se întâmpla deja de prea mult timp. Acum eram chiar EU în faţa ta. Eu care am un stilou ca prelungire a mâinii mele. Cea care îşi aşterne patul pe un braţ de hârtii goale. Tot eu, cea care umple colile în somn, cu vise. Eu, cea construită din cuvinte. Cea care caută sentimente şi trăiri în sunetele scoase de corzile unei chitări. Probabil că erai pe cale să îţi pierzi vederea. Sau poate că încercai să vezi numai ce vrei tu. Ce se întâmpla, atunci, cu ideile mele? Nu le puteam îngropa. Ele sunt mai puternice ca orice altceva. Sunt cuvinte rupte din tine, din toţi ceilalţi care contează. Am vrut să te condamn, dar am tăcut. Nu erai tu de vină. Eu eram aia. Am rupt în trecut prea multe cuvinte din tine şi acum ai început să te dărâmi. Literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie. Probabil că astă e răspunsul. M-am folosit de cuvintele tale şi tu ai rămas pustiu. Ţi-aş cere iertare, dar mă tem că ţi-am furat şi cuvintele : "Te iert!". Te-aş îmbrăţişa dar sunt sigură că nu ai conştientiza, pentru că tot ce se află în îmbrăţişarea mea se numeşte fericire, pe care tot eu ţi-am furat-o. Aşa că te las. Te las cu aminitirea a două palme strângându-ţi puternic pieptul, într-un dans ameţitor pe nişte trepte interminabile şi cu dimineaţa în care noi doi, am devenit EU.

Ieri şi azi

2010-02-22T01:41:00.006+02:00

Era o vreme când unul sau altul urlau prin faţa blocului, pe sub balcoane : " Micăăăăăă, aruncă şi mie un colţ de pâine cu zahăr", sau verile când stăteam nopţi la rând pe pătură unul peste altul şi uitam că trece timpul şi se apropie dimineaţa. Mi-amintesc şi de pixurile a căror pastă mirosea a parfum, de îţi venea să mănânci hârtia pe care scriai. "Ascunsa" prin beci, voleiul jucat la bara de bătut covoare, certurile şi împăcările dintre noi, laudele :" eu am din asta şi tu nu ai", prima carte pe care mi-am cumpărat-o, prima filă scrisă despre Egipt. Parcă a fost ieri. Straşnice erau partidele de "box" dintre mine şi Zuzu, se terminau nefericit de fiecare dată, el ascunzându-se mic şi durduliu cum era, sub pat, şi mama alergând prin casă cu lingura de lemn să ne stăpânească. Tot el o căpăta. Ţin minte cazematele, soldăţeii şi traseele de maşinuţe făcute în pietrişul ce acoperea parcarea. Şi astea tot ieri au fost. Soldăţelul mic şi ros pe care i l-am dus cadou lui Mircea de ziua lui. Boxele tatei de la pick-up, pe care le scotea pe geam când eu ieşeam la joacă, din care răsunau Pink Floyd, Led Zeppelin, ACDC. Bucăţica de stradă de sub balconul meu şi al Laviniei, mâzgâlită de zeci de bucăţele de cretă albă sau colorată. Serile de vară când ai mei mă chemau mai repede în casă şi ceilalţi rămâneau încă la joacă. Geamuri sparte cu mingile de baseball, vecini iritaţi şi bătrâni care ne fugăreau la scările noastre. Îngheţata pe care trebuia neapărat să mi-o cumpăr pentru că şi vecina mea mânca una cu prea multă poftă şi nu dădea la nimeni. Primul moment în care am început să simt o chestie ciudată prin stomac şi apoi în toata fiinţa mea pentru un el. Drumeţiile până la Observator şi înapoi. Plimbările la Izvor şi Petac. Toate au fost ieri. Azi sunt altundeva. Deschid fereastra şi mă bucur că e soare. Pe masă stau între două coperţi "Băiuţeii". Mă aşteaptă să le citesc ultimele pagini cu amintiri ca ale mele. Frumos. O fac şi prin faţa ochilor îmi trec zeci de amintiri. Ce am azi, mă întreb. Număr tot pe degetele de la mâini. Am câteva nopţi bune cu ei, la movie-night-uri, ceva mai multe cărţi şi filme, multă muzică bună, Vama Veche, Straja, o sârmă de uscat haine imaginare făcută din agrafe de prins hârtia, câţiva oameni care sunt acolo unde trebuie să fie, pe Zuzu, multe marionete cusute pe pânză, un Călin mai avansat, amintirea unei garsoniere pe Negoiului 29, un gol în stomac, origami prinse de tavan, un prieten care îmi permite să mă amuz pe seama mustăcioarei lui din tinereţe, pe grăsuţul, şi povestea fascinantă pe care o găsesc mereu între alte coperţi.

It`s all gone

2010-02-18T18:29:00.006+02:00

Nu mă mai vezi
Ți-ai acoperit ochii cu mâinile
Ai fi vrut să mă uiți,
Dar ți-am rămas întipărită pe retină.
Ultimul meu zâmbet
Ți s-a scurs pe chip.
Ultimele-mi cuvinte ți-au scăpat printre buze.
Suspinul meu tăcut
L-ai urlat din suflet.
M-ai căutat cu privirea
M-ai avut, m-ai ales, m-ai plâns.
Nici un regret nu-şi mai are locul
Eşti plin de mine.
Sunt goală.
M-ai avut.
Poate că, mă mai ai.
Niciodată nu va mai fi la fel.
Două pete negre, rupte dintr-un vis color,
Hârtia şi stiloul, cuvintele şi tăcerea
Le-am scris,
Tu le-ai acceptat şi m-ai pierdut

Lupul își schimbă blana, dar năravul ba

2010-02-04T22:00:00.001+02:00

Mutu a fost pus cu botul pe labe din nou. Nu de antrenor, ci de el însuși. În urmă cu aproape șase ani de zile se bucura intens de viață prizând cocaină. Și cum fotbaliștii gafează mai mereu, așa a gafat-o și „Briliantul” anul acesta când a fost depistat pozitiv în urma unui control antidoping. Cifra trei nu i-a adus prea mult noroc lui Adi, ci mai degrabă l-a făcut unic în istoria fotbalului, și asta nu pentru performanțele fotbalistice. Jucătorul Fiorentinei este singurul din istoria fotbalului depistat de trei ori pozitiv. A ieșit câștigător după ce i-a întrecut pe Diego Maradona și Bill Turley care au ieșit pe locul doi în cursa testului antidoping, și se va alege cu o nouă suspendare. „Briliantă” reușită! Rezultatele testului au fost scoase la iveală de Comitetul Olimpic Italian, după meciul Lazio-Fiorentina din 20 ianuarie. Surprinzător, Adiță a fost singura parte pozitivă a controlului. La aflarea veşti că Fiorentina l-a suspendat temporar, Mutu a rămas... „mut” de uimire nemaiputând să articuleze vreo scuză. Prostia și imaturitatea cam dor de obicei, dar Mutu nu are cum să știe asta când viața lui se consumă în cluburi și discoteci, la băute cu prietenii. Mă întreb adesea de ce nu a dat la teatru, poate avea mai mult succes, cu rolul de băiat „cuminte” pe care l-a jucat în ultima perioadă, cu siguranță avea șanse să se aleagă cu un Oscar, nu cu o suspendare. Când era sub aripa lui Jose Mourinho a devenit un idol pentru mulți microbiști, asta pentru golurile pe care le marca meci de meci. De imaginea lui s-a ales „praful și pulberea” după ce le-a cunoscut pe focoasele „Coca” și „Ina”. Anul acesta ar fi avut ocazia să ajungă la națională, dar selecționerul Răzvan Lucescu și-a primit răspunsurile la întrebările care-l rodeau în legătură cu această problemă, printr-o „minune” numită test antidoping. Așa se întâmplă când te crezi ceva mai mult decât ești. În 2004 Mutu a fost prins pentru prima dată cu mâța-n sac. Opinia publică l-a martirizat și l-a pus să jure că nu mai face. Mutu a făcut pe victima, a plâns și a promis, cu degetele strâns încrucișate la spate. A fost obligat, pe bună dreptate să plătească 17 milioane de euro clubului Chelsea, căruia îi prejudiciase imaginea prin gestul său necugetat. Aceeași opinie publică a sărit din nou în ajutorul lui. Lumea s-a cam plictisit să vadă aceeași telenovelă pentru a nu știu câta oară. Mutule schimbă placa! Dintre toți, Dumitru Dragomir e cel mai optimist: "Ferească Dumnezeu, Mutu a avut ghinion. Ce să faci acum? Acum nu s-a mai drogat. A luat pastile să slăbească, săracul. Poate nu a ştiut, i se putea întâmpla oricui. Eu cred că sigur va fi suspendat, dar între 3 şi 6 luni. E adevărat că minim e un an, dar dacă ai circumstanţe atenunante pedeapsa poate fi mai mică. Eu cred că mai are şanse să revină în fotbal, nu e terminată cariera lui. Trebuie oricum să aşteptăm şi testul doi, ca să vedem cum va ieşi. Eu spun în felul următor, fără un avocat deştept şi fără un profesor de medicină care să explice ce s-a întâmplat, nu poţi să scapi". Eu propun să-i dăm Caesar-ului ce este al Caesar-ului!

Mai mult decât un fragment de toamnă

2010-01-26T15:11:00.002+02:00

Pentru că mi-am adus aminte de zilele în care stăteam lungită pe covorul din camera mea, ascultând la nesfârșit Anotimpurile lui Vivaldi. Pentru că diminețile de toamnă îmi plac foarte mult, și pentru că se pornește în mine o furtună de sentimente. Here`s to you, Cristi.

Tranzacție

2010-01-23T00:56:00.001+02:00

M-ai vândut nopții

Lacom, grăbit, neștiutor,

Timpul a trecut pe lângă mine.

Tu ai stat într-un colț și ai privit.

Fum și tăcere.

Noapte crudă, sunt a ta!

M-ai vrut înapoi.

Noaptea ți-a oferit o bucată din lună,

Ultimul nor cenușiu,

Praf dintr-o stea pierdută,

Și imaginea mea risipită pe bolta întinsă.

Rătăcit prin zi,

M-ai căutat, ai mituit zorii

Iarba, lumina, vântul, căldura.

Învins ai acceptat refuzul lor,

Noapte crudă, am rămas a ta!

Summer day-dream

2010-01-21T22:27:00.004+02:00

Eu alergam prin lan,
Vântul ușor de vară îmi furase umbrela,
Tu mă urmăreai din iarba uscată.
M-ai chemat la tine și mi-ai sarutat podul palmei,
Mi-ai citit soarele pe buze,
Căutai dulcele apus, uitatul răsărit,
Ai găsit un cer senin,
Un strop de rouă pe pielea mea fină,
Și-un fir uscat de iarbă,
Între degetele mele.

Ultimul surâs al verii,
L-am strâns în palmă,
Tu te-ai chinuit să te cuibărești în ea,
Nu te-am izgonit,
Am împărțit frățește, ultimul pâlc alb de pe cer,
Ți-am dat căldura,
Stropii de ploaie,
Și ultima noapte din vara mea.

Another me

2010-01-16T20:43:00.006+02:00

Cred că era vară. Nu-mi mai amintesc exact. Am început să îl conturez în minte, fiind convinsă că urma să fie exact ceea ce îmi doream. Mi-am zis : De ce nu aş face asta, în fond, sunt una cu stiloul. Încet încet a început să capete formă. Am rupt din mine şi l-am creat. I-am dat o bucăţică din minte, o părticică din personalitate, un strop din suflet. I-am dat o înfăţişare şi un suflu. Şi dacă am fost visătoare, am fost din cauza lui. Dacă am fost fericită sau pur şi simplu bucuroasă, tot lui i-o datorez. Dacă am fost tristă, tot la el m-am întors. Când am fost supărată, el m-a liniştit. Singurătatea el mi-a fugărit-o, întotdeauna. În el mă regăsesc, în el am pus tot ce aveam mai bun din mine. L-am avut, l-am iubit, l-am plâns, i-am zâmbit, i-am sărit în ajutor, l-am fugărit, l-am acceptat. În fond, eu sunt el şi invers. Wellcome in my life!

Days like this

2010-01-14T01:55:00.003+02:00

Douăsprezece luni în plus

2009-12-31T15:18:00.007+02:00

Scurte fragmente din cartea acestui an.

Cap.1 Gerar aduce cu el mai mult decât frig

Prima lună a anului 2009 mă prinde alături de prieteni dragi şi familie. Puţin mai târziu am "onoarea" să întâlnesc un profesor "creţ" şi la minte şi la păr. Sufăr o pierdere şi încep să scriu astfel scurte amintiri de la ţară.

Cap. 2 Făurarul trece nevăzut

În afară de sesiune, frig şi articole pentru StudVest şi Expune nu vizualizez nimic altceva.

Cap. 3 Mărţişor îmi aduce un zâmbet

Nu a trecut prea mult timp de la sesiune. Ieşirile cu colegii devin mai intense, căldura invadează din ce in ce mai mult fiecare colţ din viaţa mea.

Cap. 4 Prier vine cu două demonstraţii de stradă

Studenţii se revoltă. Vor să fie ascultaţi. Conduşi de Comandantul Che studenţii timişoreni îşi arată nemulţumirea faţă de Doamna Ministru a Învăţământului. La scurt timp, în Republica Moldova începe o "revoluţie". Studenţii din Timişoara atât moldoveni cât şi timişoreni pornesc într-un marş pe străzile oraşului. Prier se încheie tăcut.

Cap.5 Florarul nu-mi aduce flori, mi adună pe toţi în jur, în schimb

1 Mai mă prinde pe malul mării pentru că prietenii m-au vrut lângă ei. În Xpune dau anunţ că am canapea şi caut chirie. Nimeni nu dă semne aşă că mă hotărăsc să spun lumii ce înseamnă EI pentru mine. Cu chiu cu vai scriu prima cronică sportivă. Bravo mie! Aflu peste puţin timp că nu mai am cocker-ul şi puiul ei. Încerc să trec peste şi plec la Arad cu Gabi, Cristi, Bebe, Alex, şi Gabi. Good days!
Cap.6 Cireşarul rămâne fără poame

Din păcate pleacă dintre noi o mare personalitate: Michael Jackson. Aflu cu tristeţe că cele opt articole scrise pentru noul număr al StudVest vor ajunge pe blog datorită dispariţiei redacţie. Citesc una dintre cele mai frumoase cărţi: Oscar şi Tanti Roz. Oficial sunt în vacanţă.

Cap.7 Cuptor mă trimite la bordul "Vaporului"; Am o misiune cu unul dintre mateloţi. Plec acasă

Mă simt din ce în ce mai singură. Prea cald, prea multe pe cap. Încerc să mă angajez. Cunosc un om interesant şi fain. Puţin mai târziu devine un prieten foarte bun. Mă apucă melancolia. Nopţiile de vizionat filme cu colegii au trecut de mult. Vreau pick-up şi câteva secunde în Africa. Nu mă mai angajez. Plecăm cu toţii acasă.

Cap.8 Gustarul îmi aduce oamenii de suflet acasă

Weekend superb la Marius acasă. Cristi, Bebe, Ludu, Roxi şi Bia se hotărăsc să îmi facă o vizită. Luna august e mai plină ca niciodată. Prietenii îmi sunt aproape.
Cap.9 Răpciune ne reuneşte din nou

Casa lui Marius e în zarvă iar. De data asta vin şi mai mulţi. Primului grup li se alătură Gabi, Wilma, Bogdi, Bia, Alina, Alex şi Mădă. Weekend prelungit. Filmele şi serialele cu vampiri încep să îmi dea dureri de cap.

Cap.10 Brumărel mă trimite la şcoală

Mă întorc în Timişoara. Sunt singură şi nu am unde să stau. Poposesc la Alina care ulterior devine colega mea de garsonieră. Încep să fac panouri textile. Cunosc o mână de artişti. Marius se mută cu " băiatul pe care îl tot caut din liceu" . Începe şcoala.

Cap.11 Brumar mă acoperă cu bruma lui

Nu se schimbă nimic. Totul devine anost. Îmi văd tot mai rar colegii. Simt că nimic nu merge aşa cum ar trebui.

Cap.12 Undrea îmi fură vlaga şi mi-o redă treptat

Alina îmi acordă un interviu destul de bun. Îmi postez lucrările pe net şi intru în "afaceri" cu pandantive şi cercei. Plătesc din prostia altora un palton. În aceeaşi noapte îmi pierd unul dintre prietenii cei mai buni. La scurt timp realizez o lucrare pe care i-o dedic. Se apropie Crăciunul. Nu am bani de brad aşa că îmi fac unul din sârmă. Plec la Hunedoara. Mă reîntâlnesc cu colegii de liceu. Petrecem o noapte frumoasă, pe pungi cu 50 de bani, în Parc la Corvinul. Pârtieeeeeeeeeee! Îmi sun prietenii, îi aud pe toţi, sunt bine. Mă pregătesc de ultima zi din an. Sper să urmeze ceva mai bun.

Winter Wonderland

2009-12-23T20:42:00.009+02:00

Ce mai noapte! Trecuse prea mult timp de când nu am mai trăit asemenea clipe. De fapt, cred că uitasem. Cam asta facem toţi. Creştem şi uităm, pentru ca, mai apoi să privim cu jind la ceea ce ne înconjoară. Cred că ar trebui să le mulţumesc celor care m-au făcut puţin mai fericită azi-noapte. Îmi era dor, un dor nebun să simt zăpada intrându-mi pe sub haine, să am bocancii uzi, şi din mănuşi să mi se scurgă apă. Să-mi fie frig şi totuşi să nu pot arunca ceolofanul din mână şi să merg acasă să mă usuc. Aşa că anul acesta, Crăciunul e mai vesel şi mai frumos. Oamenii sunt mai veseli şi mai frumoşi, asta pentru că i-am redescoperit.

Tricotaje

2009-12-19T14:57:00.004+02:00

În curând vor apărea lucruri noi pe blog. Dacă sunteţi interesate de lucruri tricotate gen : mănuşi, fulare, căciuli, genţi, de ce nu articole de îmbrăcăminte mai importante ( poncho-uri, topuri, bluziţe), vă invit să aruncaţi o geană şi să vă alegeţi articolele dorite. Până atunci, vă las în compania noilor mele mănuşi.

Christmas tree

2009-12-16T21:38:00.004+02:00

Pentru că sunt studentă și îmi doresc un brad de Crăciun, pe care, evident, nu am posibilitatea să-l plătesc, m-am gândit să îmi fac unul. Iată ce a ieșit. La conceperea lui m-au ajutat fratele meu și colega mea de cameră.

Pandantive și cercei

2009-12-16T20:00:00.012+02:00

vânduți- Ony

vândut- Codruța

vândut- Klaudia

Prețul unui pandantiv este de 10 lei, cerceii sunt 7 lei.

Flowers that never die

2009-12-14T23:52:00.003+02:00

Ultima lucrare nu a avut la bază o întâmplare prea fericită. M-am inspirat dintr-o poveste tristă și dureroasă. Ultima lucrare intitulată „Flori care nu mor niciodată” îi este dedicată scumpului meu prieten Gabi care a plecat mult prea devreme dintre noi. Te voi iubi mereu, amice :), tu ești floarea mea, care nu va muri niciodată. Lucrarea aceasta nu este de vanzare.

Viață

2009-12-14T23:46:00.004+02:00

libertate
haos
supunere

Așa e viața uneori, suntem liberi, apoi totul devine un haos, ca la sfârșit să devenim toți marionete. Enjoy my first textile panels. Cele 3 lucrări sunt de vânzare. Prețul primei lucrări este de 100 lei (negociabil), cea de-a doua costă 50 lei (negociabil, va avea și ramă) iar cea de-a treia costa 80 lei (negociabil)

Time

2009-12-12T00:56:00.003+02:00

În curând voi posta primele mele lucrări. Până atunci vă las să vă delectați cu a patra mea lucrare, făcută la comandă pentru un prieten.

Drum prin artă

2009-12-08T22:38:00.003+02:00

Câteva gheme colorate de mohair se întind de sub birou până la jumatatea covorului. Lângă fereastră, într-o cutie de carton stau deșirate suluri întregi de materiale multicolore de jaluzele. O lucrare atârnă pe unul dintre pereți. Puțin mai încolo încă una. Un chip uman distorsionat, altceva nimic. Lângă ușă se întind pe un fundal albastru câteva clădiri. Pe tavan se clatină, când la stânga, când la dreapta, diferite origami pictate. Într-un colț, rezemat de perete stă un semn de circulație, reprezentând ocolirea. E o cameră mică și înghesuită. Are totuși „ceva-ul” acela familiar, care te atrage. Aici iau naștere lucrările Alinei Popa, studentă în anul III la Facultatea de Arte din Timișoara.

R: Ai studiat muzica, încă de mică. Astăzi realizezi panouri textile și faci design interior. Ce te-a făcut să îți schimbi orientarea?

A: „Am studiat patru ani pianul și vioara. Îmi plăcea foarte mult muzica. Am învățat să cânt și la clarinet. Într-un final mi-am dat seamă că mă exprim mai bine prin pensulă decât prin arcuș.”

R: Când ai început să îți dorești să faci artă?

A: „În clasa a 8-a m-am trezit cu o pânză de sac în mână. Acolo a început totul. Nu știam ce să fac cu ea. Am primit la școală o temă, și atunci i-am găsit rostul. Am realizat o rochie din pânză de sac vopsită. M-am îndrăgostit de textile în momentul în care am luat pentru prima dată acul în mână.”

R: Punctul tău de plecare a fost în școala generală. Când ai simțit că te formezi ca și artist?

A: „Liceul m-a format oarecum. Primul meu vernisaj a avut loc în clasa a 9-a, în care am prezentat body painting. Emoțiile au fost inegalabile. Observam reacția lumii la artă, la culori. Apoi pe parcursul celor patru ani au urmat altele și altele. Totul a venit de la sine. Am învățat ce înseamnă culoarea, acul și ața și, totodată, ce înseamnă să construiești din culori. Am prins curaj. Atunci m-am hotărât că toată viața mea va fi de fapt o lucrare continuă, dinamică, deschisă. Tot timpul cu un centru de interes și tot timpul făcută pe ultima sută de metri. Tot ce ținea de artă simțeam de fapt că ține de mine. Vroiam să merg mai departe cu orice preț.”

R: Ai reușit să te înscri la Facultatea de Arte. Ce impact a avut asupra ta și a muncii tale?

A: În anul I am aveam acel entuziasm de proaspăt student. Intrasem la Facultatea de Arte, la secția mult visată, cu ateliere mari și colegi dornici să creeze, la fel ca mine. Îmi plăcea și eram mândră de mine și de drumul pe care l-am ales. Aveam loc să mă desfășor într-o lume ca de poveste, cu multe culori și oameni care nu judecă, ci creează. La scurt timp am realizat că lumea promițătoare în care am intrat nu avea să fie ceea ce noi toți credeam că va fi. Totul a decurs ca într-o competiție nebună. Din nou, eu mi-am dorit mai mult dar nimeni nu a răspuns strigatelor mele, care sunau cam așa: « Lasați-mă să creez!». Nu se întâmpla nimic care să mă facă să merg mai departe.”

R: Cu toate că primul an de facultate te-a dezamăgit și nu ai putut realiza mai nimic din ceea ce îți doreai, ai reușit să te afirmi într-un fel sau altul. Cum s-a întâmplat acest lucru?

A: „În cel de-al 2-lea an de facultate s-a produs «evenimentul» mult așteptat. Întâmplător, lucram ca și barman la un restaurant și am servit la o masă la care se discuta despre o expoziție. Atunci am simțit că trebuie să-mi joc cartea. Nu aveam nimic de pierdut. M-am trezit implicată într-o discuție care de fapt îmi pregătea prima expoziție în Timișoara. Am reușit, astfel, să expun cu diverși artiști, printre care O.A., R.C., M. O.”

R: Arta presupune multe sacrificii. Tu la ce ai renunțat pentru a realiza artă?

A: „ A venit momentul în care am renunțat la o situație financiară bună, la un apartament destul de mare, la o viață banală și am decis să mă afund cât mai mult în artă. Vernisajele au început să vină ca pe bandă. Eram fericită. Începusem să fac ceva bănuți din asta.”

R: În afară de expozițiile pe care le-ai avut, ce alte proiecte ai mai realizat?

A: „Am început să colaborez anul acesta cu T.P care are o firmă de design interior. Primul proiect pe care l-am avut împreună cu T.P. a fost să decorăm clubul de la Porto Arte. La scurt timp am fost contactați și de o familie care dorea să redecoreze camera copilului lor.”

R: Cum îți vezi munca acum, după ce ai reușit să realizezi o parte din lucrurile pe care ți le-ai propus?

A: „După foarte multe întâmplări, felicitări, critici, aprecieri am devenit imună. Nu mai sunt acel copil mic adoptat de lumea artei plin de entuziasm. Am început să-mi cunosc forța și limitele pe care le dizolv în timp. Încă îmi doresc să fac mai mult. Sunt deja niște etaje în acel bloc infinit pe care le-am urcat, dar înca îmi păstrez acea dorință puternică de a creea în continuare, mai mult și mai mult. Diferenta e că acum, lucrările mele nu mai au ca și bază acea inocență de la început, ci mai degrabă o minte făcută bucățele pe care încerc să o reconstruiesc.”

R: Cum ai descrie lumea în care ai intrat?

A: „Am realizat că aici, în lumea asta, direcția în care aluneci e foarte importantă. Riști să devii din păcălici, păcălit. Am devenit unul din ei, unul din oamenii la care mă uitam cu atâta admirație cu câțiva ani în urmă. Lumea în care mă aflu acum e haotică. De fapt, e exact ceea ce îmi doream: artiști nebuni, lucrări, culori ,competițe, expoziții, oamenii care privesc dar nici ei nu știu ce. Un adevărat haos! Nu am absolut nici un moment de regret din tot acest drum pe care l-am parcurs până acum. Știu că mă așteaptă ceva mare.”

Ce se întâmplă după...

2009-11-18T19:39:00.002+02:00

„Tu ce vrei să te faci când crești mare, puișor?”. „Când anume, mai exact?”, ar trebui să fie replica. Mare am fost și la terminarea grădiniței, și la sfârșitul școlii generale, chiar și după liceu, să nu mai vorbim de facultate. La finele grădiniței mai mult de jumătate din posturile de medic, polițist, astronaut, electrician, balerină sau artist erau ocupate de copii visători. După școala generală se făcea trecerea la joburi mai „serioase” gen: bancher, inginer, afacerist ș.a.m.d. Dar, cu toții am ajuns în liceu, ne-am schimbat brusc orizonturile și am realizat că după terminarea harababurii se ridică un semn imens de întrebare.

„Mami” și „Tati” te vor la facultate. Foarte bine! Te duci. Partea grea în toată povestea se termină după ce te hotărăști ce domeniu vrei să studiezi. Toate-s bune și frumoase, până realizezi că ai ajuns la sfârșitul anilor de studiu și nu ai nici un job asigurat pe viitor. Nu te panica, nu ești singurul! Mai mult de jumătate din studenții care au terminat o facultate practică o meserie total diferită de cea în care au fost licențiați. De ceva timp facultatea a devenit un fel de trend. Ajungi acasă și le spui alor tăi că ți-ai făcut un prieten sau o prietenă. Întrebarea care urmeză nu e nicidecum „Păi și cum e?”, ci „La ce facultate e?”. Evident că intră și vreo mătușică în decor, pe urmă bunicii, și uite așa începe discursul tipic: „Cum adică nu e la nicio facultate? Lasă-l/o imediat. Cum o să vă descurcați? În ziua de azi, dacă nu ai o facultate nu te bagă nimeni în seamă. Părinții tăi trag din greu ca să ajungi cineva și tu te agăți de o persoană fără viitor? Da` unde s-a mai pomenit așa ceva? Bagă-ți mințile în cap imediat.” Nu e de mirare că majoritatea studenților pleacă peste graniță la terminarea studiilor. Vorba aia, degeaba ai talent dacă nu te remarcă nimeni. Ei, vremurile s-au schimbat! De câte ori nu ai auzit întrebarea „De ce ai făcut facultatea cutare?” sau „Tu de ce ai venit la facultate dacă nu te interesează?”, eu una m-am ciocnit de persoane de genul ăsta. În aproape fiecare situație răspunsul era același: „ Ca să am și eu o diplomă”, „Că așa au vrut mami și cu tati” sau pur și simplu „Nu știu”.

Undeva adânc în tine trebuie să ai un scop anume. Eu am venit la facultate să învăț să scriu mai bine, să trec peste frica de a aborda oameni necunoscuți. De scris, pot spune că am realizat cât de cât ce mi-am propus, de abordat oameni necunoscuți, să zicem că încă mai lucrez la asta. Trăiesc cu impresia că totul are un final frumos. Despre viitoarea mea carieră de jurnalist însă, nu mă pot exprima. Până la urmă, tu ce vrei să te faci când o să crești mare, puișor?

Am fost şi eu cândva boboc

2009-11-18T19:26:00.003+02:00

Cine crede că liceul „rulzz” nu ştie ce este facultatea. E mare lucru să nu te laşi „corupt” de Timişoara, iar cei care nu se lasă ”în mâinile ei” habar nu au ce pierd. Cu toţii am trecut prin asta, fie că s-a întâmplat din primul moment în care am coborât din tren, fie după câteva luni bune şi lupte interminabile cu conştiinţa. Oare e bine? Oare e rău? Ce mai contează... În fond te afli aici şi pentru a experimenta.
Unii îşi doresc viaţă de cămin, alţii chirii şi gazde. Nimic nu e ceea ce pare. Dacă încă mai crezi că viaţa într-un oraş mare e roz, te invit să intri în lumea mea măcar zece minute. Cu doi ani în urmă coboram buimacă din autocar. „Piaţa 700” mi-a rămas întipărită în minte. Nu că ar fi un loc extraordinar, dar acolo mi-au dat primele lacrimi. Evident, nu de fericire! Şi tot acolo mi-a scăpat printre buze: „Vreau acasă!”. Tot entuziasmul pe care l-am avut a fugit de agitaţia locului. Eram un boboc rătăcit. Cu toate astea nu a râs nimeni de mine. În prima săptămână de şcoală am cunoscut colegi, curţi interioare ale UVT-ului şi cam atât. Cine ar fi crezut că, deşi nu exista un orar şi „profii” nu apăreau la cursuri, o mână de studenţi din anul I stăteau de dimineaţa până seara pe butucii de la 037 şi încercau să lege prietenii. Uite că se poate!
Mai târziu au început şi „problemele”. Dacă legi colegii de palier, mult prea gălăgioşi, de vecinii băgăreţi şi puşi pe ceartă, nu poţi să obţi decât haos. Şi dacă adăugăm lipsa chefului de cursuri, sesiunea, nopţile de somn înlocuite de karaoke, băute, movie night-uri şi alte momente glorioase de acelaşi gen, te loveşti de şi mai mult haos. Nu vă impacientaţi, totul o să vi se pară normal... într-un final. Bun venit în Timişoara, boboceilor!

Publicat in Xpune

Michael Jackson tribute

2009-09-19T12:53:00.002+03:00

Too many vampires

2009-09-14T14:15:00.011+03:00

Cam mare trecerea de la Dracula lui Bram Stoker la Twilight, True Blood şi The vampire diares. Mai nou vampirismul a devenit un trend pentru adolescenţii trecuţi peste puţin de 14 ani. Adevărul este că febra asta a cuprins, de fapt, pe toată lumea şi sincer vreau să mă lămurească şi pe mine cineva ce e atât de special în poveştile de dragoste dintre un vampir şi o fiinţă umană. E uncool să te joci cu păpuşile dacă ai doar 14 ani dar e cool să îţi imaginezi că într-o zi o să apară la uşa ta, în miez de noapte, un Edward Cullen sau un Stefan Salvatore, poate chiar un Bill Compton. Dracula ca personaj nu avea nevoie de un inel sau de un cer plin de nori - ca personajele din Twilight şi The vampire diares - ca să poată ieşi afară în lumina zile, pur şi simplu nu ieşea. Potrivit legendelor şi miturilor lumina soarelui transforma vampirii în cenuşă, deci, acordăm un punct domnului Bram Stoker, pentru că a păstrat o parte din legendă. Bineînţeles că orice persoană poate da naştere poveştilor despre vampiri şi poate fabula pe marginea legendelor dar totuşi nu ar trebui să existe o limită? Şi Anne Rice are multe clişee în Cronicile Vampirilor dar nu se depărtează prea mult de ceea ce cunoaştem noi despre vampiri. Lestat de Lincourt, Louis de Point du Lac, Claudia, Armand au un farmec aparte. Poate şi pentru că autoarea a ştiut cum să relateze povestea fiecărui pesonaj. Twilight Saga şi Cronicile Vampirilor nu se prea pot compara. Din punct de vedere al modului în care sunt scrise există o diferenţă vizibilă între ele. Să fie oare pentru că Anne Rice are totuşi o vârstă şi totodată mai multă experienţă în ceea ce priveşte scrisul? Eu cred că da. În romanele ei, Anne Rice redă real atmosfera secolului XVIII, moravurile vremii, chiar şi contemporanitatea, pe când Stephenie Meyer e preocupată să scoată în evidenţă detalii nefolositoare gen: ce pereche de blugi a îmbrăcat Bella Swan la prima întâlnire, zâmbetul nemaiîntâlnit al lui Edward şi tot felul de detalii nesemnificative. De când vamiprii strălucesc în lumina soarelui mai rău decât diamantele? Interesant, dar ce-i prea mult strică. Aş alege oricând să reiau Cronicile Vampirilor sau Dracula. Atât!

Cercei de vânzare

2009-08-31T12:10:00.006+03:00

O pereche nu costă mai mult de 10 lei.

Vecinoooo, bună seeeeaaaraaaaa!

2009-08-29T14:15:00.008+03:00

Bună seara! Aloooo! Pff, mă scuzaţi, nu ştiam că sunteţi surdă... atunci când vă salut.

Din seria: "Fiecare bloc îşi are bârfitorii lui"

Sunt atâtea lucruri de făcut pe lumea asta încât am ajuns să mă întreb dacă vecinii mei chiar le-au făcut pe toate, că prea uită să mai intre în casă. De fapt, nu am nici măcar un motiv să îmi ridic astfel de dileme. Bârfitul de dimineaţa de la ora 9 şi până seara la ora 23 în faţa blocului nu constituie un motiv. Cum, de altfel, nici vorbele pe care le împrăştie pe la unii şi pe la alţii, cum că aş fi prea mândră să deschid gura şi să scuip un salut, nu reprezintă un motiv bun. Pesemne că îmi pierd minţile. Cum aş putea să cred astfel de lucruri imorale şi ruşinoase despre vecinii mei, scumpii de ei, cei mai muncitori oameni de pe planetă, care, Doamne fereşte, nu ar rezema toate bordurile şi ţevile şi băncile de prin parcare de la prima oră a dimineţii şi până la miezul nopţii. Ei sunt oameni cinstiţi şi simţiţi, oameni la locul lor, nici într-un caz persoane mediocre, lispite de orice fel de principii. Probabil nici în 100 de ani nu o să învăţăm înţelesul expresiei "Fiecare îşi vede de viaţa lui". Lumea e prea peocupată de amănuntele din viaţa altora, că doar de aia ieşim la pensie să ştergem praful de pe trotuare şi maşini cu fundul şi să ne urmărim vecinii, ca nu cumva ei să tragă vreun vânt şi noi să nu ştim. Tot în categoria vecinilor mediocri se regăsesc şi cei care stau ascunşi după perdea şi care, după ce intri în casă, dau fuga la Asociaţia de locatari să te treacă la întreţinere, pentru că nu pot dormi noaptea dacă tu nu plăteşti un pahar de apă pe care îl bei cât stai în vacanţă sau concediu împreună cu ai tăi. Lista specimenelor din fiecare bloc e lungă. Se porneşte de la doamnele în vîrstă ("ochii şi urechile societăţii"), apoi se face un mic ocol până la vecinii ieşiţi recent la pensie, cu progeniturile prin alte ţări, mândri că ei au maşină de spălat cu patru viteze, pe când tu nu ai decât una cu trei. În lunga plimbare întâlnim şi persoanele casnice care şi-au cumpărat dulceaţa şi murăturile de la magazin în plină iarnă, ca nu cumva pe timpul verii, în timp ce stau la cazan, să piardă vreun moment memorabil din curtea blocului. Alţii îşi afişează chipurile la balcon. Pentru ei e foarte simplu să afle ultimele picanterii. Îşi iau frumos sacoşa şi pleacă la cumpărături fluierând. Până ajung acasă ştiu mai multe decât oricine. Dezgustător!

Vecinăăă, bună ziua! Am zis, bună ziua! Pardon! Nu ştiam că nu auzi de nas. Te rog, fă-ţi milă de mine şi coboară nasul să te pot saluta şi eu.

Început de weekend la Hunedoara

2009-08-22T15:24:00.010+03:00

I`ve watched you change

2009-07-24T02:55:00.009+03:00

Simt atâtea și în același timp nu simt nimic. Poate că asta am avut de învățat de la voi, doar că fiind orbită de frumusețea ”lucrului„ ce se petrecea între noi, cu noi, nu am observat. Cu siguranță îmi pare rău, numai că nu-mi dau seama pentru ce anume.

Lume oarbă fă-mă să-nțeleg cum mă vezi, când mă vezi?

Încă visez cu ochii deschiși la tine

2009-07-09T17:58:00.010+03:00

Poate nu toți sunt ca mine dar de mică mi-am dorit să vizitez Africa. E posibil să nu ajung pe acolo prea curând, sau cine știe, poate câștig la Loto în weekend și plec. Ideea e că vreau Africa, mi-o doresc cu disperare. Mă sperie totuși gândul că multe triburi au diferite ritualuri prin care membrii acestora sunt pur și simplu mutilați (aici)(aici). Bineînțeles că totul face parte din cultura lor, care este foarte străveche, și ține de religie, de credință. Nouă, celor care trăim în civilizație ne este greu să înțelegem ce se întâmplă acolo. Africa are multe lucruri speciale și încântătoare de arătat, cu toate că o parte foarte mare din populația acesteia este ruptă de lumea înconjurătoare. Nu au nevoie de internet, de programe pe calculator sau alte tehnologii moderne să scoată în evidență ceea ce se pricep ei cel mai bine să facă. Au două mâini, propriile idei și crezuri (aici). Mai au dansul și muzica. Dansul are o semnificație foarte importantă pentru africani. Nu există trib care să nu aibă în cultura sa muzica și dansul. De la trib la trib ambele arte, căci asta reprezintă, arta, capătă înțelesuri diferite. Ele sunt utilizate în ceremoniile de evocare ale zeilor și ale strămoșilor, sau în cazul celebrării evenimentelor importante din cadrul comunității: căsătorii, inițieri, nașteri, funeralii, celebrarea recoltelor. Dansurile africane înseamnă frumusețe, ritm, grație, rezistență atletică și marchează experiența din viață, încrederea în zei, vindecă sufletele în suferință și pe cei bolnavi. Sunt o adevărată cale de socializare. Adevărul este că au un scop adânc înrădăcinat în cultura fiecărui trib pentru că dansurile spun o poveste, arată istoria fiecărui trib în parte. Îmi doresc să trăiesc măcar o dată o asemenea experință. Poate că visez prea mult. Da, vreau să știu ce însemnă fiecare dans, vreau să dansez în jurul focului măcar odată. Să am corpul pictat și în păr să-mi fie prinse pene și mărgele colorate. Ah, Africa! Până ajung acolo mă voi delecta cu muzica lor, altceva mai bun de atât nu am. So, have fun while listening to this song!

Iată și dansuri ale triburilor Zulu și Massai:

Ce-i cu Ale?

2009-07-09T01:57:00.003+03:00

Vara trecută nu îmi era frică să mă trezesc dimineața. Mă prindeau zorii pe câte un șezlong pe ștrand povestind cu oamenii de atunci, ori printre studenții petrecăreți din club. Poate chiar pe scaunele din gară, în timp ce făceam cu mâna cuiva care tocmai pleca de la mine. Vara asta mă tem să deschid ochii dimineața. Zorii mă prind în pat în fiecare zi. Pe șezlongul meu stă altcineva acum, iar în gară altă persoană face cu mâna prietenilor care merg acasă. Lucrurile s-au schimbat iar eu nu mai sunt eu.

Ale vrea Pick-up

2009-07-02T19:52:00.004+03:00

Mi-am adus aminte cum era acasă. Am știut tot timpul, de fapt, dar mi-am amintit de perioada în care tata punea muzică la pick-up și eu făceam ochii mari și țipam la el să dea muzica mai încet că e prea urâtă. Am crescut și am început să îmi pun singură muzică la pick-up. Apoi am plecat de acasă și mi-am dat seama că îmi lipsește. Oricum și dacă m-aș întoarce nu „mi-ar mai cânta”, pentru că e prea bătrân și a cedat. Poate cândva fugeam de muzica ce răsuna din pick-up, fugeam chiar de pick-up pentru că aveam casetofon și walkman dar acum mijesc ochii la vinilul cu Led Zeppelin și mi-aș dori să am vechiul meu pick-up în loc de winamp.Cred că cer ajutor. Da, vreau un pick-up. Are cineva unul de dat? Help, please!

It was his end...

2009-06-26T23:02:00.003+03:00

Michael, Michael! Nu-l ascultam foarte mult pe Michael Jackson, oarecum mă cam speria. Îmi plăceau totuși „Dirty Diana”, „Thriller”, mai ales videoclipul, modul de dans al lui Michael, și de el cred, încă era negru, deși se puteau vedea urme ale operațiilor estetice. Mai târziu am rămas doar cu lucrurile enumerate mai sus și o melodie sau două mai noi. Atât. Îmi pare rău că a murit, așa cum îmi pare rău că și-a făcut atâtea operații ca să devină altcineva. Oricum, trăiască muzica lui, în fond cam asta rămâne după orice artist...munca de-o viață. Îmi spunea cineva de curând că are impresia că Michael Jackson nici măcar nu respiră în timp ce cântă Dirty Diana. Așa să fie oare? :)

Când studenții nu au ce face

2009-06-10T09:41:00.001+03:00

Vizionare plăcută. :))

Corespondența micuțului ”Cap de Ou”

2009-06-10T00:29:00.002+03:00

Știu că nu-i frumos să citesc scrisorile oamenilor, dar câteodată am nevoie de gândurile altora să îmi regăsesc încrederea în mine. Nu contează dacă le găsesc într-o Tanti Roz care mereu inventează ceva nou, sau într-un Oscar ”Cap de Ou” care-și așterne cuvintele pe hârtie pentru un Dumnezeu în care nici măcar nu crede. Poate că ar trebui să mă simt vinovată. Dar nu mă simt. Mă rod , însă ,zeci de întrebări. Mă întreb cum e să ai 10 ani și peste 13 zile să ai 100? Oscar știe. Mă întreb cum e să-l regăsești pe Dumnezeu prin intermediul unor epistole? Oscar știe. Cum e să ai o nevastă albastră? Dar prieteni numiți Bacon și Pop Corn? Oscar știe. El știe cum să trăiască 100 de ani în 13 zile, cum să aibă o nevastă la cei 10 ani ai săi, cum să fie ingrijit de o asistentă bătrână, numită Tanti Roz, fostă luptătoare de wrestling, cum să își trăiască ultimele zile din viață, cum să învețe cititorii ca mine sa se regăsească.

Blogger de Timişoara - Sunt pe sticlă, deci exist!

2009-06-06T00:20:00.008+03:00

Cine ştie ce este blogosfera? Blogosfera reprezintă totalitatea blogurilor scrise de pe mapamond. Rezumându-ne doar la România, blogosfera este, aşa cum vă gândiţi, totalitatea blogurilor scrise în limba română. Se estimează că numărul acestora este în jur de 30.000, doar o parte dintre ele fiind active, cu o durată de peste şase luni şi un ritm al însemnărilor de cel puţin câteva ori pe săptămână.

Nu există o tematică „bătută în cuie” în blogosfera românească, motiv pentru care blogurile oscilează între tematicile generaliste şi cele specializate, un exemplu foarte bun fiind cele cu temă sportivă. Nu există, de asemenea, nici o limită de vârstă pentru a avea un blog. Dacă ai ceva de spus, îţi creezi foarte simplu unul şi speri să fii luat în seamă de cineva. Bineînţeles că asta presupune o scriitură dinamică, spectaculoasă, ieşită din comun, care te informează şi din care ai ceva de învăţat. O analiză a blogosferei româneşti arată că 3 din 4 bloggeri preferă să scrie într-o manieră personală, iar 1 din 4 deţin bloguri de divertisment. Lista continuă cu domeniile IT, cultură, media, social şi muzică. Blogurile jurnalistice sau educaţionale se clasează pe ultimul loc, 1 din 10 utilizatori rezumându-se la aceste domenii.

Touşi, ce importanţă au aceste date? Una chiar foarte mare. Păi, să presupunem că numărul blogurilor este dublu astăzi faţă de anul trecut, la care să adăugăm informaţia cum că mai mult de jumătate dintre tineri manifestă o atracţie foarte puternică pentru lumea virtuală. Ce rezultă, în urma acestei presupuneri? Că internetul a oferit utilizatorilor săi o metodă foarte simplă de a-şi exprima gândurile. Dovada stau de cele aproximativ 30.000 de bloguri.

Link love wanted

ZeList reprezintă topul blogurilor româneşti calculat în funcţie de aşa-numitul “link love”. În fiecare săptămână, un script automat monitorizează blogurile (peste 30.000) şi paginile către care linkează ele. În urma monitorizării rezulta un clasament al importanţei blogului în funcţie de numărul de linkuri care trimit spre el şi în funcţie de importanţa blogurilor din care provin respectivele linkuri.

Câţi bloggeri sunt în Timişoara? Bloggeri activi... Câţi bloggeri studenţi sunt în Timişoara? Câţi bloggeri studenţi din Timişoara se găsesc în topul ZeList şi sunt citiţi? Păi, nu foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că sunt neapărat şi citiţi. Există, totuşi, bloggeri timişoreni care nu numai că scriu bine, ci au şi ceva de spus. Şi pentru că o analiză a blogurilor ar prinde bine, mai ales pentru necunoscători, mi-am îndreptat atenţia către o listă de bloguri încadrate la diferite domenii.

Unicul exclusiv sportiv

„Cu lobda prin Timişoara” este poate unicul blog din Timişoara dedicat în întregime sportului. Blogul lui Gabriel Toth oferă cele mai noi informaţii sportive, scrise atât cu seriozitate cât şi cu uşoară ironie. Cronici ale meciurilor de fotbal, cronici ale meciurilor de baschet, comentarii asupra evenimentelor în care sunt implicaţi oameni din lumea sportului sunt doar câteva dintre subiectele abordate pe blogul lui Gabriel. Iată şi câteva titluri: „CFR a deraiat (şi) la Dunăre”, „ARMA(n) secretă”, „BUCURie rezervată”, „Do viđenia, Piţi!”, „«Fractură» de inel”.

În cultură

Un alt blog foarte util – printre primii 2000 în topul ZeList - mai ales dacă sunteţi din Timişoara şi vreţi să aflaţi noutăţi despre evenimente recente sau viitoare este „O aberaţie a propriului meu sine”. Aflat de un an în blogosferă, blogul Roxanei Deaconescu informează cititorii cu „diversităţi in/culturale” după cum reiese din descrierea realizată de ea. Subiectele abordate oscilează între domeniul cultural şi tenta personală. Astfel că, dacă vreţi să aflaţi despre ultimele concerte, evenimente petrecute în Timişoara sau în afara ei, nu ezitaţi să aruncaţi o privire asupra blogului Roxanei.

În trend

„Yellow Bedroom Productions” sau „Tzitzi” nu sunt altceva decât două dintre zecile de bloguri care se adresează în mod special celor care sunt încântaţi şi interesaţi de handmade-uri. În ultima perioadă acest curent a luat amploare şi a împânzit şi blogosfera.

La categoria bloguri puţin prea personale, lista pare a nu se mai termina. Dar ca să nu mă pierd de tot în acest subiect voi da un singur exemplu. „Filme de nebuni” se încadrează în categoria blogurilor personale numai bune de citit. Idei intime, multă muzică şi multă ironie. Şi pentru că nu toate blogurile personale gen „my sweet diary” merită atenţie, cred că ar trebui să mă opresc din analizat. Spor la scris, timişoreni!

În Arad, pe bicicletă

2009-05-24T22:44:00.007+03:00

Ar fi fost frumos dacă ar fi ținut mai mult Celelalte Cuvinte. Ar fi fost și mai frumos dacă Alex ar fi avut chitara la el, și pe malul Mureșului am fi cântat cu toții. Ar fi fost ceva dacă am fi încăput cu toții pe bicicleta lui Iuli și am fi străbătut Aradul pe două roți. Ar fi fost... Cu toate astea nimeni nu spune că nu a fost frumos. A fost poate, mult prea frumos.

Ce fac oamenii fără ocupație?!

2009-05-23T01:03:00.006+03:00

Dacă vrei să omori un câine, mai gândește-te. Dacă vrei să-l omori pe al meu...gândește-te de două ori și mai bine, decât să îi dai lui otrava prin gard ia-o tu. Cât de dobitoc trebuie să fi să omori trei câini odată? Înțeleg...ori ești redus mintal, ori ești redus mental.

Elba în finală!

2009-05-14T11:41:00.003+03:00

BCM Elba Timișoara s-a calificat în premieră în finala Campionatului Național de Baschet masculin, după ce miercuri a trecut de CS Otopeni cu 87-69 în sala „Constantin Jude”. Formația ilfoveană nu a ridicat probleme bănățenilor, care au controlat meciul de la început până la final.

Aproximativ 2000 de timișoreni au asistat la confruntarea dintre bănățeni și ilfoveni. Dan Păltinișanu a marcat primul coș al meciului pentru “Leii din Banat”. Alb-violeții au controlat în permanență jocul și nu au acordat oaspeților nicio o șansă de reușită. Primul sfert s-a situat sub zodia aruncărilor de trei puncte. Obradovic a marcat primul coș de trei puncte pentru CS Otopeni, fiind urmat de Pešić cu cel de-al 4-lea coș de trei puncte înscris pentru amfitrioni.

Sfertul doi a început în forță. Elevii lui Petricevici au dominat jocul din primele secunde ale reprizei și au întărit avantajul obținut în primul act. Întreaga sală a început să cânte și jocul bănățenilor a continuat să fie strâns. Cel mai aclamat marcator de la Elba a fost Milos Pešić, cu 23 de puncte, de la gruparea din Otopeni remarcându-se Levar Seals, cu 17 puncte.

Cel de-al treilea sfert al meciului a continut tot în avantajul „Leilor”. Pešić a marchat primul coş al reprizei după aproape un minut şi jumătate de joc. Oaspeții au încercat să ajungă din urmă formația bănățeană dar Pešić și Velicković au dus diferența la 10 puncte. Întreaga sală s-a ridicat în picioare și a început să aplaude. Victoria era sigură.

Actul patru a fost unul lejer pentru gazdele conștiente de victoria aflată la doar câteva minute distanță. Vasojević a dus diferenţa dincolo de 10 puncte și situația a devenit greu de gestionat pentru ilfoveni. Întreagă sală se bucura, deja, de reușita bănățenilor. Pešić a definitivat calificarea echipei BCM Elba Timişoara în finala campionatului cu o reuşită de 2 puncte. Suporterii și-au unit glasurile cu galeria și au ovaționat succesul, în timp ce alb-violeții dansau în mijlocul terenului. Scor final 87-69; alb-albaștri părăsesc terenul supărați, dovadă fiind lovitura pe care Levar Seals a dat-o cu palma, ușii de la vestiar.

„ Pentru noi este un sezon bun fără discuție, cu două finale. Această victorie am obținut-o pentru acest public minunat. Ar fi fost păcat să nu învingem azi cu atâția suporteri alături de noi. De mâine, vom analiza la rece adversarul din finală, oricare va fi el. Noi ne vom juca șansa până la capăt. Ambele formații care ajung în finală sunt câștigătoare, numai că una va fi cu o treaptă puțin mai joasă", a declarat la finalul partidei Dragan Petricevici, tehnicianul lui Elba.

„Leii din Banat” vor întâlni în finala Campionatului Național de Baschet echipa CSU Asesoft Ploiești. Gruparea a câștigat toate edițiile de campionat începând din 2003. Finala se va disputa după principiul cel mai bun din cinci meciuri. Primul meci între BCM Elba Timișoara și CSU Asesoft Ploiești va avea loc pe terenul celor din urmă.

Despre VOI

2009-05-13T13:11:00.005+03:00

Mă aflu la 187 de km de casă. În primul semestru din anul II de facultate am luat bursă. În februarie 2009 am văzut Lună Amară în concert... Și ce dacă? Articolul ăsta nu e despre realizările mele, nici pe departe. E despre VOI. Da, cei care citiți chiar acum aceste rânduri dar nu sunteți convinși că la voi mă refer. Hai, zâmbiți unul câte unu! Să zâmbească fata din spate cu brațul plin de articole, mein Bruder, domnișoara cu ochelari și cu gândul la zmeură, băiatul înalt cu părul lung, fata cu cercei colorați care ascultă Deep Purple la player, hair-simbolul facultății de jurnalistică, roșcatele nelipsite de la concertele rock, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme. A trecut exact jumătate din timpul facultății. Peste încă jumătate vom fi la fel. O mână de oamenii la etajul superior al cafenelei cu mese mari din lemn și aceeași muzică din „`80 până astăzi”. Cafelele vor sta aburinde în fața noastră și băiatul înalt cu părul lung va deschide din nou discuțiile despre lume, războaie și conspirații. Fata cu brațul plin de articole, ne va privi zâmbind și va căuta prin mințiile noastre alte subiecte demne de a fi puse pe hârtie. Mein Bruder, același fan înfocat al lui POLI, hair-simbolul facultății de jurnalistică, tipul creț și băiatul care a văzut peste 1000 de filme vor dezbate ultimele evenimente din sport. Și, fetele, da, roșcatele prezente la toate concertele rock, fata cu ochelari, cu gândul mereu la zmeură împreună cu domnișoara cu cercei colorați din a cărei player răsună Deep Purple vor asculta și vor râde. Nu vreau să-mi dezlipesc de pe retină imaginea asta. E ca și cum în paginile cărții pe care abia am deschis-o personajele fictive sunt înlocuite de VOI, prietenii mei, oamenii care mă fac să fiu mândră că mă aflu în Timișoara. M-am grăbit să adun în minte ultimul party comunist, ultima piesă de teatru, ultimul movie-night, ultima ieșire la cafea, ultimul concert, ultima conferință. Acum sunt mai bogată. Am un sac de clipe cu voi și încă mulți alții care așteaptă să fie umpluți. M-am îndrăgostit de fiecare în parte. Așa că zâmbiți-mi. Zâmbiți pentru fiecare clipă petrecută împreună la masa de lemn, pentru fiecare dată când am râs, pentru fiecare moment când am fost supărați, pentru voi.

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

Posesor de canapea, caut chirie

2009-05-13T13:01:00.002+03:00

Cu siguranţă nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Să ridice mâna cei care au avut de-a face cu proprietari neserioşi, care s-au lovit de vorbe în loc de contracte, care s-au trezit în faţa apartamentului închiriat, cu lucrurile în stradă, fără bani de chirie şi fără un acoperiş deasupra capului. Eram sigură ! Unu, doi, trei... Patruzeci.

Imaginaţi-vă patru studenţi, un proprietar neinteresat şi-o canapea. E foarte simplu - o adevărată fotografie de familie. O zi însorită de primăvară, un parc drăguţ şi, în mijlocul lui, o canapea roşie cu patru studenţi ghinionişti. Lumea trece, se amuză, face fotografii. Tu ai lucrurile împrăştiate pe la toate cunoştinţele, îţi plimbi mobila dintr-un parc într-altul şi te gândeşti unde vei dormi la noapte.

Ce-i de făcut? Îţi iei telefonul mobil şi îţi suni un prieten, care îşi sună prietenul, care îşi sună prietenul... şi tot aşa, timp de câteva zile în care îţi încarci şi descarci creditul de mobil cu viteza luminii. Până la urmă, unul dintre prietenii prietenilor vine cu o idee de chirie care face ravagii prin buzunarul tau, dar pe care o accepţi cu resemnarea studentului aflat în impas. Ajungi în apartamentul cu pricina, îi plăteşti proprietarului chiria pe trei luni şi după două săptămâni te dă afară pentru că ai un acvariu cu un peştişor auriu despre care el nu ştia.

Din nou în stradă, aceiaşi patru studenţi cărând o canapea. De data asta, am dezvoltat muşchi şi ceva mai multă minte. Accesăm imobiliare.ro, selectăm ofertele ce ne convin, vizităm apartamente, alegem unul, încheiem un contract prin care păstrăm şi acvariul, şi peştişorul auriu. Răsuflăm uşuraţi... De 10 luni, stăm în acelaşi apartament, patru studenţi şi o canapea roşie. Şi ne e bine.

“Alexandra Manuela Leunosă ”

Articol apărut în revista Xpune, mai 2009

Dor de mare

2009-05-09T16:43:00.009+03:00

”Siempre me quedará
la voz suave del mar...”

Și dacă trebuie să o spun, nu o voi spune ca până acum. Așa că v-o spun în ritmul valurilor. Chiar dacă adie briza, chiar dacă bate vântul sau plouă, vorbele mele vor ajunge la voi. Fie legănate de mersul trenului, fie acoperite de gălăgia din gară de la Constanța, o sa le întelegeți. Thank you guys! (Cristi, Bia, Roxi, Gabi, Bebe, Iuli, Narcis, Klau, Dragoș.)

Chișinău, noul Hollywood

2009-04-15T02:56:00.007+03:00

Ai 22 de ani, să presupunem că te numești Ion Tabuleac și locuiești în Republica Moldova. Într-un final ți-ai dat seama că multe drepturi îți sunt îngrădite. Ce faci? Protestezi pentru libertate și o primești dar nu așa cum ai visat. Protestezi , deci, alături de ceilalți. Poliția oricum dă în cine poate, așa că tu ești tot acolo și glasul tău se alătură celor câteva zeci de mii de glasuri, care cer tot libertatea. Dintr-o dată te doare pieptul, apoi un picior, apoi o mână, capul ți se învârte și nu mai simți nimic decât durerea. Bineînțeles că vezi moartea cu ochii., asta dacă mai ai timp. La scenariul ăsta trebuie neapărat adăugate un spital, o mașină albă care, evident, aparține Ministerului Afacerilor Interne și în cele din urmă trupul tău plin de răni și sânge, aruncat pur și simplu în curtea spitalului. Vă imaginați că așa ceva se întâmplă numai în filme? V-ați imaginat greșit. Doi oameni au decedat luptând pentru o libertate pe care oricum nu o vor primi prea curând. Ei spun că vor unirea...nu vor unirea, vor liniște. Cel puțin asta cred! Sunt în doliu pentru morții de acolo, nu pentru că ar fi fost persoane minunate asta nu am de unde să știu, ci pentru că au avut curajul să iasă în stradă deși știau ce li se putea întâmpla.

Păi, cum de ce?

2009-04-08T22:48:00.005+03:00

Mi s-a „atras” atenția că nu ar fi trebuit să particip astăzi la protestul realizat de Organizația Studenților Basarabeni din Timișoara. De ce am făcut-o? Cum ar spune Cristi...de aia, de trei ori femeie, de tot, și așa mai departe. Păi, cum de ce? Pentru că ceea ce pățesc oamenii ăia acolo, în aceste momente , au pățit și părinții noștri și mulți alții în `89. Pentru că sunt români. Pentru că trăiesc ca niște sclavi. Pentru că am simțit că trebuie să fiu acolo. Pentru că în fond...sunt OAMENI.

Sare sau nu sare?

2009-04-08T00:00:00.008+03:00

Pardon ”tovarășu„ Voronin, dar vandalii împotriva cărora ceri ajutor Occidentului, sunt oamenii conduși, de ani buni de zile, de sistemul comunist. În concluzie, locuitorii Republicii Moldova. „Puterea de la Chișnău se plasează din acest moment pe poziția clară de apărare a țării de vandali, de apărare a alegerii democratice a poporului”. Puterea vasăzică ești dumneata și vandalii, cei care din fericire nu au votat cu robia. Păi, nene du-te la sapă și lasă oamenii să trăiască liberi, nu-i mai îngrădi. Ceri ajutor Occidentului pentru restabilirea ordinii în Moldova, și asta numai pentru că dumneata și sistemul dumitale ați creat dezordinea prin felul de a conduce. „Tovarășu” Voronin, ești capabil să citești în limba română? Nici aia nu se mai predă în școlile din Moldova. Hai, До сBидания!

”Revoluție?”

2009-04-07T21:01:00.006+03:00

A doua zi de proteste pe străzile Chișinăului. Aproximativ 30.000 de oameni, au protestat astăzi în jurul prânzului în zona Președinției și a Parlamentului din Chișinău. Ei, au acuzat guvernarea comunistă de fraudarea votului din 5 aprilie și au cerut repetarea alegerilor parlamentare. Câteva sute de polițiști înarmați cu bastoane de cauciuc și scuturi au intervenit asupra protestatarilor din fața Președinției, cu toate că aceștia le cereau să se li se alăture. La acțiunea de protest s-au alăturat mai mulți oameni politici, printre care Chiril Lucinschi și Oazu Nantoi de la Partidul Democrat din Moldova (PDM), Mihai Godea, Călin Vieru și Iurie Leanca de la Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM).Momentan, aproape toate site-urile de știri din Republica Moldova sunt blocate, iar televiziunile din Moldova nu relatează protestele. Revoluția este, totuși, transmisă în direct, pe internet. Oamenii relatează că televiziunile au fost deconectate iar comunicarea pe mobil a fost bruiată în zona manifestațiilor. "Voronin, ne-ai furat tinerețea!", "Vrem alegeri repetate!", " Jos comuniștii", sunt doar câteva lozinci scandate împotriva câștigătorilor alegerilor parlamentare de la Chișinău. În urma conflictelor de ieri, dar și de astăzi, o persoană a decedat, și alte câteva zeci au fost grav rănite.

sursa: Hotnews

Puneți mâna pe cursuri și-nvățați limbi străine!

2009-03-21T16:18:00.007+02:00

Cărți românești în diaspora? Ar vrea românii! Cel mai util sfat: să învețe limba țării în care au plecat, și să citească autorii de acolo, pentru că majoritatea editurilor din țară nu găsesc această piață de desfacere foarte profitabilă și în afara granițelor sunt foarte puține librării interesate de comercializarea cărților românești, care totuși au caracter cultural. "Motivul inexistenţei reţelelor de distribuţie a cărţilor pentru românii din diaspora este faptul că editurile nu au identificat o cerere suficient de mare pe pieţele din străinătate" , titrează Newsin. Bineînțeles, motivul este unul binecunoscut, o investiție de acest gen nu este posibilă din punct de vedere financiar. Banii necesari unei astfel de investiții pot merge liniștit în buzunarele unora și altora. Singurele edituri care oferă spre vânzare cărți românilor din străinătate sunt Polirom și Humanitas. Comenzile se fac telefonic, online sau printr-un contact direct dintre cumpărător și furnizor, comandându-se foarte multă literatură română. Mai nou comenzile vin atât din țările nordice, numeroase țări din Europa, printre care se numără Italia și Spania, cât și din Israel. Cu toate acestea, cărțile românești care trec peste hotare sunt foarte puține. Așa că , dragii români puneți-vă și luați cursuri de limbi străine, sau cumpărați-vă bilete spre casă, dacă vreți cultură autohtonă.

Ce aduce mărțișorul?

2009-03-18T23:11:00.005+02:00

Nici bine nu a venit primăvara că toate colțurile de stradă au fost împânzite de culoare. Să fie vreun curcubeu? Ah, nu! Să fie culorile în ulei ale studenților de la Arte? Nu, nici asta! Dacă aduni toate zilele de la începutul anului și până acum, după semnul egal vei descoperii un singur rezultat: se apropie primăvara și, odată cu ea, tradiționalul Mărțișor. Ce este de fapt Mărțișorul? Unii spun că e un soldat dac, o persoană reală, care a trăit pe teritoriul țării noastre în anul 330 î.e.n., și care purta acest nume, alții ascociază Mărțișorul cu mitul Babei Dochia, și alții sunt de părere că pe vremea dacilor și a romanilor el era un talisman purtător de noroc și vestea sosirea primăverii. Totuși originea acestei tradiții pare să nu mai conteze prea mult astăzi. Singurul lucru important este că obiceiul încă se mai păstrează, cu toate că tradiționalul șnur alb și roșu, simbolul sărbătorii, nu prezintă un interes atât de mare pe cât prezintă micile obiecte legate de el. Străzile se supraîncarcă de tarabe giftuite cu sute de mărțișoare chiar cu câteva zile înainte de 1 Martie. Dacă ești student și pe deasupra băiat, lucrurile devin dintr-o dată complicate pentru tine. De ce? Păi cum de ce? Fă o socoteală. Adună femeile și fetele pe care le cunoști și care sunt importante pentru tine. Ai reușit? Acum, scade-o dintre acestea pe mama ta, pentru că oricum nu e aici, mai elimin-o din socoteală și pe sora ta, asta dacă ai una, și la sfârșit ține-te de scaun. S-ar putea să ți se înmoaie picioarele. Ești student, ce vrei?! Bineînțeles că știi atâtea fete. Pasul următor e și mai simplu. Sparge pușculița, adună toții banii pe care îi ai, caută în blugii de pe pat și în buzunarul de la cămașă, uită-te și în rucsac, e posibil să salvezi toată situația și să faci câteva fete fericite. Scopul mărțișoarelor este să aducă zâmbetul pe chipurile tuturor, nu?

Ce cred studenții de astăzi despre simbolistica acestei sărbători?

"E bine că mai avem și noi o sărbătoare tradițională care încă rezistă, doar că de la an la an simbolul ei, mărțișorul, devine din ce în ce mai kitchos în speranța obținerii unui profit mai mare." C.S., Jurnalism, an II.

"Dac-aș vinde toate florile pe care le-am primit eu de 8 Martie până acum, nu mi-aș putea cumpăra nicio cutie de chibrituri. În grădiniță și școala generală păstram mărțișoarele pe care le primeam. Și erau destul de multe. La un moment dat, le-am aruncat. Acum îmi pare rău. N-o să mai ajung la o colecție atât de mare niciodată." M.C., Medicină, an III.

"S-a pierdut tradiția. Băieții nu mai dau mărțișoare fetelor, e ceva deplasat deja. Oferi ceva iubitei și cam atât. Nimeni nu se mai gândește la colege, prietene sau alte persoane cunoscute de sex feminin." V.G., Jurnalism, an II. Totuși, ce aduce Mărțișorul? Bucurie, speranță, optimism, zâmbete și ideea unui nou început. Primăvară frumoasă, și baftă în goana după mărțișoare!

Articol apărut în Studvest (l-am postat mai tarziu datorită întârzieri apariției revistei Studvest.)

"Run Forrest, run!"

2009-03-11T11:34:00.004+02:00

Oamenii rapizi trăiesc mai mult decât persoanele lente. Cel puțin asta reiese dintr-un studiu al unei echipe de oameni de știință de la Universitatea din Edinburgh. Potrivit unui studiu făcut pe aproape 8000 de persoane, timp de 20 de ani, aflăm că persoanele lente au de 2.6 ori mai multe șanse să moară prematur decât cele vioaie, anunță BBC online.Persoanele care reacţionează rapid sunt mai inteligente şi, prin urmare, au şi un stil de viaţă mai sănătos, spun specialiştii. E mult mai probabil să aibă mai multă grijă de sănătatea lor, să facă exerciţii, să nu fumeze şi să mănânce echilibrat.

Aşa merg lucrurile!

2009-03-09T20:45:00.000+02:00