joi, 18 februarie 2016

Cerc

- Şi sunetul? Ce s-a întâmplat cu el? Luminile? Ce-i cu tremurul de sub tălpile mele şi unde dispare aerul? Hoţule! De ce încerci să îmi furi şi ultimul suflu? Atât de tare am greşit în faţa ta? Călin? Neisprăvitule!
Mutilată de spaimă am îmbrăţişat vidul abia născut în jurul meu şi-ntr-o clipită totul s-a oprit în loc. Lumina mi-a înghiţit ochii, muzica lumii s-a spart de timpanele mele şi pământul şi-a ordonat toate particulele dedesuptul meu, mai puţin cele din care erai plămădit tu. Nepăsarea ta m-a cuprins cu forţa unui pumn furios şi liniştea din tine s-a înălţat înăuntrul meu ca sunetul unei trâmbiţe, în înaltul cerului, în zi de sărbătoare. În preajma ta mă simt ca într-o cameră fără ferestre, prin a cărui uşă întredeschisă te urmăresc neîncetat. Tu nu şti că sunt aici, eu ştiu, în schimb, că tu eşti acolo, visând, urmărindu-ţi scopurile, trăindu-ţi viaţa fără oprelişti. Te măsor din cap în picioare, te întorc de pe o parte pe cealaltă şi mă prefac entuziasmată că te zăresc întâia oară; şi-atunci încerc să ghicesc ce limbă vorbeşti, ce slujbă ai, ce cărţi se odihnesc pe noptiera ta lângă veioză, cum miroşi, ce gusturi ai, ce aşteptări şi cum ar fi dacă m-aş îndrăgosti de noul „tu”. Dar te ştiu pe dinafară, deja, şi ochii tăi sunt goi şi inexpresivi. De pe buzele tale, ca şi de pe buzele celorlalţi, se desprind aceleaşi cuvinte lipsite de conţinut. Îmi spun că nu ar trebui să îmi mai pese pentru că nici ţie nu îţi pasă. Faci parte dintr-o generaţie ciudată şi tristă. O generaţie de oameni identici, nepăsători că împart frăţeşte aceaşi imagine.
În toate nopţile fără somn, te revăd întru-totul şi-mi spun că acela e momentul în care te voi înţelege...dar nu o fac niciodată. Nu o fac şi mă apucă furia şi urlu de mi se usucă plămânii, plâng şi mă zvârcolesc în spasme căci nu înţeleg ce am putut găsi în tine şi cum de nu mă pot lecui de prezenţa ta. Cu cât mă zbat mai tare cu atât realizez că fără tine nicicare din urletele mele mute nu ar fi prins glas şi nici o lacrimă a sufletului meu nu şi-ar fi făcut drum spre suprafaţa fadă a vieţii mele. Mă aflu într-o continuă dilemă. Acum mi-aş frânge pumnii de carnea ta, acum ţi-aş strânge toată fiinţa la pieptul meu răpus de mult prea multe bătăi inutile ale inimii. Nu pot face nici una, nici alta, pentru că m-ai închis înafara făpturii tale şi gardurile ce te înconjoară sunt atât de înalte că tot ce mai ştiu din tine e mirosul pielii tale, care străbate prin crăpături.
Cândva, demult, eram uniţi de un pod puternic, pe care alergam fericiţi unul către celălalt. Treptat capătul tău a fost înghiţit de tăcere şi ceaţă. Într-o zi, din senin, prin pâcla groasă zeci de cărămizi au început să îşi croiască drum înspre mine. M-am frânt în mii de bucăţele pentru că am ştiut de unde vin. Orbecăind prin negură m-am trezit la marginea unui pod pe jumătate zdrobit. Pe spinarea mea încovoiată se odihneau, deja, toate bucăţile pe care mi le-ai aruncat de-a lungul vremii. Pipăind, le-am aşezat nebuneşte în continuarea jumătăţii mele de pod. Într-o zi tot voi ajunge la tine. Încă nu îţi pot da drumul. Încă îmi cutremuri pământul de sub picioare când treci nepăsător pe lângă mine. Încă îmi iei aerul şi-mi întuneci privirea. Încă îţi adulmec mirosul în orice bărbat care-mi apare în cale. Încă închid ochii şi-mi apari zâmbind, urmărindu-mă pe ascuns. Încă...

0 comentarii: