joi, 12 iulie 2012

Noapte cu haşiş şi opium

Vroiam să dorm. Călin stătea rezemat de tocul uşii repetând, parcă, un procedeu de spălare pe creier: „- Biata creatură! Metamorfoză, sănătate, prospect, din nou metamorfoză, of biata creatură!”. Tot ce-mi doream era să dorm, iar el, amuzat de starea în care mă aflam, nu mă lăsa, obligându-mă să stau trează şi să-l ascult. Într-un final s-a stins lumina şi s-a făcut linişte. Am stat câteva minute nemişcată, cu toate că îmi doream să mă mişc. Îmi doream... S-a făcut din ce în ce mai linişte şi am simţit o mână vârtoasă şi grea pe stomac. Ombilicul a început să mi se lărgească şi mâna s-a adâncit în mine, cotrobăindu-mi prin stomac, ca într-un sac fără fund. Nu mai eram om, nu mai eram eu. Până şi inima mi s-a oprit pentru o secundă, ca mai apoi să mi se tot umfle, înecându-mă. Toracele meu era plin, se sufoca. În mintea mea urlam după Călin, dar el nu mai era, trântise uşa în urma lui continuându-şi treburile nepăsător. Picioarele mi s-au pironit de pat, grele, aproape moarte. Nici mâinile nu-mi erau mai prejos. Călin nu venea şi eu mă vedeam moartă. Am adormit, cred, două minute şi când am redeschis ochii m-au lovit atât lumina care trecea, din hol în cameră, prin sticla de la uşă cât şi glasul lui stins, îngroşat de fumul tutunului.
  Îi puteam auzi râsul, la fel de şters, ca şi glasul lui, sunetele dezlipindu-i-se sacadat şi trist de pe corzile vocale. Totuşi, în ciuda acestei disfonii, care îmi displăcea, aş fi vrut să-l chem să râdă uşor lângă urechea mea şi gentil să-mi scoată mâna cea vârtoasă din stomac. Încă era acolo! Îi simţeam greutatea în tot trupul. Clipeam. Genele mi se mişcau alene când în jos când în sus. Pentru a doua oară îl strigam pe blestematul de Călin, într-adevăr, îl chemam, urlam din toţi plămânii, dar urlam în interior, căci el nu venea. Mâna din stomacul meu a dispărut brusc şi-n locul ei a apărut o funie groasă care a început să-mi strângă plămânii în încercarea de ai aduce unul peste celălalt. Mi-au amorţit faţa şi limba, iar dinţii... dinţii îmi erau din ciment. Clănţăneau, scoţând un sunet insuportabil. Într-un final, Călin se apropie de mine încercând să îmi ridice trupul istovit din pat.

Aveam impresia că au trecute ore până să-mi trântească oasele în patul meu. El nu avea ce căuta acolo şi era conştient de asta. Nu-l mai vroiam. Cel puţin nu în noaptea aia. Puteam să i-o cer pentru că ajunsese AL MEU în timp. Doar al meu, la modul cel mai serios, egoist şi mizerabil. Eu eram cea egoistă, cea mizerabilă şi îi puteam cere orice.
Lucrurile s-au mai calmat odată ajunsă acasă. Nu mai vedeam nimic deşi eram tot singură. Evident, îmi lipsea beţivanul dar în acelaşi timp uram tot ce era legat de el. Îl zăream peste tot: în fotoliul de pe balcon, la baie, cu mâinile sub jetul de apă, cocoţat între mobilele vechi cu seringa pregătită sau pur şi simplu ticăind prin casă. Îmi imaginam! Era acolo doar că vroiam eu să fie.  Pe dinăuntru plângeam. Îl vroiam pe nebunul meu, aşa mizerabil cum era. Până în clipa aceea nu plecase de lângă mine. Avusesem nopţi peste nopţi împreună, stând întinşi pe jos, goi, ori ţinându-ne în braţe pe fotoliul imens din balcon, cu toate că el rătăcea adesea, cu mintea, în alte sfere.
L-aş fi strâns în braţe şi în acel moment dar nu-l găseam în stare materială. Era un vis, da, un vis, această imagine a lui din loc în loc, făcând aceleaşi lucruri prosteşti. Am adormit spre dimineaţă şi în mijlocul zilei, când m-am trezit, am constatat dezamagită că încă mai simt puterea mâinii din abdomen. Degetele îmi tremurau, stomacul mă înţepa. Stăteam în mijlocul patului, printre perne şi pături, chinuindu-mă să mă ridic, să merg la toaletă. Călin nu mai venise şi-atunci mi-am zis în gând: "Cred că nu are rost să mai aştepţi. Nu mai are rost să-l cauţi cu privirea. Nu-i pe balcon, nici măcar în baie. Nu-i aici."
Am privit în jur cu teamă. Înţelegeam adevăratul sens al vorbelor pe care mi le repetam în cap. În inconştienţa lui m-ar fi dar pe o sticlă de alcool. M-ar fi dat... Mai încercase odată, cândva, nu demult. Văzuse sticla şi îmi dădu drumul. Şovăi pentru câteva clipe, privind-o cu ochi mari şi dulci, apoi se opri se întoarse spre mine şi totul dispăru din ochii lui. Avea privirea goală. Mă vedea pe mine, sau mai bine spus, vedea vidul pe care îl reprezentam în mintea lui. Îmi iubea locul, fotoliul, mobila, mirosul de mucegai din pereţi, apa cu rugină care curgea la robinetul din baie, dar pe mine mă dispreţuia şi încerca să-mi arate asta prin goliciunea din ochii lui, atunci când mă privea.
Nu era un gol simplu. Era ceva atât de puternic în el încât simţeam că mă sfărâm pur şi simplu. Mă vedeam, nu ca într-o oglindă, ci aşa cum vezi pe cineva faţă în faţă, şi ce vedeam mă băga de-a dreptul în sperieţi. Tot trupul mi se subţia, încetul cu încetul, până deveneam o formă. O urmă de schelet. Un schelet din praf. Golul din ochii alcoolicului sufla spre mine şi eu mă prăbuşeam la pământ în milioane de firicele, pe care el, mai apoi, le călca în picioare. Da, într-adevăr mă transformam. Era o metamorfoză groaznică. Durea, şi durea atât de tare încât regretam toată fiinţa mea şi existenţa lui.
Asta făcea el cu mine, mă manipula. Călin nu mai era Călin şi eu nu mai eram eu. Nu mai eram noi. El devenise un om fără margini, eu o marionetă într-un glob de cristal.

După câteva zile auzeam bătăi zgomotoase în uşă şi ştiam că e el, mereu era el. Toţi se întorc într-un fel sau altul, la noi. Venea, de fiecare dată, cu prietenul lui cel mai bun, alcoolul. Îi deschideam pentru că asta ştiam să fac eu cel mai bine. Îi deschideam şi îl priveam cum se aruncă furios, de cele mai multe ori, sau prea nepăsător de tot atâtea ori, pe fotoliul roşu din balcon. Îşi termina sticla şi apoi rămânea ca un chip de lut, cufundat în stofa moale a fotoliului. Rareori se mai ridica şi venea la mine. Nu se întâmpla nimic special. Mă prindea cu palmele de faţă şi mă privea minute în şir în ochi. Nu schiţa nici un gest. Stătea şi mă fixa pentru că ştie că mă doare.
Călin uitase de momentele în care mă cunoscuse cu adevărat. Noaptea aceea în care îmi atingea palmele şi braţele era doar o secvenţă dintr-un film, pentru el. Uitase de ticăit şi de braţele de apă vişinii. Uneori se mai gândea la seringă şi la versurile lui Ozzie. Uitase chiar de el. Nu asta era problema. Ce era trist, de fapt, era că eu vedeam toate astea şi nu făceam nimic. Vroiam dar nu puteam. Felul lui de a fi mă oprea. Îl auzeam în timpanul meu urlând: „- Dispari şi lasă-mă, locul tău nu mai e aici!”. Dar, pentru că uita atâtea, uita şi ceea ce-mi spunea şi mă trezeam cu el lângă mine pe covor, încercând cumva să îmi arate cât de rău îi pare.
Eu plângeam de cele mai multe ori. Plângeam şi el nu înţelegea de ce. Îmi spunea că mă iubeşte şi că nu mai vrea să cadă în nicio prăpastie. Apoi se arunca exact în locul de care fugea. Deşi era la un centimetru de mine îl vedeam cum cade în gol, în timp ce îşi ţinea mâinile strânse pe piept şi întregul lui trup era arcuit înspre exterior. Cădea şi cădea, până se făcea tot mai mic; atât de mic, că dacă ar fi fost în locul meu, şi dacă s-ar fi văzut prin ochii mei, ar fi crezut că e o grămadă de praf, ca cele din trupul meu, pe care el îl înfrângea de atâtea şi atâtea ori, şi s-ar fi strivit sub talpa lui mare şi moale.

0 comentarii: