luni, 17 ianuarie 2011

Băiatul din şoseată

James era un băieţel mărunţel. Era cam cu un cap mai mic decât oricare din colegii lui de la şcoală şi avea şi o mătuşă foarte înaltă. Era atât de micuţ în comparaţie cu ea încât ar fi încăput în şosetele de lână ale bătrânei, unde de altfel şi dormea, atârnat de un cui deasupra patului. Mătuşa Mabel avea cele mai lungi picioare pe care le văzuse băiatul vreodată, deşirate şi subţiri, arătau ca nişte panglici aruncate neglijent într-un colţ. Mătuşa Mabel fiind foarte lungă, toate obiectele din casa ei erau supradimensionate.

James învăţase că dacă vrea să deschidă uşa trebuia să urce pe un scaun şi să apese pe clanţă. La fel proceda şi cu aragazul, sau dacă trebuia să îşi pună apă la încălzit de la chiuvetă. Frigiderul era singurul loc unde James nu trebuia să apeleze la scaun pentru că mătuşa lui îi lăsa tot timpul orezul cu lapte, mâncarea preferată a băiatului pe ultimul raft. Tot timpul pe ultimul raft.

La şcoală James fiind mai mic decât restul colegilor săi şi având o mătuşă atât de mare fusese tot timpul subiectul unor glume care nu-l deranjau foarte mult, dar care uneori erau, să zicem, nesărate. Da, acesta era cuvântul deoarece odată un coleg, Michael, care era cel mai înalt din anul lui (deşi dacă era pus lângă mătuşa Mabel ar fi arătat la fel ca James) i-a pus un pumn de sare în supă. Când James a gustat şi s-a înecat din cauza gustului groaznic Michael i-a strigat pe un ton răutăcios – sarea te face să creşti, mănâncă tot Jumătate de măsură!

James nu s-a supărat foarte tare, mai ales pentru că în aceea zi desertul a fost mâncarea lui preferată, orez cu lapte. Alteori băieţii de la şcoala lui îl agăţau în cuier, dar nu ca mătuşa Mabel în şoseată ci îl lăsau să atârne de gulerul jachetei până trecea vreun profesor care îl dădea jos zâmbindu-o amabil: „- Cine te-a agăţat băiete?” îl întrebu ei iar el le răspundea pe un ton la fel de amabil, nedorind să îşi pârască colegii că nu ştie, sincer nu ştie.

Da, James era un băiat bine crescut, care învăţase că mai bine ignori ce nu îţi place decât să intri în necazuri mai mari. Dar lucrurile aveau să se schimbe total într-o zi de sâmbătă ploioasă. Ziua fusese una plictisitoare. Era zi liberă de la şcoală. James s-a trezit târziu, a mai lenevit puţin în şoseata lui de dormit cu telecomanda inertă în mână în timp ce se uita la canalul 5, unde un bucătare gras prezenta noul set de cuţite magice de la Aircut, cuţite ce, se jura bucătarul, pot tăia chiar şi oţelul. Apoi a mâncat orezul cu lapte preparat de mătuşa lui dimineaţa înainte să plece la lucru (mătuşa lui lucra la un centru de ajutorare socială, deşi James credea că bătrâna fiind atât de înaltă îi ajuta pe oameni să îşi găsească lucrurile pierdute pe dulap). Câteva ore a căutat o carte bună de citit iar când a găsit-o l-a apucat pofta de o gustare cu biscuiţi şi cremă de ciocolată. Şi tocmai se pregătea să scoată biscuiţii din cămară când pe rafturi văzu doi ochi albaştrii strălucitori. Îl priveau insistent din beznă. Fără să clipească sau să se mişte. Se uitau direct în ochii băiatului. James nu s-a speriat foarte tare. Se gândi că s-ar putea să aibe necazuri dacă încearcă să atingă acei ochi şi de aceea se mulţumi să privească liniştit ochii ce îl scrutau în întuneric. Trecuseră minute bune, iar băiatul începu să amorţească. Mişcă din genunchi care îi pocniră zgomotos. În clipa aceea ochii clipiră. Adică dispărură o clipă şi apărură din nou.

    • Am amorţit, se trezi el spunând.

Apoi se gândi că e un şobolan. Citise despre şobolani că atacă atunci când te întorci cu spatele. Făcu un pas micuţ înapoi pe scaun. Simţi cu marginea călcâielor capătul scaunului şi aproape se dezechilibră.

    • Ai grijă! Poate te loveşti!

James auzi clar vocea. Venea din spatele ochilor. Era normală, a unui bărbat tânăr. O voce caldă, plăcută care părea puţin îngrijorată. Băiatul se trase mai în faţă cu călcâiele şi în acelaşi timp rosti:

    • Ieşi de acolo, poate ai amorţit şi tu, realiza că a spus tu deşi nu ştia cu cine vorbeşte. Ce cauţi acolo?

    • Mă ascund, spuse scurt apoi adăugă, în spatele borcanului de gem. Izbucni în râs. Mă simt înghesuit, cred că ar trebui să ies, nu îmi mai simt deloc picioarele.

    • Să îţi întind o mână?

    • Nu e nevoie, cred că mă descurc. Stai o secundă.

Raftul începu să se zguduie. Borcanele săreau pe loc cu un clinchet greoi, O mână răsări din întuneric şi se prinse de marginea de lemn. Era învelită într-o apărătoare de piele arsă. Degetele erau negre de fum şi împrăştiau un miros înţepător de fum şi noroi.


Textul nu este scris de mine. Probabil că, în acest caz, apare un semn de întrebare. De ce aş posta textele altcuiva? Păi ia să vedem:

1. Povestea începe foarte interesant.

2. Încă din primele rânduri mi-a câştigat atenţia.

3. Am observat de la o poştă talentul celui care a scris acest fragment.

4. Povestea trebuie să continue.

5. Trebuie să-l fac pe Cristi să termine ce a început. Am încredere că, la sfârşit, îmi voi dori să recitesc aceste rânduri.


0 comentarii: