joi, 23 septembrie 2010

Monolog




- Nu am rămas cu nimic din ceea ce mi-au oferit toți. Am un perete plin de amintiri, și zeci de imagini imprimate pe retină. Le schimb ca pe niște diapozitive și îmi dau seama că sunt goală. Nu lipsită de sentimente, ci lipsită de căldura pe care am aşteptat-o într-o vară ce a dispărut de lângă mine încă dinainte să realizez că venise. Da, fiecare vrea câte o bucățică din mine, și eu nu le-o pot da, nu mă pot descompune. Nu aș mai fi eu. Am pus punct și am plecat mai departe. E târziu acum să încerci să tragi de mine, s-ar putea să mă sfărâmi și atunci ai pierde tot. Într-adevăr, nu sunt nimic mai mult decât o marionetă. Dar una incontrolabilă, sforile s-au ros cu timpul și tu, de lene, ai uitat să le schimbi. Tot ce fac este să privesc dintr-un colț. Privesc și analizez. Îmi place să observ, și tot ce mă mai controlează acum sunt doar trăirile pe care vi le fur vouă fără să realizați. Sunt o hoață și voi nu mă puteți prinde. Nu aveți dovezi. Nici măcar tu Călin. Am luat totul din ființa ta. Mi-am săturat setea ce-mi mistuia sufletul și la sfârșit te-am învinuit tot pe tine. Nu sunt o marionetă cuminte. At fi trebuit să vezi asta chiar dacă mereu ți-ai acoperit ochii cu palmele. Ar fi trebuit să auzi ceea ce aveam, de fapt, de spus chiar dacă îți acopereai urechile cu degetele tale lungi și subțiri. Nu are rost să îți consumi timpul încercând să găsești un răspuns. Nu-ți vreau nici regretele. Ai avut ocazia să accepți ceea ce ți-am oferit. Greșeala ta. Îți spun adio, și te lipesc, sub forma unei amintiri șterse, pe albul imaculat al peretelui meu.

0 comentarii: