vineri, 18 iunie 2010

În cădere



Aveam o nouă sofa, una care nu reuşea să înlocuiască nicicum "minunea" mea roşie. M-am aruncat obosită pe salteaua deloc moale. Aş fi preferat să cad, în schimb, în braţele catifelate ale canapelei mele roşii, dar nu o mai aveam. Totuşi, m-am lăsat pe spate. În cădere am remarcat un puf de praf jucăuş care zbura pe lângă mine "nepăsător". Mirosea a lemn proaspăt. Aveam în faţa ochilor o singură imagine, o iluzie creată de mirosul înfricoşător de minunat. Eu, înfiptă în salteaua tare fără suflare, deloc moartă, chiar foarte vie, o sculptură a cărei esenţă s-a închegat într-o formă umană nemişcată.
Aveam totul, mai puţin lumea, Nici aşa, ruptă de realitate nu-mi puteam smulge din cap ideea că mă luptam cu un vid. Mă agitam în gol şi asta mă sfărâma. Cu cât dădeam mai mult cu atât realizam că celor cărora le ofeream nu erau capabili să întoarcă favoarea sau pur şi simplu nu ştiau ce li se oferea şi treceau cu vederea peste.
În Călin am găsit totul. E perfect; mai perfect decât orice moment de linişte în timpuri agitate, mai perfect ca o gură de apă rece în călduri insuportabile, mai perfect decât lumina după prea mult întuneric.

3 comentarii:

Alex spunea...

Într-adevăr era ambiguă expresia respectivă. Am adăugat câteva detalii pentru o mai bună înţelegere a textului.

Amor e Morte spunea...

repeti saltea si canapea de multe ori . in rest e ok :*

Alex spunea...

Am reparat :D