joi, 25 februarie 2010

Here are the wild things



Păşeam pe muzică. Era modul meu de a vedea lucrurile. Modul meu de a trăi clipa şi de a simţi viaţa. Ne-am ciocnit undeva la mijloc. Tu, acelaşi, eu probabil alta. Te-am privit şi mi-am adus aminte de dimineaţa aia în care m-ai urcat pe scări în spate. Nu îţi eram povară. La un moment dat am început să fac parte din tine. Te strângeam puternic de piept. Eram în siguranţă. Ne-am întâlnit mult mai târziu pe aceleaşi scări. Te-ai uitat la mine de parcă atunci m-ai văzut pentru prima oară cu adevărat. Erai obişnuit cu mine dar asta se întâmpla deja de prea mult timp. Acum eram chiar EU în faţa ta. Eu care am un stilou ca prelungire a mâinii mele. Cea care îşi aşterne patul pe un braţ de hârtii goale. Tot eu, cea care umple colile în somn, cu vise. Eu, cea construită din cuvinte. Cea care caută sentimente şi trăiri în sunetele scoase de corzile unei chitări. Probabil că erai pe cale să îţi pierzi vederea. Sau poate că încercai să vezi numai ce vrei tu. Ce se întâmpla, atunci, cu ideile mele? Nu le puteam îngropa. Ele sunt mai puternice ca orice altceva. Sunt cuvinte rupte din tine, din toţi ceilalţi care contează. Am vrut să te condamn, dar am tăcut. Nu erai tu de vină. Eu eram aia. Am rupt în trecut prea multe cuvinte din tine şi acum ai început să te dărâmi. Literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie. Probabil că astă e răspunsul. M-am folosit de cuvintele tale şi tu ai rămas pustiu. Ţi-aş cere iertare, dar mă tem că ţi-am furat şi cuvintele : "Te iert!". Te-aş îmbrăţişa dar sunt sigură că nu ai conştientiza, pentru că tot ce se află în îmbrăţişarea mea se numeşte fericire, pe care tot eu ţi-am furat-o. Aşa că te las. Te las cu aminitirea a două palme strângându-ţi puternic pieptul, într-un dans ameţitor pe nişte trepte interminabile şi cu dimineaţa în care noi doi, am devenit EU.

0 comentarii: