vineri, 30 ianuarie 2009

Timpul cere timp

97 de minute sunt necesare vizionării celui de-al 13-lea film al lui Kim Ki-Duk, „Time” (Shi gan). Filmat atât în Japonia cât şi în Coreea de Sud, filmul depăşeşte cu mult producţiile hollywoodiene - cu personaje eroice şi efecte speciale de duzină. Kim Ki-Duk iese din tiparul cu care a obişnuit lumea şi renunţă la muţenia prezentă în majoritatea filmelor sale, pentru a atrage atenţia asupra unei societăţi în care nimeni nu este ceea ce pare. Producţia debutează cu secvenţe care înfăţişează o femeie în timpul unei operaţii de chirurgie plastică – fenomen întâlnit frecvent în rândul tinerilor din Coreea de Sud. În povestea acestei ecranizări timpul este cel care poartă vina, de fapt, şi nu membrii societăţii care ar renunţa la ceea ce reprezintă ei, pentru a deveni frumoşi. Nicidecum nu vorbim despre un film care plasează frumuseţea în mijlocul tuturor problemelor din jur, transformând-o într-o obsesie a societăţii – o societate populată de eroi narcisişti – ci despre o ecranizare care afişează realitatea uneori ciudată şi de cele mai multe ori crudă în care operaţiile estetice au devenit o activitate obişnuită. Personajele principale Ji-woo (Jung-woo Ha) şi She hee înainte de operaţie (Ji-Yeon Park) sunt un cuplu asupra căruia timpul îşi pune amprenta, timp care o afectează mai mult pe Seh hee decât pe partenerul ei de viaţă. Orice discuţie dintre cei doi oscilează între isterie şi disperare, transpuse de regizor prin violenţă fizică şi verbală. Orice activitate săvârşită de cei doi se încheie cu o criză de gelozie. Astfel, orbită de gelozie şi de teamă tânăra dispare şi se operează, nu pentru a fi mai frumoasă, ci pentru a avea o faţă diferită, în speranţa că iubitul ei, Ji-woo, nu se va plictisi de ea. Întreaga acţiune se derulează în două locaţii, marele oraş, Seul, şi muzeul în aer liber de la Baemigumi, de pe insula Mo, unde sculpturile expuse reprezintă diferite ipostaze împietrite ale sentimentelor umane. Personajele lui Kim Ki-Duk îşi duc existenţa în jurul aceloraşi locuri (cafeneaua unde începe totul, parcul cu sculpturi, sala de operaţii şi interioarele neutre) pentru simplul motiv că sunt în căutarea acelui sentiment de familiaritate. Începutul şi sfârşitul dau culoare întregii pelicule pentru că regizorul introduce ca şi în alte producţii ale sale, circularitatea. Astfel, filmul începe şi se încheie cu Seh hee care se ciocneşte de ea însăşi după două operaţii estetice. Scena aceasta dă naştere mai multor ipoteze. Ciocnirea este pe deoparte simbolică şi subliniază ceea ce va urma în viaţa tinerei, iar pe de altă parte sugereză faptul că substanţa filmului este dată de mintea bolnavă a fetei, boală care nu poate fi vindecată modificând exteriorul. Premiată la trei festivaluri de film (Chicago International Film Festival, Fantasporto şi Sitgets – Catalonian International Film Festival) pelicula Time” este una care vorbeşte de la sine despre o situaţie căreia doar oamenii îi pot pune capăt.

0 comentarii: